Originis

ORIGINIS

Antoaneta Antonov

— Dronă, dronă! strigă bărbatul. Iuno, lasă-te jos!

Femeia se execută rapid, aplecându-se peste răsadul de roșii și ascunzându-și astfel sarcina sub stola largă, bleu. Aparatul se apropie silențios, postându-se în dreptul lor și la mică înălțime. O voce metalică îi salută rece:

— Ave, cetățeni!

Bărbatul își aranjă tunica din pânză și, căutând să stea între dronă și soția lui, se rezumă la a ridica brațul în lateral, îndoit din cot. 

Cât de absurd poate fi să saluți o mașinărie! gândi el.

— Sunteți bine, cetățeni? Vă pot ajuta cu ceva?

— Nu, mulțumim! răspunse el iute, dorind să scape cât mai repede de prezența inoportună.

Știa prea bine că în spatele politeții se ascundea o formă subtilă de a-i controla. Drept dovadă, mașinăria le dădu ocol, bâzâind slab, ceea ce le amplifică starea de temere. Femeia căută să își păstreze calmul, prefăcându-se preocupată de plivitul roșiilor abia pârguite. Revenind la poziția inițială, vocea lipsită de inflexiuni li se adresă:

— Dacă aveți vreo problemă, nu ezitați să mergeți la cea mai apropiată Clinică. În caz că nu vă puteți deplasa, apelați la numărul pentru situații de urgență. Nu uitați, cetățeni, Cerebrum Callidus are grijă de voi!

După care, drona se făcu nevăzută, deplasându-se la fel de silențios. În urma ei, bărbatul bombăni:

— Cerebrum Callidus să-și bage un băț în fundul lui electronic!

Femeia se ridică anevoie din poziția inconfortabilă, înlănțuindu-se panicată de mijlocul soțului:

— A pomenit de Clinică, crezi că bănuiește ceva?

— Nu, draga mea. E metoda lor obișnuită de convingere, încercă el să o liniștească.

— Of, Iupiter, oare cât o să mai dureze stresul ăsta?

— Nu vreau să te descurajez, iubito, dar ăsta e abia începutul. Nu uita că trebuie să ținem copilul ascuns o lungă perioadă. Spre binele lui, trebuie să îl ferim de toată tehnologia asta minunată.

Rostise „minunată” pe un ton accentuat ironic. Foarte rar, în momentele cele mai grele ale vieții, lui Iupiter i se întâmplase să cadă în patima depresiei. Atunci i se năzărea că a fi un Neadaptat în acea societate avansată tehnologic era un stigmat mult prea greu de dus. Totuși, iată, rezistase stoic la toate capcanele vieții, refuzând cu îndărătnicie să apeleze la Clinică. Nici când freza de arat îi retezase trei degete de la mâna stângă nu sunase după ajutor, știind prea bine ce însemna. Da, i-ar fi pus la loc trei degete organice perfect funcționale, dar odată cu ele și Codul de Bare. Iar asta echivala cu sclavia. Între el și dobitoacele ce le creștea la fermă, toate având implantat cipul prin care le controla, nu ar mai fi fost nicio deosebire. Iar el încă mai credea în diferența dintre o ființă rațională și un animal domestic.

Iuno se uită în ochii lui căprui cu vădită îngrijorare pe chip.

— Și dacă va alege să meargă de bună voie să fie Însemnat? Dacă va dori, ca majoritatea, să-și prelungească viața? Tot efortul nostru de-acum va fi inutil.

Bărbatul își mută privirea de la ea spre orizont, ca și cum acolo era scris viitorul.

— Suntem a șaptea generație de etrusci. Va crește ca un etrusc. Iar noi nu știm să facem compromisuri…, spuse încet, dar cu o mare siguranță în voce.

*

Cuvele de sticlă se deschiseră automat, cu un clinchet metalic. Aburul rece din interior se risipi în aer, absorbit rapid prin gurile de aclimatizare. Tânărul Maris se trezi deodată, scuturat de un frison. Aerul năvăli cu furie în plămâni, ca și cum până atunci nu respirase deloc. Ciudat, ce curat este! gândi el în următoarea secundă. Rațiunea părea să funcționeze normal, așa că apelă la memorie pentru a lega firul ultimilor evenimente.

Amfiteatru… voci… Tiber… oratoris… Thalna… gaz.

