Prozator, gazetar și editor, George Lazăr s-a născut la 3 februarie 1963, în Vatra Dornei, Suceava. A absolvit, în cadrul Institutului Politehnic „Gheorghe Asachi” din Iași, secția Calculatoare a Facultății de Automatică. În studenție a fost membru (1983-1987) al cenaclului Quasar, perioadă în care publica scurte povestiri în Opinia Studențească (unde a avut o rubrică permanentă, intitulată „Utopii”) și în Argonaut, supliment al revistei Convorbiri Literare. A mai colaborat la revista Cronica, la săptămânalul Magazin, iar după 1990 la Monitorul (din Iași). Ca director al cotidianului Monitorul de Botoșani, a practicat o jurnalistică a faptului curent, ceea ce nu l-a împiedicat să lanseze publicația lunară Sci-Fi magazin, cu 12 apariții în anii 2007-2008, urmate în 2009 de un almanah purtând același titlu. Menționat la începutul deceniului nouă pentru povestire, premiat pentru nuvelă la convenția națională din 1983, s-a profilat după anul 2000 pe romane de aventură SF, deschizându-și seria cu America One. Apărut în 2009, romanul Îngerul păzitor i-a fost tradus în engleză și lansat în Statele Unite, fiind una dintre primele încercări mai serioase ale SF-ului românesc de a pătrunde pe piața americană.

 

Înainte de a-și descoperi înclinația spre thriller, autorul a publicat povestiri în antologiile vremii, începând cu  Cosmos XXI. Un univers al păcii (1987) și continuând cu cele editate după anul 2000: Quasar 001, Alte ţărmuri, Pangaia, Steampunk: A doua revoluţie, Venus, Premiile Galileo 2012, Dincolo de noapte. 12 feţe ale goticului, Cele 1001 de scorneli ale Moşului SF, precum şi în revistele ieșene mai sus pomenite. Povestirea intitulată Ziditorii de biserici se dezvoltă pe fundalul epocii comuniste, unde introduce ipoteza demonicului, de extracție mai curând superstițios-populară, dar și reflectată în oglinzile fantasticului faustian. Cu abuzurile sale de-a dreptul criminale, regimul ar fi, astfel, vândut Diavolului și luat în stăpânire de emisarii infernali: „Tovarășul Victor Neagu, de la regionala de partid, care cuvântase și înainte de film” împrăștie în jur „un miros vag de sulf pe care parfumul tare de trandafiri, sovietic, cu care se stropise din belșug, nu reușea să îl ascundă complet”. Tot a pucioasă miroase și tânărul Mitru, cel copleșit de râvnă în executarea directivelor de partid și dispus să profite de toate avantajele comportamentului demonic, acestea din urmă rezervate elitei oculte și, evident, interzise masei proletare care încă „n-a semnat contractul”. Influența infernală asupra tenacelui ziditor de biserici în cochilii de camuflaj devine întru totul spectaculoasă după căderea lui de pe turla cu cruce pe care se străduia s-o zidească de deasupra, într-o frenezie pe deplin luciferică. Din moartea lui provizorie, personajul revine subit la o existență de zombi, decis să-și continue aprig lupta cu puterile cerului; o luptă devenită, în aspectul ei efemer și terestru, sarcină de partid.

 

          Prezența unei asemenea scrieri între „povestirile extraordinare” ale lui George Lazăr ni-l arată preocupat să se alinieze experiențelor mai recente ale genului, experiențe prin care SF-ul renunță la maniera sa tradițională, la spiritul „pur și dur” al începuturilor, căutând fuziuni înnoitoare pe teritorii vecine. Astfel, Ziditorii de biserici virează decis către horror cu ambiția de a furniza fantasticului de tip gotic o haină de croială vizibil românească. Atât de românească, încât finalul povestirii îi rezervă celuilalt participant la îngroparea simbolică a unei ctitorii de-a lui Ștefan cel Mare, ezitantul activist Horia, perspectiva descoperirii, iarăși prin moarte, a căii divine.

