– Povestirea lui Charlie –
„Pe când am sosit în acest oraș uitat de lume, ca și Moro care a ajuns în Arvon, era toamna târziu, cam pe vremea când sufletul se hotărăște să te părăsească și mă gândeam constant dacă aici îmi pot găsi liniștea. Aveam o mătușă și speram în adâncul sufletului că mă va ajuta cu ceva bani până când aveam să-mi găsesc un loc de muncă stabil. După cum spuneam, am ajuns într-o zi de toamnă din anul 1986. M-am dat jos din tren, intr-o gară supraaglomerată, care colcăia de oameni. Timpul le dădea bătaie, le grăbea bătăile inimii, iar ei doreau ca el să treacă mult mai rapid.
Aveam o valiză ruptă, maronie, în care aveam doar un schimb și câteva note importante. M-am grăbit către casa mătușii mele, încercând să mă amestec prin mulțime. Eram omul în costum bleumarin, cu o pălărie neagră care fugea de oameni. Plecasem prin 71-72 de la L`Hotel Piège și-mi luase destul de mult timp să înțeleg tot ce se întâmplase, iar după toate peripețiile de acolo, ajunsesem comisar la poliția federală.
Mergând către casa mătușii, am observat o femeie extrem de cunoscută, îmbrăcată cu o rochie de mătase roșie care îi scotea în evidență șoldurile de fiecare dată când pășea unduit, purta pantofi lăcuiți și o pălărie neagră, ținuta perfectă pentru o„ femeie fatală”. Pălăria îi acoperea fața, lăsând să i se vadă doar buzele voluptoase, date cu ruj roșu. Fuma tacticos dintr-un port-țigaret, purta mănuși negre și se uita insistent către mine, până când s-a apropiat.
– Charlie Quittet?
– Da? mi-am scos pălăria și m-am îndreptat de spate.
– Ești cunoscut pentru… – a suflat fumul foarte lent – fantome! am surâs și mi-am pus pălăria înapoi pe cap, am privit-o cu coada ochiului:
– Ne-am mai întâlnit? Sunt sigur că așa a fost!
– Sunt sigură că nu, domnule Quittet! Îți pot oferi un pahar?
– Nu!
– Charlie! s-a apropiat de mine, mi-a suflat fumul lângă ureche și mi-a șoptit: Știu cine ești, Charlie! am surâs, apoi i-am șoptit pe un ton jos:
– Și eu te cunosc… Alma! femeia s-a dat câțiva pași în spate, privindu-mă surprinsă.
– Ce spui dacă am colabora?am tăcut , iar ea a continuat: Eu am cunoștințele, iar tu ai puterea! De asta te-ai întors în Cuibul Dracului, nu? i-am zâmbit subtil.
– Dă-mi pace!
– Hai să bem ceva! Îți voi spune mai multe!
La insistențele ei am intrat în prima cârciumă care ni s-a ivit în cale și ne-am așezat la o masă. Mi-am pus mâinile sub bărbie și am privit-o atent:
– Te ascult!
– Cuibul Dracului s-a schimbat!
– Niciodată nu a fost un loc normal…
– A apărut concurență pe piață! am zâmbit plictisit și m-am aplecat deasupra mesei.
– Orașul ăsta e prea mic pentru a avea concurență!
– Sunt oameni noi, dacă tu ai plecat…
– Pentru că ai pus preț pe capul meu! femeia și-a aprins o țigare, punându-și cotul, drept, pe blatul mesei.
– Am nevoie de ajutor, Charlie!
– Vorbești despre Ochii Roșii? Nu te pot ajuta!
– Știai?
Ne-au fost aduse două pahare și o sticlă de tărie din care am turnat puțin în fiecare pahar.
– Știam!
– De când?
– Sunt aici de generații întregi, era normal să știu! mi-am scos o țigare pe care am aprins-o cu un băț de chibrit: Ce i-a făcut să se implice tocmai acum?
– Ne iau marfa și o dau la supra preț!
– Nu vreau să știu, Alma! m-am ridicat de la masă și am părăsit cârciuma, femeia cu rochie roșie a rămas, fumându-și lent țigarea. Am ajuns la casa mătușii mele și am bătut la ușă.
– Bună, mătușă!
– Intră, Charlie. Cum te descurci după… – a făcut o pauză tocmai pentru a înțelege la ce se referea, anume la vechea mea moștenire plină de„ fantome”, un hotel ca un sarcofag.
– Sunt bine!