Amintirea gazului și a leșinul ce îl urmase îl ridică brusc în șezut. Privirea încețoșată nu descoperi mare lucru în jur, doar o ușoară mișcare. În schimb, constată că era dezbrăcat, având numai o fâșie îngustă de pânză înfășurată în jurul taliei, cât să-i acopere sexul. Clipi mărunt, instinctiv, și ochii se limpeziră până la vederea normală. În stânga și dreapta lui erau aliniate, ca niște paturi, zeci de cuve tehnologice din care se ridicau greoi indivizi la fel de dezorientați. În fața lui, un șir identic de cuve, populate de trupuri la fel de sumar îmbrăcate. Existau și femei, ele având o bandă de pânză suplimentară peste sâni. Descoperi treptat că se aflau într-o hală imensă, cu un tavan înalt, semirotund, și aproximă că numărul lor real se ridica la câteva sute.

Sunt în Clinică! își spuse speriat, ducând repede mâna la ceafă. Pipăi disperat după Codul de Bare și cipul care ar fi trebuit să se simtă ca o mică protuberanță. Nimic… Panicat, se dădu jos, repezindu-se la tipul de lângă el și controlându-i fără menajamente gâtul. Nimic…

— Ia vezi, m-au Însemnat? îi ceru agresiv să se uite la ceafa lui, dându-și în sus părul creț-sârmos.

Necunoscutul dădu din cap a negație, cu o privire dezorientată. Maris înțelese atunci că toți ajunseseră acolo în aceleași condiții, gazați și cu memoria afectată. Poate printre ei existau și prieteni de-ai lui, în special cei care fuseseră cu el în amfiteatru, la Întâlnire. Porni în lungul coridorului dintre cele două șiruri lungi de cuve, cercetând fugar chipurile celor care se ridicau anevoie în picioare. Mintea porni să caute și ea prin cotloanele memoriei, formând încet filmul celor întâmplate.

Parcase motociclul pe o alee dosnică, la marginea Cartierului de Vest, zăbovind câteva secunde înainte de a descăleca din șa. Scanase mai întâi prin vizorul biometric împrejurimile. Nicio ființă organică sau metalică nu pândea din vreun cotlon al clădirilor din piatră, slab luminate de becuri globulare. Își aranjase toga brodată artizanal – de care era atât de mândru –  după care pornise calm spre intrarea în Catacombe.

Tânărul Maris depășise cu mult așteptările tatălui. Iupiter îl crescuse dezvoltându-i mândria că era un Originis, adică un născut pe cale naturală, așa cum se concepeau și apăreau copiii înainte ca Cerebrum și roboții lui să conducă lumea. Pe de altă parte, să accepte cu demnitate că făcea parte din tagma etruscilor. Etruscii, puțini la număr, erau așa-zișii Neadaptați, cei care refuzau să fie înregistrați la Clinică și să beneficieze de tehnologia care le-ar fi prelungit viața, asigurându-le și confortul unei existențe lipsite de griji. Din acest motiv, societatea modernă îi considera un fel de paria, alungându-i la marginea Metropolei și urgisiți să supraviețuiască prin mijloace proprii. De aceea, etruscii se făcuseră fermieri, muncind pământul și crescând animale domestice după metode arhaice, așa cum se obișnuia înainte de Marea Molimă. Unii erau pescari, alții meșteșugari, alții artizani în ceramică. Trăiau din trocul liber și corect făcut între ei, fără a avea nevoie de credite de consum, ca metropolitanii. În schimb, refuzând constant ajutorul roboticii, rata de viață a etruscilor era mică în comparație cu Însemnații, ajungând să sufere de bătrânețe. Prea puțini ajungeau la Clinică din proprie inițiativă, pentru că asta însemna să le fie implantat și cipul prin care Cerebrum Callidus le controla tot restul vieții artificial prelungite. 

— Iată-l și pe Maris Ultor, praetorul nostru! Bine-ai venit! se repezi la el un puști, de cum ajunse în mijlocul grupului său de Rezistență.