 

Tot o povestire de graniță este și cea intitulată De la țigani, atașată curentului steampunk anume spre a dovedi – împreună cu un grup de autori interesați de această idee – că și SF-ul nostru poate produce cu succes texte unde aventurile viitorului se înscriu într-un cadru desenat după tehnologiile unui secol pre-mașinist. Culmea tehnicii aeriene este și aici balonul, iar deplasările terestre contează pe velocipede și căruțe cu coviltir. Viitorul acesta regresează dinspre o epocă odinioară mai promițătoare, de vreme ce recursul la abac nu înlătură total amintirea unei mașini de calcul ce zace, defectă și inutilizabilă, prin subsolurile vreunui minister. Povestirea se încadrează și la tema „Alte Românii”, speculând frecvent imaginata ipoteză a mișcării centrifuge a provinciilor românești tradiționale. În spațiul dezagregat al unei Moldove devenită „republică independentă în cadrul Uniunii Sovietelor”, personajele (tot niște tovarăși, „tovarășul Popoviciu” și consoarta sa, Leta) își trăiesc comedia asemenea unor mecanisme iremediabil cuplate la rutina verbală a unei ideologii perimate și la fleacurile meschine îngăduite de o societate a formelor fără fond. În secvențele predispuse la tratament ironic și la efecte burlești, mâna autorului este, totuși, mai sigură decât în scenele introduse în contrapondere, nu atât pentru recâștigarea unui aer de seriozitate al textului, cât pentru a-i construi un filon SF. Ideea că „șatralioanele” țigănești ar fi mecanismul subteran capabil să mențină în funcțiune o societate dezarticulată tehnic e greu, totuși, să fie făcută convingătoare. Chiar și cu adagiul că minoritatea în cauză ar fi constituit refugiul intelectualității tehnice, odinioară prigonită, și care, în intimitatea taberelor migratoare, și-ar fi dezvoltat talentele și cercetările până la ivirea speciei „transformatorilor”, savanți anonimi ce produc obiecte din simpla acțiune mentală asupra atomilor din jur:  

 

„Da, sunt intelectual, unul dintre puținii scăpați de la epurare. Ne-au ascuns țiganii, sunt mai bine de zece ani de când  trăim printre ei, așa că poți să-mi spui și mie tot țigan. Ei ne-au adăpostit, iar noi le-am dat… Ce le-am dat? Puterea pe care o au asupra voastră. Fără țigani, veți ajunge să vânați animale cu pietre, ca acum trei mii de ani. Și să vă îmbrăcați în blănurile fiarelor, asta dacă le prindeți. Voi nu mai știți să faceți nimic, nu ai remarcat asta? îl întrebă pe tovarășul Popoviciu, care lăsă capul în pământ. Poți să planifici cât vrei acolo, la slujba ta, dar dacă țiganii nu vă mai repară mașinăriile sau nu vă vând altele noi, s-a terminat, chiar dacă tu mai ai încă cerneală, stilou și hârtie. Tot de la țigani.”

 