– Ai vândut hotelul? mătuşa s-a așezat pe fotoliul din sufragerie, făcându-mi semn să mă așez și eu.
– Nu! Nu-l pot vinde…
– Ce te aduce aici? Mai ales acum… – bătrâna stătea pe fotoliu și bea din ceaiul său, oftând din când în când în așteptarea răspunsului meu.
– M-au trimis să cercetez niște crime.
– Deci ai aflat și tu!
– Ochii Roșii, mătușă? Cum s-a ajuns la asta?
– Orașul ăsta, știi și tu, e la malul mării. Ei mereu ne-au privit de pe fundul mării.
– Nu stăteau în satul pescăresc de lângă coastă?
Mătușa mea tăcu, se ridică și părăsi camera. La rândul meu, m-am ridicat și m-am îndreptat către secția de poliție. Am intrat în secție și am întâlnit unul dintre cei patru polițiști ai orașului.
– Te pot ajuta?
– Da! Dă-mi dosarele celor dispăruți și ale celor morți! Dacă totuși binevoiești…
– Cine ești tu?
– Poliția federală! bărbatul păli la față și se îndreptă să-și ia pistolul: Nu te deranja! Nu mă bag în mica voastră afacere. Vreau să știu: de ce Ochii Roșii atacă?
– Nu-și mai primesc banii pe marfă!
– Poftim? mă așez la masă și-mi aprind o ţigare: Te ascult, Max! omul mă privi suspicios, apoi mă privi uimit.
– Charlie? Te-ai întors? se ridică și aduse două pahare împreună cu o sticlă de whisky, turnă băutura în pahare și îmi întinse unul, sprijinindu-se de blatul mesei: Ehe, s-au schimbat multe, Charlie!
– Fă-mă să înțeleg! Cum o bandă care furnizează marfă, ca Ochii Roșii, ar ataca așa? De ce?
– Ochii Roșii nu sunt oameni!
– Nu mai spune!eram sarcastic, auzisem de-a lungul timpului verzi și uscate despre oamenii ăștia supranaturali, dovezi clar nu existau, așadar nu erau ei chiar Dracul. Erau bișnițari și atât.
– Charlie… – Max privea pe fereastră, observând două mașini care opreau în fața secției: Oamenii Almei, mai bine fugi! îl priveam nedumerit și mă uitam pe fereastră la oamenii care coborau din mașini, înarmați: Hai, Charlie! Fugi dracului! m-am ascuns în prima încăpere pe care am găsit-o, ținând mâna stângă pe armă și cu inima în gât. Oamenii Almei pătrunseseră în secție și discutau cu Max. Ascultam atent gata de atac.
– Charlie Quittet! Îl știi, a trecut pe aici?
– Charlie?omul a stat puțin pe gânduri: E plecat de mult! Cât a trecut? Au trecut zece sau douăzeci de ani? Habar nu am! juca teatru al naibii de bine, chiar și el se credea uneori, iar asta îl scăpa din multe belele.
– E aici? – Max dete negativ din cap și oftă:
– Nu l-am văzut, dar sunteți liberi să-l căutați! le zâmbi și ridică mâinile în semn de predare. Unul dintre bărbați se aproprie de el și-l bătu peste umăr.
– Dacă îl vezi… ne anunți!
– Da! – Max îi privi cum părăsiră secția de poliție, cum se urcară în mașini și plecară. Am ieșit din ascunzătoare puțin derutat, aranjând arma la spatele pantalonilor.
– Max, despre ce e vorba?
– Alma! se așeză și își turnă băutură în pahar: Te cam vrea mort!
– De ce?
– Pentru că s-ar putea să-ți vâri coada în planurile ei cu Ochii Roșii!
– Ea îi conduce sau ce?
Max dete aprobator din cap și oftă adânc:
– Mergea bine afacerea, aveam cumpărători doar că… vezi tu, Charlie, Alma face prețurile pe aici! „Femeia cu rochie roșie”! – Max bău toată băutura din pahar dintr-o singură înghițitură: Ne-a nenorocit! Cumva îi vrăjește pe toți, iar cei mai puternici luptă pentru ea și halal de tot!
– De ce nu…
– Charlie, nu te poți pune cu Ochii Roșii!
– Mi-a cerut o colaborare!
– Și ai acceptat?