Maris își căpătase porecla de Ultor, adică Pedepsitorul, încă din adolescență, în urma numeroaselor „victime” făcute printre Însemnați. Deși refuza tehnologia, ca orice etrusc, îl și atrăgea să îi descopere secretele. Inventase tot felul de dispozitive cu care reușea să scurtcircuiteze componentele electronice ale celor care își înlocuiau organele biologice bolnave. Proiectase chiar și o armă împotriva dronelor lui Cerebrum. Dar cea mai mare ambiție a sa era să afle cum putea dezactiva cipul din Codul de Bare. Dacă reușea acest lucru, însemna să pună grav în pericol dominația roboților și tiparul societății moderne. Respectiv, dezideratul major al Mișcării de Rezistență a Etruscilor.

Cu un aer sobru, Maris întinse mâna puștiului și își strânseră reciproc antebrațele:

— Ave, Tiber! Mă bucur că ai putut veni la Întâlnire.

Aruncă o privire și celorlalți tineri rebeli din subordinea sa fără a arăta, totuși, vreun entuziasm aparte. Îi salută rece cu brațul în aer, așa cum se cădea unui șef cu o faimă ca a lui. O salută inclusiv pe Thalna cu o înclinare ușoară din cap, despre care era convins că îl iubea în secret. După care se așeză în mijlocul lor, cu picioarele larg depărtate și cu bărbia sprijinită în pumn, aruncând priviri în amfiteatrul plin pe jumătate. Unii erau îmbrăcați în togă, ca el și Tiber, ori în stolă, ca Thalna, însemnând că erau Originis. Alții purtau combinezoanele biometrice ale metropolitanilor, copii născuți artificial – Cerebrum controla atent natalitatea – dar fără a fi Însemnați, neavând vârsta potrivită. În opinia lui, erau doar niște puști neascultători care se credeau răzvrătiți împotriva părinților adoptivi, a sistemului, a Legilor și care aderaseră la Mișcare ca simpatizanți, visându-se eroi.

Maris se îndoia de loialitatea acestora, dar comandanții insistaseră să-i accepte în grupurile lor. Majoritatea se pierdeau pe parcurs, mai devreme sau mai târziu, ajungând să ceară singuri să poarte Semnul, pentru avantajele oferite. Uneori se îndoia chiar și de etrusci. Ca de exemplu, Thalna, care abia împlinise vârsta primului ciclul menstrual și care venise în Rezistență doar pentru că era îndrăgostită de el. Conform Legii Callidus, ar fi trebuit să meargă benevol la Clinică, să i se recolteze ovulele, după care să i se facă operația de sterilizare. Refuzând intervenția chirurgicală, nu însemna neapărat că avea și un mental de Neadaptată. Deocamdată era fecundă, hormonii tropăiau în ea și, cu siguranță, dacă i-ar fi spus pe șleau că nu îl atrăgea genul ei, a doua zi ar fi fost pe patul de spital, fie și din răzbunare. Mai ales dacă i-ar fi recunoscut în față că era obsedat de prea frumoasa Turan, de la ferma învecinată cu a lui, o Veronă cu sâni bogați și șolduri arcuite. Din păcate, ea părea mai mult îndrăgostită de fratele ei, Laran, care făcea și el parte din Rezistență. 

Noroc că Maris nu suferea de moralitate când era vorba despre sex, nici să seducă soția cuiva, nici să fure virginitatea unei copile. Încă de timpuriu realizase că femeile erau atrase de fizicul lui musculos, antrenat la muncile fermei. Chiar și Însemnatele îl doreau, circulând între ele tot soiul de povești picante despre potența lui absolut naturală, nu electronică. Sau poate erau doar atrase de pericol, fiindcă Pedepsitorul chiar devenise o legendă incomodă pentru autorități. 

Cum leaderii supremi, Tinia și soția lui, Uni, întârziau să apară, Maris porni o discuție cu cei din jurul lui:

— Ce părere aveți despre noua Reformă Callidus în medicină? Ați auzit despre ea? li se adresă mai mult noilor veniți.

— Toată lumea vorbește despre ea, confirmă unul dintre aceștia.

— Tata e în extaz, s-a înscris deja pe listă, completă altul, un blonduț cu privire naivă.

— Și care e părerea voastră? îi îndemnă el să dezvolte subiectul.

Toți comentară la unison, unii peste alții, pe un ton revoltat:

— Nu e normal așa ceva! Este împotriva firii.

— O abominațiune. Prefer să mor de bătrânețe înaintea tatălui meu decât să devin un cyborg.

— Vreau să am un copil pe cale naturală, clipi Thalna către Maris, roșie în obraji.

Acesta din urmă păru să cântărească afirmațiile, dând din cap tăcut, ca și cum era de acord cu ele.