Cu o experiență gazetărească demnă de luat în seamă, George Lazăr are capacitatea de a răspunde la modul profesionist oricărei provocări tematice. Cronica Akasha închipuie o situație de salvare a personalității umane în mediul virtual, Switch este un inteligent joc montat la intersecția motivelor de cinematografie populară SF cu ideea manipulărilor temporale, Mamă de duminică surprinde la modul cvasisentimental aspectul înstrăinării viitorului de însăși condiția autentică a trăirilor omenești, iar Second Chance concepe o altă versiune a transferului de personalitate, dintr-un secol ce permite realizarea și comercializarea procedeului, spre o „gazdă” situată în trecut. În sfârșit, povestirea intitulată Viitorul Mass-Media, cea mai realizată din seria propusă acum de George Lazăr: o speculație futuristă într-un domeniu extrem de bine stăpânit de autor, ca profesionist dedicat automaticii și calculatoarelor, pe de-o parte, iar pe de alta ca ziarist implicat în spectacolul presei noastre din ultimele decenii. Pornind de la o realitate evidentă, cea a uluitoarelor evoluții tehnice legate de internet și de accesul omului de pe stradă la știri într-o lume din ce în ce mai puțin dispusă să se lase controlată de vechile și noile trusturi media, povestirea închipuie o soluție mediatică extremă, care adună instantaneu informații de la orice sursă, telefon mobil, camere de supraveghere etc., transferându-le unor computere cu programe specializate și difuzate către public în timp real, fără mijlocirea presei și televiziunilor tradiționale. Falimentul acestora, crede autorul, n-ar fi decât o parte din apropiatul mare faliment al întregii societăți moderne, urmărit atât în succesiunea evenimentelor sale internaționale, cât și în versiunea sa națională, implicând, între multe altele, și o veritabilă apocalipsă urbană, la care magnații detronați ai mass-media participă în rând cu ultimii muritori.

 

„Ca să parcurgă cei câțiva kilometri pe care înainte îi făcea în douăzeci de minute cu mașina – asta când exista trafic de nu puteai să arunci un ac – pentru a-și duce prada la adăpost, însemnase o aventură de două zile. După o primă ciocnire cu alți doi disperați, din fericire aflați într-o formă fizică mai proastă decât a lui, Vântur nu mai îndrăzni să își împingă căruțul decât noaptea și numai după ce îi ungea bine cu ulei alimentar rânced osiile. Ziua se adăpostea în vreunul dintre hotelurile sau reprezentanțele companiilor părăsite de pe DN 1, ațipind scurt, atent la cel mai mic zgomot.

După ce se ferecă în odaia sa, în care făcuse cât de cât curățenie, Vântur așteptă să vină curentul electric. Uneori trecea și câte o zi până când ecranul calculatorului prindea viață.

Într-o noapte, după o pană record de șapte zile, electricitatea a revenit pentru scurt timp. Pe Vântur, care dormea iepurește, l-a trezit zumzetul scos de ventilatorul calculatorului. A țâșnit nerăbdător la taste, însă ecranul a rămas gol indiferent la ce a încercat el să facă. Căzuse și internetul, iar odată cu el, Viitorul Mass-Media devenise trecut.”

 

George Lazăr și-a adunat povestirile începuturilor în culegerea Ziditorii de biserici (2014), unde unele rezolvări mai puțin verosimile riscă să compromită parțial calitatea literară a fuziunilor intergenerice, însă, pe de altă parte, câtă vreme mizează intens pe observația realistă, pe umor și pe sunetul special pe care îl pot transmite acestea unei anticipații convenționale, dar nu clișeistice, rămâne pe un teren sigur și productiv. Editorial, această etapă a fost devansată de seria romanelor sale: America One (2007), Îngerul păzitor (2009) și Fier vechi (2014).