– Vreau să ajung în cuibul lor! lovesc cu pumnul puternic în masă și mă ridic de pe scaun: La dracu! Cuibul Dracului e al meu! mi-am pus pălăria, continuând: Și voi rezolva lucrurile pe aici! am părăsit secția de poliție, hotărât să o înfrunt pe misterioasa femeie în roșu. Am mers către satul pescăresc și m-am îndreptat către coliba din centrul acestuia. Am intrat și m-am îndreptat către camera principală, țipând cât să fiu auzit:
– Batem palma! Știu că ești aici!
– Deșteaptă mutare! Bem ceva? mi-a făcut semn să mă așez la o masă rotundă, iar apoi a turnat băutura în pahare. După această întâlnire am avut câteva transporturi împreună cu Ochii Roșii, iar la fiecare transport femeia cerea dublu față de de prețul precedent. Peste o lună mă aflam într-o hală de pește cu un cumpărător în fața mea. Mă infiltrasem și așteptam doar o mutare greșită sau cel puțin să văd ceva supranatural.
– Bună marfă!
– Și prețul va fi pe măsură! mă sprijin cu palmele de blatul mesei și-l privesc fix.
– Prețul normal!
– Dublu!
– Ne veți distruge!
– Dublu!
– Nu am!
Am oftat scurt și mi-am presat toată greutatea în mâini, eram înconjurat de oamenii cumpărătorului, observându-i cum îndreptau armele către mine.
– Cine este furnizorul tău? am tăcut și l-am privit atent; trecând pe lângă masă s-a apropiat de mine, punându-mi mâna dreaptă pe umărul stâng:
– Zi-mi cin… – a fost întrerupt de sunetul unei arme descărcate, prăbușindu-se cu capul găurit. Bărbații au început să tragă orbește, iar din spatele halei se auzeau alte focuri de armă pentru ca mai apoi corpurile oamenilor să cadă rând pe rând în mici bălți de sânge. Înfricoșat, am plecat cât de repede am putut , pornind spre satul pescăresc, ajuns acolo am intrat fără pic de jenă în odăile Almei:
– Cine, dracului, erau? femeia cu rochie roșie mă privea de pe marginea scărilor, bând dintr-un pahar cu vin. Mă privea plictisită cu ochii înnegriți:
– Ai banii?
– Nu!
– Îndrăznești să vii fără bani?
– Cumpărătorul tău e mort!
– Nu te întoarce fără bani!
-Ai auzit măcar ce am spus? nu a răspuns, am zâmbit sec, m-am răsucit pe călcâie și m-am îndreptat către casa mătușii. Am intrat și am adăugat la dosar tot ceea ce aflasem în ultima luna. Pe când se făcuse seară, am coborât pentru a lua cina împreună cu mătușa mea, care părea destul de împăcată cu situația, după un scurt moment de liniște am auzit câteva bătăi scurte în ușă.
– Orice ar fi, stai în spatele meu! aceasta încuviinţă printr-o mișcare a capului, m-am îndreptat către ușă și am observat balamalele slăbind. Ochii Roșii!
– Charlie! Regina îți vrea capul! Și banii!
– Doamne Dumnezeule! i-am făcut semn mătușii mele să facă liniște, iar ușa s-a prăbușit cu totul, lăsând să intre trei oameni cu armele îndreptate către mine.
– Nu ar fi păcat să o dezamăgim? au tras(…) un moment de neatenție, iar mătușa mea cădea secerată la podea, făcându-mă să-i privesc furios. Am prins mâna unuia dintre ei, i-am luat arma și l-am lovit cu patul acesteia.” – aici se încheie relatarea lui Charlie.
– Povestirea unui privitor –
Ochii lui Charlie căpătaseră culoare focului, reușind să-i doboare pe cei care începuseră să fie înfricoșați de acesta, rostind cuvintele într-un mod înfiorător de câinesc:.
– Ați venit în Cuibul Dracului și nu ați știut că veți da chiar de Dracul? Trist! se auziră câteva focuri de armă, apoi liniștea puse stăpânire peste casă. Iscoadele femeii în rochie roșie priveau uimite puterea omului în costul bleumarin pentru ca mai apoi să se îndrepte, împleticindu-se către satul pescăresc:
– Ce e atât de important încât să intrați nepoftiți?
– Charlie, stăpână! Charlie este unul dintre noi!
– Omorâți-l!
– Este foarte puternic! Mult prea puternic…
Trecuse o săptămână de la tristul eveniment, iar Charlie se afla în cârciuma cea mai apropiată de casa mătușii sale. Simți o mână strângându-i umărul stâng și-și întoarse, buimac, capul.
– Damian!