— Lozinci, spuse deodată, sec. Toate afirmațiile sunt numai lozinci.

Tiber îl privi cu o mină prostită, ca și ceilalți de altfel. Oare ce voia praetorul să le transmită în marea sa înțelepciune? Și pentru că nimeni nu îndrăznea să-l contrazică, Maris continuă, adresându-se fiecăruia în parte:

— Nu e normal, zici? Bănuiesc că ai un transporter al tău, așa-i? Băiatul confirmă din cap. Vrei să trăiești periculos, nu? Dar dacă ai un accident grav, ești lovit la cap, zaci inconștient pe caldarâm și te trezești mai târziu la spital având deja membrele înlocuite cu unele bionice, dar și cu cipul implantat în tine, ce mai faci? E împotriva firii să te lase androizii să mori ca un câine în stradă ori să te salveze?

Maris nu așteptă răspunsul celui întrebat, continuând către altul:

— Când tatăl tău va vedea cum îi sfârșești în brațe ca un nevolnic la bătrânețe, iar el va arăta tânăr și în putere, ce crezi? Te va lăsa să mori ori te va duce la Clinică cu forța? Roboții o să-ți schimbe organele, o să-ți regenereze pielea și o să trăiești fericit lângă ai tăi încă o viață. Iar tu, Thalna, știi bine că mama a murit încercând să nască pe cale naturală doi gemeni, frații mei. Nu trebuia să se întâmple așa, dar a refuzat să cheme androizii să o salveze. A trăit și a sfârșit ca o Neadaptată. Tu crezi că ești în stare de asemenea sacrificiu?

O lacrimă se rostogoli pe obrazul fetei. Toți știau că Maris crescuse fără mamă, încă de copil. Deși etruscii refuzau intervențiile medicale, rar se întâmpla să moară cineva de tânăr. Și rarisim să moară prunci la naștere. Se întâmplase însă înainte de termen și prea brusc ca Iupiter să apuce să ia o decizie. După tragicul ei sfârșit, bărbatul parcă îmbătrânise dintr-odată. Își crescuse fiul de unul singur, deși ar fi putut să își găsească o altă femeie, din generația următoare. Îl crescuse cu pricepere și demnitate, dar pe măsură ce acesta se transforma într-un tânăr puternic și inteligent, sănătatea lui se agrava constant. Puterile îl mai țineau, obișnuit cu munca fizică, dar mâinile căpătaseră un tremur ușor. Uneori se plângea de dureri ale organelor interne. Însă cel mai grav era atunci când fiul său îl surprindea vorbind cu cineva inexistent prin vreun cotlon al casei, când uita ce făcuse cu o zi înainte ori încurca o denumire sau numele unor persoane. Maris își iubea tatăl, dar oricât ar fi vrut să îl vadă sănătos și mai multă vreme în viață, nu și-ar fi încălcat promisiunea ce i-o făcuse și anume că îl va lăsa să sfârșească de moarte bună.

În liniștea apăsătoare care se așternuse, Tiber vorbi primul:

— Și toate acestea din cauza lui Cerebrum. A lui, a sistemului, a legilor… Inclusiv a celor care acceptă benevol sclavia. 

— Ai dreptate, prietene, și Maris îl bătu pe umăr. Totul este conectat la Inteligența Artificială, întreaga noastră existență depinde de asta, chiar dacă noi ne opunem. Dacă aflăm unde se ascunde și reușim să îl distrugem, vom prelua destinele tuturor în mâinile noastre. Asta e misiunea noastră primordială. Din păcate, încă n-am aflat unde este amplasat pe planetă.

— Poate nici nu e…, se trezi Thalna, arătând ca lovită de o revelație neașteptată.

— Ce vrei să spui? se arătă curios Tiber, dar și șeful lor aștepta răspunsul.

— Mă tot întreb dacă nu cumva între Cerebrum și satelitul care s-a amplasat pe orbita noastră când eram eu mică nu există vreo coincidență.

După câteva secunde în care toți rumegară tăcuți afirmația, Maris rosti categoric:

— Prostii! În primul rând, Cerebrum nu a explorat niciodată spațiul. Nu știm ce este cu adevărat Universul, în afară de cunoștințele elementare. Cum ar putea muta ditamai computerul pe Noua Lună dacă noi nu am pășit nici măcar pe prima? În al doilea rând, Cerebrum există de dinaintea noastră, a părinților și a bunicilor noștri. Legile sunt făcute cu mult înainte să apară acest satelit natural venit de nicăieri. Nu, exclus! clătină el din cap, alungând o astfel de posibilitate.