Primul pomenit este un roman tributar începuturilor, unde găsim o anticipație esențialmente politică în tipare de thriller cu pronunțat gust de literatură populară. O asemenea formulă pare să fi fost concepția inițială a autorului despre specificul genului SF și căreia scrierile ulterioare i-au adus salutare corecții. Preocupat mai curând de o eventuală șansă de a pătrunde în orizontul interesului anglo-saxon decât de explorarea unor coordonate literare mai clare, America One abordează tema schimbărilor climatice și a tulburatelor relații internaționale posibile în contextul unui viitor extrem de marcat de existența lor. În mod surprinzător, chiar ironic în raport cu niște realități ce ne sunt nouă familiare astăzi, campioana luptei ecologice este chiar națiunea americană, ieșită victorioasă din niște noi Războaie de Secesiune, reunificată tenace și revenită la o bunăstare egoistă pe care i-ar putea-o asigura doar izolarea de restul unei lumi profund ranchiunoase și revanșarde. Beneficiară a unei surse de energie ieftină și curată, pe seama căreia și-a putut păstra industriile tradiționale, America va fi silită să-și închidă granițele amenințate în permanență de teroriștii turbați ai Vechiului Continent și chiar de un iminent război cu Autarhia Europeană, ca stat improvizat din supraviețuitorii Germaniei și ai altor câtorva țări, cândva importante, de peste Ocean. În această răsturnare mecanică de situații, Europei Răsăritene i se rezervă statutul de Est Sălbatic, unde lupta pentru supraviețuire devine o premanentă problemă, dar și o norocoasă șansă de ieșire dintr-un conflict capabil să distrugă întreaga omenire. Răsturnările de situație propuse ca motivații fundamentale pentru ficțiune sunt greu convingătoare și frizează în bună măsură artificialul. George Lazăr se luptă aici din greu să-și facă acceptabile soluțiile născocite pentru o față dramatică, dezumanizată și, totuși, reumanizabilă sentimental a viitorului. Argumente mai verosimile apar în celelate romane ale autorului, care sunt mai bine conduse ca exercițiu literar și mai reușite atât ca subiect, cât și sub aspectul consistenței personajelor.

Există în SF-ul nostru două povestiri a căror evocare ne poate introduce în miezul romanului Îngerul păzitor de George Lazăr. Prima se intitulează Oracolul și constituie axul pe care se construia volumul de debut al lui Gheorghe Săsărman. Cealaltă este frecvent antologata lucrare a lui Adrian Rogoz, Altarul zeilor stohastici. La Săsărman, convenția unui obiect bizar, pus în seama extratereștrilor, permite personajului să-și afle data morții, transformându-l într-o victimă demobilizată a terorii pe care o poate declanșa o asemenea profeție cu caracter funest. În cazul lui Rogoz, asistăm la un formidabil joc al șanselor extreme ce-l aduc pe un oarecare Homer Hidden, victima unui accident aviatic, în situația de a supraviețui unei întregi serii de situații exprimând „probabilitatea care tinde spre zero”: șanse concentrate „stohastic” într-un moment cu derulare din ce în ce mai rapidă. Ambele motive se regăsesc în romanul lui George Lazăr, re-create în regim independent, însă cu un efect semnificativ pentru circulația subterană a pretextelor anticipației.

 

Și Ian Bolden, om de afaceri prosper dintr-un timp anticipat (când Elevatorul Spațial dintr-o proză a lui Arthur C. Clarke deja funcționează, permițând ridicarea pe orbite extraterestre a deșeurilor industriale produse pe Pământ), ajunge să-și cunoască apropiata zi a morții. Și nu doar o singură dată, ci în mod repetat, după fiecare amânare de termen acordată de intervenția reușită a unei entități sociale secrete, cea figurată în roman sub metafora creștină de „Înger păzitor”. Inițial surprins, incredul, suspectând o farsă, eventual o tentativă de „tapare” de bani, personajul intră curând pe o pistă a confirmărilor categorice: el scapă în chip norocos din postura de ostatic sacrificabil la un jaf comis asupra unei bănci, dintr-un accident de avion în care își pierde femeia iubită, dintr-un tsunami cu sute de mii de victime în insula Bali, dintr-un cutremur apocaliptic ce scufundă în ocean o metropolă precum Los Angeles și așa mai departe. Un destin excepțional și totodată copleșitor, gândindu-ne la faptul că într-o scriere obișnuită, dintre cele produse în așa numitul mainstream al literaturii, una dintre situațiile pomenite mai înainte, oricare, ar fi fost cu totul suficientă pentru a motiva un roman de acțiune tensionată. Acumularea lor în regim de „probabilitate care tinde spre zero” devine însă posibilă în SF, ba chiar sondabilă științific, pe bază de grafice și de măsurători electronice efectuate asupra factorilor de risc. Întâlnim chiar și un Aparat capabil să analizeze efectiv viitorul, măcar în ce-l privește pe multimilionarul din roman, de care catastrofele personale par să se țină lanț, răsfrângându-se din ce în ce mai amplu și asupra celor din jurul său. Scriem Aparat cu majusculă, pentru că așa îl scrie și autorul romanului, lăsându-ne să ne impregnăm de valoarea simbolică a termenului și, totodată, scutindu-ne de eventuale descrieri tehnice anoste. Fiindcă dispozitivul acesta nu mai e un nedorit cadou al extratereștrilor, ci chiar o invenție omenească, din categoria celor esențialmente secrete, cu care operează armata și organizațiile obscure, de felul celei interesate de viața și mai ales de averea jucăriei umane ce poartă aici numele de Ian Bolden.

