Călătoria între stele va fi pentru totdeauna limitată de constanta “c”. Este un lucru sigur, care va rezista până la sfârşitul Universului, indiferent de cum vor evolua lucrurile. Pentru că viteza “c” nu este viteza luminii, nu este o convenţie, este viteza maximă de mişcare a informaţiei prin spaţiu. Ea ne spune un singur lucru: cauzalitatea nu poate fi încălcată! Efectul urmează cauzei. Acesta are o denumire în fizică: Chronology protection conjecture, efectul de protecţie a cauzalităţii. De aici rezultă că  nu pot exista găurile de vierme, sau, cel puţin, nu funcţionează aşa cum am vrea noi. Putem face un experiment de gândire rapid şi uşor: dacă mişcăm un capăt al găurii de vierme cu viteza luminii el va percepe timpul cu o altă cadenţa decât capătul rămas în repaus aproximativ. Astfel dacă am intra prin partea aflată în mişcare ar trebui să ieşim în trecut, în partea cealaltă, ceea ce contravine grav legii cauzalităţii. 

Cu toate acestea s.f.- ul nu ţine cont de acest lucru şi bine face! S.F.- ul, chiar şi în varianta hard, este o literatură de ştiinţă speculativă şi nu trebuie să ia în considerare unele concepte fizice şi astrofizice care sunt doar în stadiul de idei şi/sau teorii. De fapt aici intervine delimitarea spre hard s.f.:  speculaţii doar asupra a ceea ce nu este încă dovedit ştiinţific. Astfel energia întunecată, materia întunecată şi multe altele, care nu au fost încă observate ci doar teoretizate, pot fi înlăturate sau înlocuite cu altceva, în momentul în care scriitorul îşi construieşte lumea. 

În literatura imaginativă, tocmai pentru a păstra un minim de informaţie ştiinţifică, nu se aduc în discuţie fenomene complexe decât doar în treacăt, deoarece o explicaţie, chiar şi de suprafaţă, ar fi prea complicată pentru un cititor ocazional.

Un scriitor de s.f. poate, în teorie, să creeze universuri complet noi, în care timpul curge invers sau are mai multe dimensiuni temporale, cu dimensiuni spaţiale nenumărate sau incomplete. Singurul inconvenient este acela că pentru ca acest lucru să îi reuşească trebuie să aibă cunoştinţe destul de bune din diversele domenii ale ştiinţei, tocmai pentru a creiona o lume cât de cât credibilă ( dragonii au totuşi aripi uriaşe, destinate să le susţină greutatea, nu? ). Warp este o invenţie care iniţial nu a avut nicio explicaţie logică din partea creatorilor ei. Abia cu timpul s-au încercat punerea în scenă a unor mecanisme, aşa-zis fizice, de a face credibilă această tehnologie.
De la începutul istoriei s.f.- ului unii autori au scris fără să aibă o prea mare bază de cunoştinţe ştiinţifice, privind-o mai mult ca pe o literatură de divertisment. De aceea avem o mulţime de modalităţi de traversare rapidă a distanţelor interstelare, de la viteze warp ( seriile Star Trek, cu începere din 1966, cu seria originală ), la salturi prin găuri de vierme artificiale ( filmul Contact, 1997. Făcut după un roman scris de Carl Sagan ) sau porţi stelare ( StarGate, film şi seriale ) călătorii în care astronauţii sunt în stază ( Odiseea Spaţială 2001, Alien, Passengers etc.), corăbii cu vele ( Treasure Planet ), motor cu probabilităţi infinite ( Hitchhiker’s Guide to the Galaxy ), hyperdrive ( în universul Star Wars), gravity drive , gaura neagră artificială ( Event Horizon ), salturi FTL ( Battlestar Galactica ), motor în puncte de şoc, shock point drive ( jocurile Death Space ), slipspace ( jocurile Halo ), arcă , un portal, ( În Doom), foldspace sau motorul Holtzman ( Dune ), singularitate indusă ( seria Cultura a lui Banks), vortex temporal  cu ajutorul TARDIS-ului ( în Dr. Who, tehnologie aparţinând unei specii extraterestre denumite Time Lords ) ) etc..

Dacă s-a ţinut cont totuşi de limitările tehnologice s-au ales navele generaţie ( seria Rama a lui Arthur C. Clarke, Aurora de Stanley Robinson. ) sau au redus drastic distanţele, astfel cu racheta se ajunge în câteva zile în alte sisteme stelare ( This island Earth, 1955 ) sau se inventează planete care orbitează in mod extraordinar în jurul Soarelui.
 Pentru a simplifica acţiunea şi descrierile, toate planetele şi speciile extraterestre respira foarte uşor aerul pământesc şi rezistă fără nicio problemă la atacurile microorganismelor şi a viruşilor existenţi în preajma oamenilor. Chiar dacă Wells i-a omorât pe marţieni cu 120 de ani în urmă pe baza lipsei anticorpilor, autorii prefera să nu ia în seamă un asemenea aspect esenţial în explorarea spaţială. Când este vorba de condiţii planetare şi de adaptare la speciilor endemice la ele , s.f.-ul închide ochii. În rare ocazii astronauţii chiar poarta costume etanşate de protecţie ( The Marţian , 2015, după o povestire apărută serializata pe internet scrisă de Andy Weir, Gravity ,2013, Interstellar, 2014 )

Comunicarea se face şi ea instantaneu sau aproape instantaneu, cu ajutorul ansiblului lui LeGuin ( Lumea lui Rocannon  1966 ) sau pur şi simplu cu tehnologia ce foloseşte diverse frecvente ale câmpului electromagnetic, dialogul având loc în timp real, indiferent de distanţele cosmice.

 

De ce este nevoie de toate aceste alternative s.f. la ştiinţa? Sau mai degrabă de ce au apărut?
– pentru a simplifica şi pentru a face mai uşoară lectura textului. Distincţia dintre un text ştiinţific şi un text pur literar se bazează pe criterii clar definite, sau granita este difuză?

– documentarea superficială a autorului? La concurs cu lipsa de înţelegere a fenomenelor fizice? Chemarea, impulsul, de a scrie literatură ştiinţifico-fantastică nu se manifestă doar la unii oameni cu pregătire serioasă tehnico-ştiinţifica ci la oricine are imaginaţie. 

Aici am atins un punct sensibil: Imaginaţia. Aportul ei în lumea s.f.- ului este covârşitoare, este motorul warp, corabia cu vele şi rachetă spre toate lumile posibile şi fantastice ale Universului.