– Îmi pare foarte rău, Charlie, trebuia să vin mai devreme! Damian se așeză lângă bărbat și-și aprinse țigarea. S-au înrăutățit lucrurile!
– Alma! Femeia asta e o otravă, Damian!
– Te-ai îndrăgostit de ea?
– Eram, până să-mi vrea capul! Charlie își sprijini capul în mâini și oftă. Cei doi bărbați căzură cufundați în gânduri, privind clienții care veneau și plecau din cârciumă.
– Mai ții minte vechia navă de pescuit a tatei? Charlie ridică privirea către bărbatul din fața sa, privindu-l nedumerit.
– Da!
– Hai acolo, trebuie să vorbim… în liniște! cei doi bărbați porniră către vechiul doc al pescarilor. Se auzea un cântec slab de mandolină, provenind de la o navă părăsită. Charlie se opri din mers și ascultă muzica, aducându-și, parcă, aminte de lucruri pe care nu credea că le poate ști.
– Charlie, barca este acolo! – Damian arăta insistent cu degetul către un vas alb-albastru.
– Trebuie să aflu cine cântă…
– Poate e o capcană! De ce ai vrea asta? muzica se opri brusc, iar un om cu barbă și îmbrăcat cu o cămașă în carouri se ivi la lumina soarelui:
– Nu sunt o capcană! surâse și își aranjă pălăria de pescar pe cap.
– Tu! – Charlie îl recunoscu pe omul din fața sa – Tu, nu muriseşi?
– Chiar crezi în poveștile alea?
Damian se aproprie de prietenul său și îl trase ușor de mânecă.
– Să plecăm, este un Ochi Roșu!
– Damian, Damian! bărbatul se aproprie: parcă mă iubeai cândva! Damian tăcu, privindu-și prietenul rugător.
– Cine e el? întrebă bărbatul în costum bleumarin pe cel din dreapta sa.
– Un Ochi Roșu! E pericol Charlie!
– Sunt exilat! Și tu, Damian, știi de ce! Nu dramatiza.
– Aș da timpul înapoi, dar…
– Dar?
Charlie îi privea pe cei doi bărbați cu mare atenție, mutându-și privirea de la unul la celălalt, până când rupse tăcerea ce se lăsase printre ei. Bărbatul încă nu înțelegea de ce acești oamenii erau atât de„ periculoși” la urma urmei nu îi văzuse transformându-se în cai verzi pe pereți.
– Zic să-l urmăm!
– Charlie, nu! – Damian dete negativ din cap, însă își urmă prietenul, fără tragere de inimă. Cei trei bărbați pășesc pe puntea navei și intră în castelul principal al acesteia. Omul le face semn să se așeze și aduce pe masă trei pahare.
– Despre ce e vorba?
– Damian, ai răbdare! bărbatul se sprijini în coate și se aplecă asupra omului care îi invitase înăuntru, în timp ce Charlie privea cu interes nava.
– M-am săturat de toate cursele Ochilor Roșii!
– De aceea te-ai întors!
– M-am întors să stârpesc cuibul!
– De ce nu ești cu ei? interveni Charlie, analizând chipul celui din fața sa: Nu am știut că ești unul dintre ei!
– Nici despre tine nu știi că ești unul dintre ei! Nu mă trage pe mine la răspundere, băiete! cei doi bărbați se priviră unul pe celălalt, întrebători. Damian privi furios omul cu barbă și se ridică, apucându-l de gulerul cămășii:
– Ce înșelătorie mai e și asta?
– Damian…
– Damian, lasă-l să vorbească!
Damian se așeză din nou pe banchetă și-și puse mâinile pe masă, iar bărbatul din fața sa începu să vorbească:
– Acum treizeci de ani, eram la pescuit cu tații voștri – omul luă o gură din băutura sa – am auzit un plânset de copil și am vrut să vedem ce se întâmplă. Am mers și am dat de tine Charlie. Zen a vrut să te păstreze, așa că te-a înfiat. Era micul nostru secret și pe o parte ne simțeam bine pentru că am salvat un copil. La un an sau poate doi, am aflat cine erai de fapt… – bărbatul își aprinse o țigare și trase puternic din aceasta, expirând lent – Tu ești… – fereastra fu spartă de un glonț, întrerupând discuția celor trei bărbați. Se așezară pe podea, încercând să se ascundă. La bordul navei pătrunse o femeie, care trăgea frenetic cu armă.
– Chiţăie! Te rog, să ieși!