Ajungând în acel moment al amintirilor, tânărul care se plimba printre cuvele tehnologice, căutând ceva care nici el nu știa exact ce, se auzi strigat:

— Maris, praetore! Maris Ultor!

— Tiber, răcni și el, bucuros dintr-odată că se întâlniseră și îl strânse în brațele sale vânjoase.

Puștiul arăta ca și ceilalți, gol, doar cu o fâșie de pânză pe el și cu o mină la fel de năucă. Maris îl desprinse din strânsoare, îl răsuci și îi cercetă ceafa. Nici la el nu găsi mult-detestatul Cod de Bare. Ceva era în neregulă…

— Ai idee unde suntem, ce se întâmplă? îl întrebă Tiber.

— Încă nu, dar am de gând să aflu. Ai mai văzut prieteni de-ai noștri aici?

— Nu, dar unele chipuri mi se par cunoscute din M.R.E.

— Hai să căutăm împreună! propuse el.

Mișcarea de Rezistență a Etruscilor, prescurtat M.R.E., apăruse cu vreo trei generații în urmă. Părinții lui Maris făcuseră și ei parte din ea, până la moartea lui Iuno. Pe atunci, Întâlnirile se făceau într-un grup restrâns de etrusci, doar etrusci, care țineau mai mult discursuri motivaționale. Poveștile despre înaintași, legendele de dinaintea Marii Molime, păstrau vie în rândul lor dorința de a crește și a se înmulți natural, refuzând ofertele ispititoare ale lui Cerebrum Callidus. Unii, extrem de puțini la număr, cedau posibilității de a-și prelungi viața, mai ales atunci când ajungeau la bătrânețe. În acest caz, erau luați și duși în Metropolă, fără a se mai auzi nimic despre ei.

De fapt, etruscii se împotriveau nu atât lui Cerebrum, care părea să le respecte existența efemeră și să le ignore acțiunile ulterioare de sabotaj, cât acelui implant integrat în Codul de Bare. Acesta monitoriza toate funcțiile vitale ale corpului, avertizând când apăreau probleme de sănătate. Asta era partea bună. Partea mai puțin bună însemna că autoritățile știau permanent despre existența fiecărui individ în parte și acțiunile lui în mediul înconjurător. Iar partea cu adevărat rea era aceea că puteau interveni în orice moment asupra acestor acțiuni. Cipul, conectat la sinapsele neuronale din creier, se putea activa de la distanță, paralizând funcțiile motrice ale individului, putea induce somnul și alte comenzi involuntare. Exact cum procedau și ei cu animalele din ogradă, controlându-le printr-o simplă telecomandă. De aceea, dacă Însemnații îi numeau ironic „etrusci” și ei le răspundeau în batjocură că erau „sclavi”, fără a fi prea departe de adevăr.

Prin urmare, în societatea modernă nu existau greve, revoluții sau războaie. Singurii care puneau bețe în roate autorităților – roboți concepuți să fie la dispoziția cetățenilor – erau etruscii, Neadaptații, cei care refuzau beneficiile unei vieți comode. Dar erau prea puțini ca să reprezinte vreo amenințare reală. Lucrurile se mai schimbaseră cu ultima generație sau, mai exact, de la Maris Ultor încoace. Numărul rebelilor crescuse, precum și curajul lor împotriva lui Cerebrum Callidus. Aparent, entitatea artificială nu le acordase nici atenția cuvenită, nici nu trecuse la represalii. Dar iată că se înșelaseră. După cum arăta situația de față, întreaga M.R.E. fusese capturată și sechestrată în acea hală.

Între timp, majoritatea celor din hală începură să dea semne de revenire. Și alții ca ei porniră să umble bezmetici pe culoar în căutarea cunoscuților. Din murmurul slab de voci care îi înconjura, se auziră câteva nume strigate. Printre ele, un glas de femeie pomenea numele lui Tinia.

— Uni? îndrăzni și Maris să strige, presupunând că era soția comandantului.

— Da! veni răspunsul și amândoi se repeziră în direcția vocii.

