Este evident, chiar și pentru un profan în ale literaturii că de-a lungul timpului structura scriiturii autorilor a suferit modificări evidente. Ele țin nu numai de personalitatea sau stilul scriitorilor, de formația sau pasiunile lor, ci, mai ales, de trecerea timpului. Timpul – cu a sa săgeată necruțătoare – are, dincolo de acțiunea sa iremediabilă asupra celor supuși acestei constante, darul prefacerilor. Lucrurile se rostogolesc repede de-a lungul anilor și, mai ales în speculația anticipativă, avem de-a face cu schimbări de multe ori drastice ale structurilor narative, cu metamorfoze profunde ale înțelegerii și imaginației. Sigur că acestea vin cumva umăr la umăr cu invențiile, cu dezvoltarea inexorabilă a societăților și e normal să fie așa. Din fericire, chiar în decursul unei vieți ai șansa ca aceste lucruri să se întâmple sub ochii tăi. Este aproape miraculos acest cerc: seniorii imaginației au capacitatea de a prevedea viitorul sau ei chiar creează premisele ca acest viitor să se deruleze așa cum îl imaginează ei? Probabil că niciuna dintre fațete nu e mai puțin autentică. Oricum ar fi însă, cei aflați la o vârstă matură pot să observe că acum folosesc cu dezinvoltură obiecte, idei, abordări care în copilăria sau adolescența lor țineau de science-fiction. Multe dintre perlele imaginației s-au împlinit mai repede decât am fi crezut iar viitorul, din acest punct de vedere, este chiar mai accelerat decât poate ne dăm seama. Scriitorii au urmat acest curent, tributari fiind, însă, epocii lor. Așa că, dacă facem o paralelă între autorii ce se numără printre pionierii imaginației, printre artiștii visării, avem de-a face cu evidente diferențe. Deși, anumite mecanisme creatoare rămân neschimbate, ele ținând de valoarea și profunzimea unei literaturi mari.
Este anul 1955. Omul de știință François Bordes, născut la 30 decembrie 1919, cunoscut sub pseudonimul literar Francis Carsac, publică o carte ce se va dovedi un succes incontestabil al vremii. Pentru acei ani, ideile vehiculate de francezul Carsac, structura narativă a cărții, tema, personajele, ideea science-fiction în sine, sunt revoluționare. Francis Carsac este om de știință, așa cum le stă bine autorilor vremii, când provocarea sălășluia mai ales în previziunile științifice și tehnice realizate cu cât mai multă acuratețe. Este geolog, arheolog, profesor de preistorie și geologie cuaternară la Facultatea de Științe din Bordeaux. O personalitatea complexă, Francis Carsac. Activează în mișcarea de rezistență, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial de la Toulouse şi Belvès și chiar ia parte la eliberarea orașului Bordeaux. Publică mai multe cărți de sorginte science-fiction cu pseudonim, pentru că, nu-i așa, rigoarea omului de știință nu se împacă întotdeauna cu regalul imaginației dezlănțuite. Mai ales în ochii vremii. Francis Carsac începe să fie foarte cunoscut, mai ales în Europa de Est, care capătă o adevărată apetență pentru scrierile sale. Este tradus şi publicat, printre altele, în limba rusă, română, bulgară, lituaniană, letonă, maghiară.
Romanul de care ne ocupăm aici, în contextul metamorfozelor literare și structurilor narative petrecute de-a lungul timpului este ”Robinsonii Cosmosului”, apărut în limba română în 1964. O mică destăinuire: l-am recitit cu plăcere, de curând, pentru că, așa cum spuneam la un moment dat, unele mecanisme autentice ale scriiturii rămân neschimbate. În plus, vorbim de o prospețime și o vivacitate a ideilor rămasă aproape intactă de-a lungul a celor peste 60 de ani de la apariția cărții. Romanul este conceput interesant pentru acei ani. Este practic o scrisoare adresată viitorimii de către eroul principal, un supraviețuitor al cataclismului ce aruncă, inexplicabil, bucăți din Pământ pe Tellus, o planetă necunoscută, cu doi sori, dar cu condiții de supraviețuire vag asemănătoare cu ale Terrei. Cataclismul se petrece în anul 1975 și chiar dacă Francis Carsac este om de știință, nu dă foarte multe explicații tehnice care ar fi cauzat dezastrul. El preferă să vorbească despre clădirea, pas cu pas, în condiții vitrege, a unei unei noi civilizații pământene. Scrisoarea sa e destinată a descrie cu lux de amănunte începuturile, pentru urmași. Urmași pentru care Tellus e singurul cămin. Carsac este, pratic, un autor care vorbește despre terraformare cu mult înainte ca acest concept să devină atât de popular și de vehiculat. Și o face într-un moment în care omenirea nu se gândește încă în mod activ la explozia demografică și secătuirea resurselor. Accidentul prin care câteva sute de pământeni sunt aruncați pe Tellus trezește în cei deveniți peste noapte exploratorii unei lumi noi energii nesperate. Sunt nevoiți să supraviețuiască, să se înmulțească, să producă bunuri și să se confrunte cu două categorii de vietăți principale pe Tellus: mai întâi, hydrele!