 

„– Urmează să mai trec printr-o primejdie mortală? Când? întrebă încordat Bolden.

– Cândva, în viitor, îi răspunse colonelul arătându-i graficul. Încă nu știm când, dar vom afla, pe măsură ce se apropie data. Intervalul obișnuit de prognoză este de trei zile înainte de a se produce evenimentul. Uneori însă nu avem atâta timp, ci mai puțin. Chiar mult mai puțin. De asta trebuie să ne aflăm mereu în preajma dumneavoastră. Nu am reușit să determinăm până acum și componenta spațială. Adică nu putem afla unde anume se va întâmpla. Așa că păstrăm personal numeros, ca să putem interveni repede și eficient. De regulă, încercăm și reușim să anticipăm cam tot ce se poate întâmpla. În definitiv, într-un spațiu finit, unde există o mulțime finită de ființe și obiecte, se pot petrece doar un număr finit de evenimente. Există o relație matematică.”

 

În organizația secretă a „Îngerului păzitor”, colonelul Folder nu e decât o piesă; e adevărat, cea mai apropiată de Bolden, am fi tentați să-l numim „securistul” său personal: apare pe neașteptate, extrem de eficient totuși, încurcând treburile personajului central, dar și descurcându-l din situații critice, când Aparatul citește în imaginea tulbure a viitorului probabilitatea unei morți iminente. Pe lângă Folder, un apreciabil număr de operatori activează în fața unor pupitre de felul celor cu care NASA își urmărește lansările în spațiu, ceea ce „costă o groază și înseamnă un coșmar logistic”. Bolden este tratat ca o investiție prețioasă. Desfășurată pe zeci de ani, încă din copilăria personajului, supravegherea își are prețul ei, nu doar în dolarii profilați la orizont, ci și în unitățile timpului personal. Cu fiecare înșelare a morții proprii, Bolden își accelerează cursa spre dispariție, avansând în direcția unor probabilități tot mai mari și cu efecte „colaterale” din ce în ce mai importante. George Lazăr sugerează aici o situație de felul celor create pentru jocurile de computer, unde fiecare nivel la care ajungi implică un grad sporit de periculozitate, precum și dificultăți crescute, ridicate în calea concurentului pândit de capcane mortale. În context, ideea e chiar inspirată, dând epicului șansa de a curge accelerat spre deznodământ, ca în romanele polițiste. Fiecare supraviețuire a lui Bolden produce – explicația e pusă tot în gura „îngerului” cu grad de colonel – distorsiuni la nivelul fenomenelor naturale, pretinzând compensații, așa cum, în cazul cutremurelor, pământul prea tensionat se descarcă brusc de povara acumulată, în așteptarea unor noi tensiuni.

 