Nu se înșelase. După vreo treizeci și cinci de metri o descoperiseră pe tânăra femeie, alături de Turan, prea exotica vecină a lui Maris. Asta îl surprinse în mod vădit deoarece, deși era o Originis, nu participa la Întâlniri și nici la acțiunile Rezistenței. De cum îl văzu, îi sări în brațe, lipindu-și sânii aproape goi de pieptul lui.

— Oh, Marmor, ești și tu aici! îi spuse în ureche.

Așa îl poreclise ea, Marmor, făcând o combinație de cuvinte care s-ar fi tradus „Dragule Maris”. Dar până atunci îl strigase astfel ca o formă de tachinare, nicidecum ca pe un iubit. Acum însă, glasul ei sunase altfel…

Deși în momentul acela numai de sex nu se punea problema, tânărul se simți încurajat de gestul și atingerea femeii, stimulându-i latura războinică și protectivă. În fond, era un Praetore în Rezistență, adică un șef care avea grijă de grupul său. Se mobiliză rapid în căutarea altor prieteni. Într-un timp relativ scurt îl găsi și pe Tinia, spre marea fericire a soției lui. Apoi pe Thalna și pe Laran. Lor li se alătură întunecatul Voltumna, praetore într-o altă grupare, Nethuns, cel care locuia pe malurile Marelui Lac, simpatica Nortia, fetița unor etrusci de la răsărit care se ocupau de ceramică și chiar și pe Tages, singurul Originis pigmeu. În rest, descoperiseră și alte chipuri cunoscute din vedere, dar majoritatea erau necunoscuți. În schimb, niciunul nu purta Semnul, ceea ce însemna mare lucru pentru moralul lor și așa zdruncinat.

Trecuse o bună bucată de vreme de la deschiderea cuvelor și părea că toată lumea își revenise complet. Vocile se auzeau tot mai intens în ecoul imensei săli, ca o turmă gălăgioasă de vite în hambar. Neliniștea plutea însă la suprafață, ca un fior tăcut și sumbru. Toate întrebările ce se puteau pune între ei se enunțaseră deja, dar răspunsul cel mai important nu îl avea nimeni.

Deodată, peretele din capătul vestic al halei se deschise în două, dezvăluind o altă încăpere. Etruscii înaintară precauți, într-o liniște adâncă. Atunci când și ultimul trecu pragul, ușile se închiseră automat în spatele lor. Peretele semirotund din fața lor se aprinse ca un ecran gigantic și o voce electronică răbufni din boxele camuflate:

— Ave, tineri cetățeni! Vă vorbește Cerebrum Callidus. Sunt convins că aveți nevoie de câteva răspunsuri, dar întrebările cele mai importante nici măcar nu știți a le pune. De aceea, am să vă fac un mic istoric, și pe ecran apărură imagini de arhivă, ca într-un documentar. Acum mult timp în urmă, când pandemia provocată de un virus extraterestru a cuprins întreaga noastră planetă, populația a fost pur și simplu decimată. Din Marea Molimă, așa cum a fost denumită ulterior, au scăpat foarte puțini, doar aceia care au dezvoltat natural un anticorp împotriva virusului. Atât de puțini, că strămoșii voștri deveniseră o specie pe cale de dispariție. Atunci am intervenit eu, Creierul Inteligent abia inventat în acele vremuri. Eu și roboții mei am construit mici așezări tehnologice, Metropolele, peste ruinele fostelor mari orașe. Am mutat supraviețuitorii în ele și m-am îngrijit de confortul, sănătatea și natalitatea lor. Intențiile mele au fost dintre cele mai bune. În schimb, calculele matematice au dat mereu un rezultat negativ. În ciuda eforturilor mele, în condițiile în care planeta nu reușea să treacă pragul de 8% a populației pe un teritoriu deșertic atât de vast, fără posibilitatea unei migrații, fără dezvoltarea industriei, agriculturii, economiei, specia voastră rămânea condamnată la moarte. Am căutat cu disperare alte variante și soluția mi-ați dat-o voi, etruscii. Voi, rebelii care ați refuzat ajutorul meu de a vă prelungi viața până la dispariția totală a organismelor vii. Voi, urmașii perfect sănătoși, care păstrați în corp genomul nealterat al speciei voastre, fără implanturi și microcipuri. Voi, marginalizații, care ați păstrat tradițiile și cunoștințele din vechime, născând, crescând, murind fără ajutorul tehnologiei moderne. Și nu în ultimul rând voi, Neadaptații, care întruniți perfect condițiile de adaptabilitate pe o altă planetă, pentru un nou început. Da, acesta a fost răspunsul ce mi l-ați dat prin încăpățânarea cu care v-ați dus existența. Am căutat în Univers un nou cămin pentru voi și l-am găsit. Iată-l! și pe ecran apăru un corp ceresc albastru. Chiar în acest moment vă apropiați de noua voastră casă, transportați în nava pe care am construit-o, lăsându-vă impresia că era Noua Lună. Trebuie să vă avertizez însă că veți găsi aici o populație autohtonă, primitivă, la început de civilizație. Fizic, nu vă diferențiați prea mult de băștinași. Dar pentru că planeta are o gravitație mult mai mică, veți fi mult mai mari și mai puternici decât ei, veți face lucrurile mult mai ușor și mai eficient. Iar pentru că se învârte mult mai repede în jurul stelei sale, calendarul este mult mai scurt. Astfel, o sută de ani petrecuți aici vor echivala cu un an din viața voastră reală. Până veți muri aici de bătrânețe, veți pierde socoteala mileniilor ce vă așteaptă de trăit. În tot acest timp, creșteți și înmulțiți-vă! Oamenii vă vor privi ca pe niște Zei, dar voi să nu uitați că sunteți etrusci. Succes și pace vouă!       