Damian și Khaghan îi făcură semn lui Charlie să păstreze liniștea. Așteptară până când femeia se întoarse cu spatele și o înjunghiară, respirând, pentru un moment, ușurați.
– O cunoști, Khaghan? întrebă Damian în timp ce o întoarse cu fața către el.
– Lucrează pentru Alma! Khaghan aruncă trupul femeii peste bord și se întoarse la cei doi bărbați, trântindu-se pe banchetă:
– E prea mult! Regina pierde controlul! Damian, te rog să mă ierți…
– Poftim? omul cu barbă se ridică și merse într-o altă încăpere despărțită de o perdea.
– Frumos, dai bir cu fugiții, din nou!
-Te rog! Khaghan se întoarse de acolo cu un album pe care îl desfăcu și îl puse pe masă. Arătă cu degetul către un bărbat îmbrăcat în costum negru: El a prevăzut, cândva, că un mare conducător se va naște, l-a putut descrie vag reginei… primei regine – bărbatul își plecă capul, cu ochii închiși Khaghan rememora: Un om născut din mare, cu ochii de foc se va întoarce în ceasul greu și-și va conduce poporul!
– Nu toți sunteți născuți din mare?
– Ba da, dar nu avem ochii„ de foc”! Charlie, tu, ești probabil… mai special! la auzul acestor vorbe Damian se răsti:
– Nu-l asculta! E senil!
– De asta a vrut să mă omoare Alma?
– Alma… se teme!
– Pentru ce are nevoie de bani?
– Pentru vreo nălucă! Oamenii ei sunt nemulțumiți, dar îi are pe ăia puternici de partea ei, așa că…
-Ajunge, Khaghan! Charlie lovi masa cu pumnul, ridicându-se:
– M-ați trimis atâția ani departe! Cum ai…să înțeleg că și hotelul ăla era tot o fantasmă? Ochii Roșii sunt doar niște furnizori! Nu știu cum de ai trăit atât de mult… dar sigur nu voi sta să ascult balivernele astea!
– Charlie… – Damian dete să-l prindă de mânecă pe bunul său prieten, însă omul cu barbă îl opri.
– De ce faci asta, Khaghan?
– Trebuie să știe adevărul!
– Care adevăr? Damian, la rândul său, lovi blatul mesei cu pumnul.
– Ochii Roșii sunt în larg, știi și tu!
– Sunt criminali! De ce nu-i spui că toți oamenii au murit, de secole, din vina lor?
– Damian!
– Îl vor omorî, iar tu ne spui povești!
Pe când Charlie părăsi nava se întunecase, plecă către casa mătușii sale pentru a afla mai mult despre trecutul său care acum i se părea doar o picătură de apă într-un ocean. El nu era un mutant, știa asta și mai știa că oamenii cu Ochii Roșii erau poveștile spuse de părinții săi când el era copil. Îi ascultase cu fascinație și crezuse întotdeauna că era doar un mod creativ de-ai spune să nu se avânte în larg, cu minte vălmășită de gânduri intră în casă și începu să scotocească prin debara. Damian rămăsese la omul cu barbă și lovea cu degetul arătător în masă, până când mâna lui Khaghan i-o cuprinse pe a sa.
– Damian, de ce nu te calmezi?
– Ce vor să cumpere?
– Din păcate nu știu…
– Dar ai o vagă idee! Nu mă minți, Khaghan!
– Vreau să te salvez, Damian! Khaghan se aproprie de bărbatul din fața sa și îi atinse obrazul, Damian oftă și își plecă capul.
– Nici eu nu vreau să mori, însă trebuie să oprim asta, până când nu va fi mai rău…
– Atunci de ce nu plecăm?
– Nu-l voi lăsa singur… De ce nu puteau fi doar povești? Khaghan, dacă tu vrei să putrezești aici, fie! Eu nu voi sta să văd cum mor oameni! bărbatul își sprijini capul în mâna dreaptă, acoperindu-și jumătate din față. Omul mai învârstă observă, stupefiat modul în care culoarea irisului se schimba la cel din fața sa.
– Damian? De când? E posibil ca nu Charlie să fie, ci de fapt tu! O, Doamne!
– Poftim?
– Ești un…
– Nu! își dădu mâna la o parte, iar culoarea irisului său era albastră.
– Cum este posibil?
– De ce nu înțelegi că s-au făcut teste pe oameni? Chiar crezi în poveștile cu Ochii Roșii din larg?