Gardat din umbră în permanență, personajul are așadar, teoretic, perspectiva de a parcurge șapte niveluri de protecție. Situația pomenită nu înseamnă și o șansă deplină, deoarece în această cursă desfășurată crescendo nivelurile superioare rămân practic de neatins. Treptat, „Îngerul păzitor” își părăsește masca de filantropie afișată la începutul romanului, lăsându-și la vedere interesele financiare și metodele lipsite de scrupule prin care tinde să-și asigure profiturile realizate cu orice preț. Aparatul prin care se sondează viitorul lui Bolden împărtășește soarta oricărei invenții de vârf, folosită în interesul unor grupuri restrânse, ba chiar – în cazul de față – ferită cu grijă de răspândirea pe scară largă, dintr-un scrupul mimat sub pretexte morale: democratizarea protecției tuturor indivizilor față de propria lor moarte ar conduce la grăbirea distrugerii omenirii. Din marele ocrotitor al clientului său, colonelul „angelic” nu ezită să se transforme spre finalul cărții într-un inamic tenace al celui ce decide în cele din urmă să-și ia în propriile mâini destinul, așa tulburat cum îi ajunsese după mai multe întâlniri directe cu moartea.

 

Procesul de transparentizare a măștilor se produce și cu personajul central. Autorul face inițial din Bolden o figură de bogătaș „onorabil”, marcat de satisfacții potrivite poziției lui sociale și urmărit de amintirile, mai mult sau mai puțin plăcute, ale unei vieți ce amestecă belșugul material cu precaritatea morală a unei familii incapabile să prețuiască între repere corecte această rară șansă socială. Relații de afaceri, o discretă viață mondenă, căsătorii, divorțuri, reîncălzirea sentimentelor lângă franțuzoaica Danielle, un ochi deschis din umbră asupra fiului său nelegitim, Norton, căruia îi urmărește în timp surprinzătoarele performanțe intelectuale și sportive, ulterior împlinirile familiale – toate acestea tind să compună o existență firească pe coordonate VIP, în genul celor ce stârnesc curiozitatea vulgului și umplu cu materie spumoasă paginile tabloidelor. Numai că schema umanizatoare începe să lase la vedere elemente distonante. Sub pretextul îngrijorărilor provocate de jocul său cu moartea, Bolden se detașează cu ușurință de imaginea Daniellei, pierdută odată cu sutele de pasageri ai avionului de sacrificiu, care îl așteptase zadarnic tocmai pe el. Iar „zbuciumul” moral al personajului, aflat la un moment dat în situația de a opta între moartea sa iminentă și salvarea prin transplantul organelor propriului său fiu (răpit și ucis fără milă, în acest scop, de calculul rece al „Îngerului păzitor”), își dovedește fățărnicia la modul cel mai științific, dacă se poate spune așa, prin faptul că aparatura de control în care personajul stă încorsetat ca fluturele în cocon exprimă, în datele ei seci și obiective, cu totul altceva decât ar vrea să transmită cuvintele. Semnificativ este și „sentimentul copleșitor” încercat de Bolden când realizează că a supraviețuit, chiar cu prețul milioanelor de vieți distruse, cutremurului din California – fenomen despre care are deja convingerea că natura l-a pus la cale exclusiv pentru a-l elimina pe el însuși. Dezvăluită de-acum fără reținere, satisfacția aceasta spulberă totalmente aparența de umanitate construită pentru personaj, din care rămâne nu atât cinismul (autorul se ferește să i-l pună în seamă), cât egoismul cel mai profund, tiranic și feroce, de care poate că nici el însuși, în vremuri normale, nu se credea capabil. „Cheia” de justificări pe cât de nepăsătoare față de semeni, pe atât de preocupate de sine, pregătește opțiunea din final a personajului, pus să aleagă între viața lui și moartea întregii omeniri. Spre a curma șirul dezastrelor mereu escaladate, Ian Bolden are de optat așadar între sinucidere și supraviețuirea speciei sale. În ultima scenă din roman, îl vedem apropiindu-și degetul de butonul fatal, unul dintre cele două posibile, iar cititorul rămâne să continue mișcarea și să găsească singur soluția enigmei. O soluție pe care personajul a și găsit-o, împăcat cu sine și – cum scrie autorul romanului – „cuprins de o liniște interioară cum nu mai cunoscuse vreodată”. Evident, pe mâna lui Bolden rezolvarea nu poate fi alta decât cea prevestită de șirul acceptărilor anterioare: salvarea proprie, deasupra unui morman de miliarde de cadavre, rămase să putrezească pe un Pământ de care, pe orbita sa circumterestră, personajul s-a înstrăinat tot mai mult, cu fiecare moarte evitată.