*

Anul 771 î.Hr.

Etruria, Italia centrală de azi

Smucind puternic de hățuri, Tiberinus frână carul tras de cei șase cai arabi în fața casei vechiului său prieten. Aruncă mai întâi o privire spre impozanta clădire din marmură albă, construită ca și templu a lui Marte, Zeul Războiului. Cei câțiva oameni care așteptau pe trepte o audiență căzură în genunchi cu capul plecat, recunoscându-l. Tânărul coborî din carul său aurit, urcă în pas vioi cele câteva trepte și porni să străbată lunga verandă cu opt coloane de peste patru metri înălțime. De o parte și de alta tronau coșuri de răchită cu fructe, legume și cereale, aduse de localnici ca ofrandă stăpânului lor. Inițial, la sosirea lor printre acei băștinași, Maris îi învățase cum să facă agricultură, așa cum fusese deprins la ferma lor de acasă. Apoi, latura sa bătăioasă îl băgase în problemele de delimitare a terenurilor agricole și de apărare a gospodăriilor și recoltelor contra incursiunilor de jefuire ale triburilor străine, transformându-l într-un conducător militar. 

Acasă, gândi trist Tiberinus, cine știe cum mai arăta casa lor?

Cei doi pretorieni în armură, care străjuiau intrarea, se dădură la o parte, salutându-l cu pumnul la inimă. Fu întâmpinat de administratorul casei și condus în sala principală. Marte, așa cum i se spunea acum, servea prânzul întins pe pat, sprijinit într-un cot, purtând o tunică de pânză brodată cu fir de aur. Cinci femei tinere, îmbrăcate sumar, îl înconjurau, servindu-i bucatele în gură și masându-i mușchii. Ca divertisment, doi gladiatori asudați se întreceau în luptă corp la corp, acompaniați de sunetele molcome ale unei harpe.

De cum îl văzu, gazda se lumină la chip și se repezi să își îmbrățișeze oaspetele, dând brutal fetele la o parte:

— Tiber, prietene, ce surpriză! făcu vesel, strângându-l la piept.

Nu se mai văzuseră de aproape un an. Dar pe planeta aceea, un an nu însemna nimic pentru ei. Socotind după calendar, trecuseră aproximativ cinci sute de ani de la exodul lor. Fizic, nu îmbătrâniseră deloc, doar se maturizaseră. Neschimbat ca statură, dar mult mai vânjos, purtând același păr creț tăiat sub ceafă, Maris arăta ca un bărbat în puterea vârstei. Tiberinus, numit Zeul Râurilor, fiindcă își construise locuința în mijlocul pescarilor de pe malurile fluviului Tibru, se transformase într-un tânăr bine legat.

— Bine te-am găsit sănătos, prietene! îl salută și el, dar mult mai îngândurat.