”- Au apărut nişte fiare care ucid! Seamănă cu nişte caracatiţe zburătoare şi ucid dintr-o singură lovitură! După ce îi dădurăm să bea un pahar mare de rachiu, puturăm să obţinem de la el informaţii mai precise.
– Azi-dimineaţă, cum vă spuneam, în zori, am dat drumul vacilor afară. Voiam să curăţ complet staulul. Fiul meu Pierre le-a dus la păşunat. Drace, văzusem eu prea bine un nor verde, foarte sus, deasupra capului meu, dar nici nu îl luasem în seamă. Deh, ce-mi zisei, într-o lume care are doi sori şi trei luni, norii pot fi foarte bine verzi! Ei bine, da! Şi apoi, ce oroare! Pierre se înapoia spre casă, cînd deodată norul verde a căzut! Da, a căzut! Aşa e, cum vă spun! Şi am văzut cu ochii mei că el era format din vreo sută, pe puţin, de caracatiţe verzi cu braţe care se agitau necontenit. Ele s-au năpustit asupra vacilor si bietele animale s-au prăbuşit moarte la pămînt. I-am strigat imediat lui Pierre să se ascundă. Dar n-a mai avut timpul s-o facă, nenorocitul de el! Una din caracatiţe înota în aer, şi cînd a ajuns la trei metri de Pierre, a azvîrlit asupra lui ca un fel de limbă-ţepuşe cu care 1-a atins drept în şira spinării şi Pierre al meu a căzut jos, murind pe loc! Atunci am încuiat în casă pe soţia şi pe cel de al doilea fiu al meu, le-am strigat să nu se mişte cumva şi am sărit pe motocicletă. Şi m-au urmărit spurcăciunile, dar am putut să scap din ghearele lor. Fie-vă milă, veniţi! Mă tem să nu intre şi în casă!
Din descrierea făcută de ţăran, noi recunoscusem imediat asemănarea cu animalul din mlaştină. Ceea ce ne uimea, era faptul că putea să zboare. În toate privinţele ele erau pentru noi o primejdie groaznică.”
Cu toată absurditatea și aspectul rudimentar al hydrelor, pe Tellus există și ființe mai inteligente:
„Centaurii sau, după cum îi numirăm noi, după ţipătul lor – și tot astfel se numesc ei înşişi între ei – „Swiss-ii” erau nişte creaturi stranii. Aveau corpul aproape cilindric, patru picioare fine cu copite tari şi mici, o coadă scurtă cornoasă. Acest corp se îndoaie brusc în partea din faţă pentru a forma un tors (trunchi) aproape uman, cu două braţe lungi terminate cu mîini avînd fiecare cîte șase degete egale, dintre care două opozabile. Capul sferic, chel, lipsit de urechi exterioare, ele fiind înlocuite cu o membrană întinsă pe deasupra unei cavităţi, are trei ochi de un cenuşiu palid, dintre care cel mai mare este situat în mijlocul frunţii. Gura este larg despicată şi are dinţii ascuţiţi ca la reptile. Nasul, lung, moale, legănîndu-se ca o trompă, atîrnă în faţa gurii. Vandal a disecat sumar pe unul dintre ei. Creierul este complicat şi voluminos, protejat de o capsulă chitinoidă. Osatura este mineralizată, dar suplă. Deşi foarte îndepărtaţi de noi, ei ne erau incomensurabil mai aproape decît hydrele.”
Dacă hydrele sunt ucise ”on sight”, cum se spune, cu unii dintre swissi oamenii cooperează și chiar se aliază, bariera de limbaj și de concept dovedindu-se una volatilă, așa cum vom vedea că nu se întâmplă la China Mieville. Până la urmă totul seamănă cu efortul de cucerire a Americii de către coloniștii veniți de pe Bătrânul Continent, transpus, desigur, în cheie science-fiction. O aventură continuă bine condusă de Francis Carsac, pe baze sănătoase de expresie, așa cum suna science-fiction-ul bun al anilor 50-60.