 

Romanul intitulat Fier vechi imaginează o variantă de ameliorare a viitorului uman, dezvoltată logic într-un tablou ce ar putea deveni realitate în cazul unui impas al civilizației provocat de criza majoră a resurselor energetice. Deocamdată, însă, ele sunt puse în seama personajului Dan Pintea, un cibernetician de geniu, prezent la modul subtil de la un capăt la altul al scrierii, în ciuda absenței sale fizice din scenă. Până să-și dezvăluie coordonata utopică, romanul și-o dezvoltă „la vedere” pe cea aventuros-enigmatică, pretinsă de lămurirea unui caz de dispariție misterioasă la mai multe decenii de la producerea sa. Dan Pintea pare a fi cu adevărat un geniu al computerului, cu manifestare extrem de timpurie, încă din faza calculatoarelor-mamut programate prin cartele perforate, dintre care unul i-ar fi stat la dispoziție în centrul de calcul al unei întreprinderi industriale de tip comunist, unde lucra ca tânăr inginer. Condus de talentele lui inexplicabile pentru mulți, ar fi ajuns să pună la punct o metodă de predicție a evenimentelor viitoare. Între „avertismentele” lui senzaționale figurează, cu o mare precizie, explozia din 1986 de la Cernobîl și prăbușirea navetei americane Challenger, ba chiar și Revoluția română care l-a răsturnat pe Ceaușescu, aceasta însă cu o eroare de câteva luni. Ca idee SF, premisele amintite asigură un incitant punct de pornire pentru căutările unor tineri programatori de astăzi: Vlad Pintea (fiul dispărutului), Laura Dănuța, studentă la cibernetică la London College, și fratele ei Ștefan, medicinist, cu rolul de a produce în echipă momentele discret-comice, dar și de a pune serios umărul la deblocarea unor situații dramatice, atunci când aventura detectivă intră în impas. Iar impasurile apar nu doar în lumea reală, unde tinerii pomeniți au surpriza ca, în urma unei vânători de fier vechi (de unde titlul romanului) prin părăginita întreprindere a lui Dan Pintea, aflată în plină campanie de demolare, să găsească diverse urme materiale – benzi magnetice, cartele perforate, artefacte improvizate de inginerul dispărut pentru a-i servi în experiențele sale insolite. Inteligența lor scormonitoare ajunge să le pună cap la cap, reconstituind un puzzle care-i apropie din ce în ce mai mult de un adevăr ce părea risipit pentru totdeauna. Impasuri apar și în lumea virtuală, unde Dan Pintea sălășluiește, vegheat de la distanță de CIA, de zeci de ani, iar copiii geniali ai prezentului cibernetic vor avea și ei ocazia să pătrundă.

 

Enigma socio-umană se rezolvă pe la mijlocul romanului, ceea ce arată că nu aceasta reprezenta miezul acțiunii înscenate de George Lazăr. Dan Pintea n-a fost lichidat de Securitate, cum lăsau să se creadă aparențele, ci preluat de serviciile secrete americane și ajutat să treacă frontiera iugoslavă. De aici încolo evoluează enigma savantă, fiindcă virtuților predictive ale românului expatriat li se pun la dispoziție computerele cele mai performante de pe planetă, anume spre a-și perfecționa metoda încă deficitară. Or, cuplat la dispozitivul electronic, Dan Pintea scapă cu totul de controlul administrațiilor actuale: într-o profundă și durabilă imersiune în spațiul virtual, el caută mai departe soluția perfectă pentru salvarea lumii. Interesant pare însă că personajul nu doar își ghicește ultimul „avertisment”, pe cel major, ci chiar îl provoacă din condiția sa virtuală, acționând el însuși ca o unitate de bază într-un păienjeniș de computere interconectate din lumea noastră reală.