– Eu sunt unul, iar tu…
– La dracu` cu poveștile astea! Cine a fost așa inventiv? Damian se ridică, pregătindu-se să plece, fiind oprit de mâna lui Khaghan care o cuprinsese pe a sa:
– E un bal ritualic în satul pescarilor, în seara asta! Poate o putem elimina pe Alma! Și te-ai putea convinge că e totul adevărat.
– Adevărat pe dracu` ! știa că oamenii aceia făceau parte dintr-o sectă păgână, însă nu-i păsase cu adevărat despre ritualurile lor, se gândi puțin apoi întrebă: Luna roșie? La malul mării? Khaghan dete aprobator din cap și îl privi pe Damian părăsind nava.
Charlie privea pozele tatălui său, fiind cuprins de o nostalgie dureroasă. Își adusese aminte de prima oară când tatăl său îl învățase să tragă cu o armă și-i spusese „E important să știi cum se folosește pentru că uneori marea are culoarea roșie.” Nu-l înțelesese pe atunci, iar acum își dorea și mai mult ca tatăl său să fie acolo pentru a putea să-i răspundă la toate întrebările pe care le avea. Fu trezit la realitate de un ciocănit în ușă. Instinctiv, își luă arma și privi prin vizor, văzându-l pe Damian:
– Intră, Damian! își văzu prietenul derutat și-l invită la un pahar de tărie. Damian acceptă, așezându-se pe canapeaua din sufragerie.
– Mulțumesc!
– S-a întâmplat ceva?
– Uită tot ce a spus Khaghan, te rog! Știm amândoi că s-au făcut experimente și e la fel de posibil ca acei oameni să fi transmis genetic mutația și…
– De asta te afli aici?
– Nu!
– Tu și Khaghan…?
– Nu, absolut nu! Damian oftă, îndreptându-și spatele: În seara asta va fi un bal ritualic în satul pescăresc, la malul mării. Alma va sărbători noua alianță!
– Un nou furnizor? Damian dete aprobator din cap: Și ce putem face?
– O putem elimina, sper… Oamenii ei încep să nu mai aibă încredere în ea. E simplu, loialitatea lor e pe bani, nu mai primească banii, își pun întrebări… Charlie, ceea ce are de gând să facă este o mare nebunie… și pentru noi, să mergem acolo, e o nebunie!
– Despre ce vorbești?
Damian își împreună mâinile, privind speriat ceasul de pe perete care ticăia într-un mod alarmant de încet. Orologiul bătea aproape miezul nopții.
– Vrea să-i cheme pe cei din adâncuri! A cheltuit mult pentru a căuta un artefact inexistent! Îți dai seama ce nebunie? Pentru niște povești cu monștrii…
– De unde știi?
– Pe oamenii din satul ei i-am auzit vorbind, în plus îi cam scapă lucrurile de sub control. Alma crede că poate aduce la suprafață Ochii Roșii, creaturile alea„ pur sânge” – Damian își dete ochii peste cap, apoi își sprijini capul de spătarul canapelei.
– Despre ce vorbești?
– Khaghan, mi-a vorbit cândva despre un pergament pe care l-au găsit ei, acum ceva timp!- Damian respiră adânc: În pergament se vorbea despre o veche legendă, cum că ar fi fost un război între fii omului și fii mării. Ei aveau un artefact(…) care le putea oferi putere nestăvilită asupra mării și puteau distruge oamenii, un fel de Moise, să zicem…
– Ce era acest artefact?
– Un corn, o goarnă, o trâmbiță sau un toiag… Naiba să-i ia! – Damian stătu câteva momente pe gânduri, continuând: o trâmbiță sau poate o goarnă? Nu știu exact, era ceva care anunța războiul. S-o numim: chemare la luptă! Putea să fie pur și simplu un urlet, deci putea foarte bine să fie o mandibulă.
– Ce s-a întâmplat cu el în legendă?
– După ce s-a terminat războiul, ai zice că a fost chiar potopul lui Noe, cei care sunau din acel instrument au dispărut și nu au mai fost văzuți, probabil au murit, iar obiectul s-a autodistrus…
– Îi poate învia? Dacă sunt morți cu adevărat, zic.
– Alma crede că ei nu au plecat niciodată, că sunt acolo, undeva, pe fundul mării… Charlie ar putea fi o nebunie totală! Toți din satul pescăresc sunt imigranți, naiba știe de unde au venit, poate le-a plăcut legenda asta și bum- bum: aveau un fond comun!