Suntem deja în 2011. Scriitorul britanic China Mieville lansează romanul ”Orașul ambasadei”. Ne aflăm în prezența unei scriituri absolut remarcabile, dominate de o imaginație aproape maladivă, așa cum puțini autori se pot lăuda că o au. Poate numai Serge Brussollo să se fi aflat pe un palier asemănător, dar există toate șansele ca el să fie detronat de autorul britanic. Mieville e născut în 6 septembrie 1972. A câștigat numeroase premii, inclusiv Distincția Arthur C. Clarke, de două ori British Fantesy Award, Locus Award de patru ori, Best Science Fiction Novel și multe altele. ”Perdido Station”/ ”Stația Pierzaniei”, ”The City and The City”, ”Regele șobolan”, ”Cicatricea”, ”Consiliul de Fier”, ”Orașul ambasadei”, sunt doar câteva dintre romanele care i-au adus un succes debordant.
Spre deosebire de Francis Carsac, de care îl despart într-adevăr niște ani buni, lumea lui Mieville din ”Orașul ambasadei” e mult mai complicată. Cu toate că pământenii instalează o ambasadă pe Arieka – o planetă colonizată, aflată la marginea universului cunoscut – lucrurile nu sunt deloc simple, pentru că ariekeii, specia inteligentă a planetei, au o strucură ideatică și lingvistică complet străină. Comunicarea cu aceste gazde e quasi-imposibilă și numai ambasadorii care învață ”Limbajul” pot să se apropie oarecum de o înțelegere a conceptelor ariekene.
”Ariekeii au nevoie de comparații pentru că limbajul lor , care este înnăscut, nu tolerează minciuna. (…) Ei nu pot vorbi despre lucruri care nu există. Aceasta contrazice natura limbajului, așa cum o știm noi.”
Nimeni nu poate vorbi limba ariekeilor, în afara ambasadorilor, pregătiți îndelung pentru a forma un cuplu ce trebuie să rostească în același timp cuvintele. Așa cum lama cuțitului de strung se angajează în carnea piesei pe care o strunjește, batiul rotind piesa în același timp, unul dintre ambasadori folosește limbajul ”așchiere”, iar celălalt, limbajul ”rotire”. Și pentru că ariekeii nu pot abstractiza, comunicarea dinspre oameni se axează pe comparații, de regulă vii, reprezentate de unii locuitori ai Orașului Ambasadei. China Mieville zugrăvește astfel o complexă și profundă relație cu o civilizație străină, așa cum probabil s-ar putea întâmpla în realitate dacă am ajunge să ne aflăm în contact cu inteligențe extrapământene. Povestea lui Mieville depășește cu mult perioada romantică a science-fiction-ului, atunci când mai toate contactele cu nepământeni se realizează în stilul ”Tarzan – Jane”. Este vorba de filiații ideatice, de concepte, de reprezentări care nu au de-a face cu nimic din ce știm noi și aici se află miza acestui roman tulburător. Ariekeii ajung însă să se drogheze cu limbajul unei perechi de ambasadori, ceea ce duce aproape la distrugerea acestei civilizații, după ce ambasadorii dispar și nu mai folosesc ”limbajul”. Înregistrări ale celor doi câștigă un pic de timp pentru pământeni, dar apoi se dezlănțuie haosul. În goana după limbajul vorbit de cei doi ambasadori pământeni, ariekeii aproape că-și distrug planeta. Oamenii le lasă un dar otrăvit ariekeilor – minciuna. Iată ce spune unul dintre ei, după ce valul de nebunie al compatrioților săi se liniștește:
”Înainte să vină oamenii, noi nu vorbeam de aumite lucruri. Eram crescuți întru Limbaj. (…) Limbajul ne vorbea pe noi. Cuvintele care voiau să fie oraș sau mașini ne-au pus să le vorbim, ca să poată exista. Când au venit oamenii, ei nu aveau un nume și noi am făcut cuvinte noi pentru ca ei să poată exista. Ei nu au făcut ce fac alte făpturi. Noi i-am vorbit în Limbaj. Limbajul i-a primit în el. Noi nu vorbeam, eram muți, noi doar lăsam să cadă afară din gurile noastre pietrele de care aminteam, deschideam gurile și lăsam păsările pe care le descriam să zboare afară, eram vectori, eram păsări ce mâncau fără a gândi, eram fata din întuneric, știind acest lucru doar când nu mai existam.”
Metamorfoze elocvente, așadar, în anii scurși între cele două romane. O înțelegere a faptului că pot exista bariere de netrecut sau confuzii mari și periculoase între ființe inteligente, dar străine. Până la urmă, însă, dincolo de aceste dificultăți, avem de-a face cu două tipuri de expansiune a civilizației omenești în univers, lucruri care ne așteaptă, cu siguranță, atunci când vom deveni ființe galactice.