Autorul face din Dan Pintea o prezență idealizată până la extrem, geniul romantic care nu și-ar avea loc într-o existență comună, limitată, ci în miezul unui joc planetar:

 

„Ar fi fost fericiți cu toții dacă el nu ar fi făcut acea descoperire. Poate credea că avea să salveze omenirea sau măcar, în numele binelui universal, să o scutească de mari suferințe. Se sacrificase pe sine, dar își sacrificase și familia fără ca aceasta să fi fost măcar întrebată. Decisese el pentru toți deopotrivă, pentru fiul lui, pentru soția sa și, dacă avea dreptate, pentru toți oamenii din lume.”

 

A fi genial înseamnă și a te abstrage din lume până la propria transformare într-o entitate abstractă. Omul reapare atunci când își consideră misiunea încheiată, dar într-un corp îmbătrânit și uzat. Uzat chiar și în stare de nefuncționare, câtă vreme spiritul său rătăcea prin lumea virtuală, războindu-se cu marea provocare a viitorului speciei umane pe planeta Pământ. Din fericire, o asemenea prezență utopică se reechilibrează în roman prin figurile mai „calde” – și infinit mai apropiate de mentalitatea cititorului – ale tinerilor lansați în căutarea omului real care între timp devenise idee pură.

 

George Lazăr este un bun profesionist, interesat însă mai puțin de rafinamente literare și mai mult de elementele esențiale ale narațiunii, acțiune, intrigă, conflict etc. Fiind SF, scrisul său agreează și speculația ideatică, pe linia clasică, hard, care folosește informația științifică în datul său fundamental și nu o trădează pentru libertățile promise de fantastic. În tratamentul personajelor admite și tușa sentimentală, ferindu-se totuși de excese. Deși se simte intenția auctorială de a-și deschide subiectele pentru un public cât mai larg, romanul Fier vechi calcă pe urmele celui precedent, Îngerul păzitor, prin tendința de a înconjura faptul senzațional cu substanță umană, virându-l în cele din urmă spre o problemă de conștiință. Nu-i întâmplător faptul că fiecare capitol al cărții începe sub reflectorul unui motto dintr-o povestire cu conținut simbolic (Panglica timpului), compunând de la un episod la altul experiența inițiatică a unui aspirant la condiția de „călugăr al timpului” – noțiunea aceasta prefigurând o rasă supraumană, depozitară a unei conștiințe superioare, și în seama căreia ar cădea sarcina de a crea și conduce spre ținte secrete destinele celor mulți. Nici utopistul Dan Pintea nu este altceva, încât putem afirma că text și supratext se completează aici armonios, trecând aventura inițiatică din registrul metaforic în cel „realist” și înapoi.

 

Concentrarea asupra uneia singure îi permite autorului s-o urmărească meticulos, în toate consecințele semnificative ale aventurii imaginate. Spre deosebire de SF-ul „cald” și deliberat artistic din scrierile unor Liviu Radu, Sebastian A. Corn, Costi Gurgu, SF-ul acesta lasă impresia de a fi forjat la rece, dar pe rețete sigure și cu o tehnică de profesionist. Înclinat spre senzațional, poate și în virtutea profesiei de ziarist a autorului, romanele au totuși o bună „priză” la temă și un echilibru care le feresc de stridențe. Deși fac echilibristică între uman și inuman, sau poate că tocmai pentru asta, personajele devin interesante, iar faptul că se lasă conduse de intrigă și nu invers este o altă calitate menționabilă sub raportul scriiturii. Rămas în voia lui, senzaționalul temei ar fi putut produce scrieri de acțiune cu desfășurare cinematografică, și atât. Discuția de ordin etic pe care George Lazăr o introduce fără ostentație și în termeni mai degrabă discreți decât categorici printre momentele extreme, precipitate în viața lui Ian Bolden, bunăoară, dă, însă, o necesară complexitate lucrării, deplasându-i centrul de greutate, dinspre actul pur generic, spre literar.