Musafirul fu invitat la masă, beneficiind și de răsfățul sclavelor împreună cu bunătățurile alese. Ca și pe vremea când era adolescent și se lupta împotriva lui Cerebrum Callidus, Marte Pedepsitorul își risca viața și pe planeta aceasta, făcând incursiuni militare de jur-împrejurul Etruriei, lărgindu-i granițele și asigurându-i securitatea în zonă. Prăzile de război, însemnând oameni, bunuri și aur, îl făcuseră cel mai bogat dintre etrusci, dar și respectat pentru beneficiile aduse castei lor. Însuși Tinia, care preluase conducerea politică, îl susținea necondiționat în Consiliu.

O vreme discutară despre tot soiul de nimicuri, pe limba lor ca să nu fie înțeleși de oamenii din jur. Maris schimbă deodată tonul:

— De ce ai venit, Tiber? E vorba despre Silvia?

Tânărului chiar îi conveni că nu trebuia să îl ia pe ocolite, așa că se ridică în șezut și răspunse:

— Mai exact, despre prunci.

Maris luă aceeași poziție și, cu un gest ferm din încheietura mâinii, alungă toți oamenii din sală. Prânzul se terminase.

— Am auzit că a născut doi gemeni…, făcu el încruntat.

— Dar despre Amulius că a întemnițat-o și a ordonat moartea copiilor tăi, ai auzit?

— A îndrăznit viermele să facă așa ceva? răbufni Maris furios. Îl distrug! tună el.

— Calm, prietene. Sunt convins că pământeanul nici nu bănuiește cine este tatăl copiilor. Bine că am putut să-i salvez. Acum sunt în siguranță.

Adevărul că Amulius nu l-ar fi provocat pe Zeul Războiului conștient, oricât de mult și-ar fi dorit conducerea orașului Alba Longa. După ce l-a înlăturat de la putere pe fratele său mai mare, Numitor, a forțat-o și pe fiica acestuia, Rhea Silvia, să devină preoteasă vestală, obligată la jurământul de castitate. Teama ca nepoata lui să aibă progenituri care să îi revendice mai târziu tronul părea înlăturată. Numai că Marte, care nu avea nicio moralitate când era vorba de femei, fie din neamul lor sau băștinașe, îi răpi virginitatea chiar în templul lui Vesta, lăsându-și sămânța divină în pântecele ei. Preoteasa își ascunsese cu dibăcie sarcina, precum și identitatea tatălui, până când îi venise sorocul să nască. După aceea, zvonurile circulaseră cu viteza fulgerului.

— Și Silvia? se interesă el.

— Am de gând să i-o cer lui Amulius. Nu poate refuza un zeu, nu-i așa? râse Tiber.

Câteva minute, Maris se plimbă îngândurat cu mâinile la spate. Știa că vechiul său prieten o iubea în secret pe vestală, dar nu avusese niciodată curajul să i-o arate. El fusese mai practic, fără a avea vreo legătură cu dragostea. Poate reușea și de data aceasta… 

— Nu pot avea grija pruncilor, dacă te-ai gândit să-i aduci aici, ridică el din umeri. Am treburi mai importante de făcut pentru Etruria, adăugă cu speranța ca Tiber să îi ia, odată cu mama.

— Nici nu-i nevoie, îl liniști celălalt. I-am dat spre adopție unui păstor care mai are încă doisprezece copii. Vor crește neștiuți de nimeni. Eu am venit doar să-mi spui ce nume vrei să le dai, ca tatăl lor.

Maris zăbovi cu ochii în gol, aducându-și aminte de niște morminte săpate pe o planetă mult prea îndepărtată.

— Îi va chema Romulus și Remus! spuse el pe un ton tăios. Iar răzbunarea pe Amulius, a lor să fie!

SFÂRȘIT

C.V. literar:

Povestiri scurte:

GALERIA „DOMNIȘOARA” – Revista de Suspans, #35 

SALVAȚI-MĂ, SUNT CELEBRU! – Revista Gazeta SF, #79

TEORIA NIMICULUI – Revista Gazeta SF, #68 

MESAGERUL – Revista Gazeta SF, #65

SCURTĂ POVESTE DE IARNĂ – Revista Nautilus, #95 

ANURE –  Revista Nautilus,  #94 

DINCOLO DE TERRA –  Revista Fantastica #2 din 2015 

ATEMPORAL –  Revista Nautilus, #89

Romane:

PRINTRE NOI – fantezie urbană – Google Play Books
PLĂCERI VINOVATE – roman erotic – Editura Stylished