– Că Ochii Roșii sunt părinții lor!
– Exact! Sau poate strămoși, iar asta îi făcea speciali! Damian își sprijină mâinile pe genunchi, încercând să-și găsească cuvintele:- Unele lucruri nu sunt ceea ce par, uite: femeia cu rochie roșie…
– Te vrăjit?
– Mi-a făcut asta! – Damian își arătă culoarea sângerie a ochiului stâng spre oroarea prietenului său: Cuibul Dracului a adus-o pe ea pentru a ne distruge!
– Cuibul Dracului este al meu!
– E pentru toți cei blestemați!
– Cum ai cunoscut-o?
– Eram într-o deplasare, trebuia să mă văd cu un cumpărător… într-un bar foarte cochet. Barul era plin de oameni și cumva am văzut-o. Rochia ei roșie, șoldurile ei care dansau atât de frumos când mergea, părul ăla prins, buzele roșii care îi se vedeau de sub pălăria ei mare; fuma tacticos și mă privea insistent. După puțin timp eram împreună și beam la o masă retrasă. Ah, prietene, părea atât de fermecătoare! bărbatul oftă adânc: Nu am întâlnit cumpărătorul în acea seară, băusem foarte mult, iar restul serii l-am petrecut cu Alma.
– Damian…
– Când m-am trezit, am găsit cumpărătorul în baie… era pus în cadă, și o să ți se pară ciudat, dar era golit de sânge. M-am uitat în oglindă, iar ochiul meu stâng era roșu. – Damian făcu un gest scurt cu mâinile și afișă un zâmbet trist: Atunci am înțeles cine erau oamenii cu Ochii Roșii de fapt: nu erau doar cei mai mari furnizori de droguri, erau și cele de mai temut creaturi, cri-mi-nali! Știa exact cu cine trebuie să mă văd, dar nu îmi pot da seama de ce a făcut un asemenea lucru. Colac peste pupăză am fost găsit vinovat și condamnat la zece ani…
– Cauți răzbunare? Charlie bău puțin din băutura sa, iar Damian dete negativ din cap.
– Nu! Vreau doar să opresc masacrul înainte să fie prea târziu!
– Câți au omorât așa?
– Sute? Nu șiu… La început am crezut că acei oameni au ochii roșii datorită mutațiilor genetice, dar au trecut douăzeci de ani și ei nu am îmbătrânit. Khaghan! Khaghan! El nu s-a schimbat deloc, iar eu abia mă mai recunosc în oglindă!
– Și tu?
– Eu îmbătrânesc! Am fost o perioadă fermecat de Alma, m-a distrus Charlie, înțelegi?Încet, încet! Stând închis m-am tot gândit cum a putut goli acel om de sânge și de ce ar face asta și cum putuse să scoată pungi de sânge pe lângă mine? Femeia asta nu are scrupule, omoară pe oricine ca să-și atingă scopul!
– Damian?
– Ea l-a omorât pe Ben…
– De ce? Știu că aveau o afacere bună împreună.
– Ben avea ceva… și ei bine, ea dorea acel ceva foarte mult! Un lucru găsit la întâmplare…
– Un fragment? O comoară? Chiar merită? ochii lui Charlie fură umbriți de ură, își luă un pahar și îl umplu, bând dintr-o singură înghițitură conținutul acestuia.
– Hai! bărbatul se ridică, își luă sacoul și arma îndreptându-se către ușă: Hai, Damian!
La malul mării toți localnicii satului pescăresc erau strânși în jurul unui foc imens, dansând în jurul acestuia. Ochii lor străluceau, picioarele lor loveau puternic nisipul, iar cu mâinile realizau mișcări precise și halucinante în aerul dogoritor. În centrul lor se afla Regina, purtând vestita ei rochie roșie, lungă, din voal. În mâna dreaptă ținea un pumnal, iar în cea stângă un vas din craniu.
În semiumbră se afla noul cumpărător alături de oamenii săi, părând fermecat de frumusețea dansului nebun al oamenilor și a ochilor nefirești de roșii care se arătau din noapte. Cei trei bărbați ajunseră aproape de încheierea ritualului. Analizară, în fugă, teritoriul și se amestecară printre localnici.
Regina își unduia șoldurile încet și precis într-un dans halucinant, cântându-i cumpărătorului și ademenindu-l în valurile mării. Oamenii săi îi omorau pe companionii bărbatul în costum negru fără niciun pic de ezitare. Khaghan se avântă în valurile mării și îl trezi pe bărbat din transă, ochii acestuia mărindu-se de uimire, cuprinzându-l groază.
– Prea târziu! femeia trecu pumnalul peste gâtul bărbatului și îi aruncă trupul în mare, strigând: Prima ofrandă a sosit! de pe mal se auzeau strigătele de bucurie ale localnicilor. Oamenii reginei îl prinseseră pe Khaghan și îl aduseseră în fața focului. Din umbra deasă a unui pâlc de pomi Damian privea îngrozit, vrând să-l poată salva pe Khaghan, însă Charlie îl ținea strâns.
– Dă-mi drumul! Îl vor omorî!
– Șhh, șhh, șhh, Damian! ochii săi se măriră considerabil când văzu capul lui Khaghan care fusese ridicat, iar regina ținea pumnalul apăsat de gâtlejul acestuia.
– L-am izgonit! În loc să-l omor, i-am arătat milă, iar el vine aici! Vrând să-i supere zeii noștri!
– Nu poți minți la nesfârşit!
– El va fi un exemplu pentru voi toți!
– Spune-le ce faci cu banii lor!
Charlie încerca din răsputeri să-l țină pe loc pe Damian, în timp ce Regina nu a mai stat pe gânduri, tăindu-i capul lui Khaghan, aruncându-l, mai apoi, în mare.
– Prindeţi-i și pe cei ascunși! au început să se audă focuri de arme și marea se agita. Oamenii urmau ordinele reginei, dorindu-și să-i poată vedea pe cei din adâncuri, să-și poată vedea mult râvniții zei. Ochii lui Charlie căpătară culoarea focului și-i privea trist pe cei care îl atacau, gândind că sunt „oameni fără vină, ascunși de lumină!”. Damian se îndreptase, furios, către Alma, privindu-i vălurile rochiei, purtate de vânt.
– Alma!
– Damian, iubitul meu! Charlie mă va distruge!
– Ți-e frică? Damian surâse: Dar nu el te va distruge!
Focul ardea puternic, iar cei care se împiedicau de el deveneau torțe vii. Oamenii cuprinși de flăcări alergau nebuni, căutând salvarea se aruncau în apele mării, iar marea le distrugea trupurile. În toată nebunia care-i cuprinsese pe oameni, începea să se crape de ziuă, iar luna roșie pălea încet, încet. Damian era pregătit să o înjunghie pe regină… Focul de arme se oprise, iar oamenii strigau înnebuniți. După un scurt moment, liniștea fu ruptă de zgomotul unui foc de armă. Damian privi ca prin vis către cel care fusese doborât, aruncă arma și alergă către acesta, trântindu-se la căpătâiul său, încercând să oprească sângerarea:
-Nu, nu și tu! însă Charlie sângera, murind în brațele sale. Strigătul lui Damian fu atât de puternic încât, parcă, străpunse ca o sabie cerul, marea se înfioră, iar toți cei aflați pe mal încremeniră. Muriseră aproape toți, iar regina pleca încet. Undeva pe malul rece, îmbibat cu sânge, Damian continua să-și jelească durerea.
Lumina dimineții își făcea loc și arăta oroarea care se petrecuse, marea, agitată fiind, căpătase culoarea roșie. Într-un moment de neatenție și liniște deplină, creaturi începuseră să se ridice din adâncuri și să se aproprie încet de mal. Damian tremura, privind uimit pe cei care se ridicau dintre valurile mării. Regina se întoarse din drumul său privind, încremenită, creaturile:
– Au venit pentru tine… Fiu al omului, al mării și al iadului!
Creaturile nespus de frumoase, cu chipuri angelice și cu ochii roșii, ajunseseră la mal, se apropiară de Damian și întinseră mâinile către el. Bărbatul își prinse capul în mâini și începu, înt-un moment de disperare, să plângă spasmatic, urletul său plin de durere încă speria jivinele și săgeta suflete, căci pierduse pe cei mai iubiți dintre pământeni. Creaturile murmurau, fără a băga de seamă suferința celui pe care-l vedeau conducător:
– Om al iadului, Om al mării, Om al omului…
„Unele sunt adevăruri, altele sunt minciuni; în orice legendă se află un adevăr și în orice adevăr există o minciună. Așadar, cert este că nu de dihănii trebuie să ne temem căci oamenii sunt monștrii, dar sunt unii extrem de frumoși, care ne păcălesc apoi ne transformă-n fantome. Nu uita: ochii roșii încă ne pândesc!” – Charlie.
