Potrivit Dicţionarului Oxford on-line (www.oxforddictionaries.com)  cuvântul “paradox” desemnează o afirmaţie aparent absurdă (neadevărată), dar, care, la o investigare atentă, se poate dovedi bine fundamentată (adevărată). Observăm din această definiţie că ceea ce caracterizează un paradox este contradicţia dintre percepţia comună asupra unei situaţii şi starea reală a acesteia (fenomenul contraintuitiv, care se întâmplă într-o manieră diferită sau chiar opusă faţă de ceea ce era aşteptat). Altfel spus, emoţia principală pe care o activează fiecare paradox este surpriza/surprinderea de a constata că într-o anumită situaţie/conjuncură/stare lucrurile sunt cu totul altfel decât logica obişnuită ne-ar determina să credem. Poate că cea mai simplă exemplificare a acestui concept o putem găsi în realitatea surprinzătoare a două tipuri de personalitate şi de comportament uman fundamental opuse: bogatul-zgârcit şi săracul-darnic. În ambele situaţii, protagoniştii acestei exemplificări sunt cu totul altfel decât logica imediată ne-ar îndemna să prognozăm: bogatul, deşi are resurse multe şi ar fi de aşteptat să fie darnic, pentru că are de unde, se dovedeşte a nu împărţi nimic cu nimeni, în timp ce săracul, de la care ne-am aştepta să ţină doar pentru el puţinul pe care îl are, face exact pe dos, adică împarte acel puţin cu cei din jurul lui. 

 

Evident, istoria şi cultura umanităţii sunt pline (sau chiar mustesc) de paradoxuri, care mai de care mai spectaculoase, şi, care, din zorii Antichităţii şi până în ziua de azi,  fac deliciul tuturor celor interesaţi de a constata cum funcţionează lumea înconjurătoare. De la întrebarea primordială cu privire la ce a fost mai întâi oul sau găina, până la constatarea năucitoare a fizicii cuantice actuale, care ne spune că, potrivit principiului incertitudinii, aceeaşi particulă se poate găsi simultan în două puncte diferite, spectacolul intelectual produs de paradoxuri pare aproape inepuizabil. O entitate care poate să facă orice ar putea să creeze un obiect atât de greu încât ea însăşi să nu-l poată ridica? Sau, ce s-ar putea întâmpla atunci când o forţă de neoprit se intersectează cu un obiect imposibil de mişcat? Unele dintre aceste paradoxuri au devenit deja clasice, fiind atât de binecunoscute şi dezbătute încât şi-au câştigat un loc binemeritat atât în lumea riguroasă a universului academic, cât şi în imaginmarul mai superficial al culturii populare: paradoxul socratic (“tot ceea ce ştiu este că nu ştiu nimic”), paradoxul lui Zeno (al infinităţii), paradoxul bărbierului, dilema crocodilului, paradoxul mincinosului, paradoxul pisicii (al lui Schrodinger), paradoxul liberului arbitru, paradoxul emoţiilor generate de lumi şi întâmplări ficţionale, paradoxul visului lucid, etcetera, etcetera. 

 

În ceea ce priveşte cultura science-fiction, la o primă evaluare am putea să constatăm că, datorită însăşi naturii sale speculative, aceasta constituie teritoriul predilect de manifestare a oricărui paradox. Cu adevărat, unde ar putea să-şi găsească contradicţiile surprinzătoare ale universului un teren mai fertil de dezvoltare decât într-un sistem de gândire a cărui menire principală este însăşi aceea de a explora limitele şi perspectivele realităţii? Mergând pe firul unui astfel de raţionament, într-o perspectivă exhaustivă (de tip latoo sensu), am putea să asumăm că orice temă science-fiction conţine în mod intrinsec cel puţin un aspect paradoxal, neaşteptat, surprinzător. Dar, pentru scopul acestei prezentări, în cele ce urmează vom trece în revistă succint doar cele mai utilizate paradoxuri care îi umplu de nedumerire pe cei pasionaţi de anticipaţia ştiinţifică. 

 

Şi, fără îndoială, probabil că cel mai des invocat dintre toate acestea este aşa-numitul „Paradox Fermi”. În anul 1950, Enrico Fermi, ilustrul fizician, care a primit Premiul Nobel pentru descoperirea fisiunii nucleare, a pus următoarea întrebare: “Dacă în Galaxia noastră (Calea Lactee) ar trebui să existe, potrivit calculelor probabilistice realizate, atât de multe civilizaţii extraterestre avansate, cum se face că nu au apărut niciun fel de dovezi indubitabile cu privire la acestea (rachete, roboţi, transmisii radio, chiar acele fiinţe, etc)?” Formulând această întrebare, Enrico Fermi a sintetizat într-un mod excepţional o contradicţie tulburătoare între probabilitatea de existenţă în Universul nostru enorm de mare şi de vechi a unor civilizaţii extraterestre şi lipsa oricărui contact cu acestea. Ca urmare a acestei interogaţii cât se poate de sâcâitoare, oamenii de ştiinţă şi cei pasionaţi de acest fenomen au emis o serie de posibile explicaţii: sau că eventualele fiinţe extraterstre au ajuns deja în preajma noastră, dar prezenţa lor este atât de sofisticată încât noi nu le putem detecta prezenţa, sau că distanţele cosmice uriaşe fac imposibil orice fel de contact între civilizaţii, sau că, în realitate, viaţa inteligentă în univers este mult mai rară decât am fi noi tentaţi să credem (cu o variantă de limită care ia în calcul şi posibilitatea ca inteligenţa terestră să fie un fenomen unic în Univers, ca un fel de accident cosmic). Pentru a nu aglomera foarte mult acest material, voi încheia referirea la acest paradox arâtând că, în ceea ce mă priveşte, cea mai bună ilustrare cinematografică a unui posibil răspuns la această dilemă este conţinută în filmul „Contact” (1997, regia:  Robert Zemeckis).

 

Al doilea paradox ştiinţific (în ordinea faimei) pe care cultura science-fiction îl tratează cu mare interes este aşa-numitul “paradox al gemenilor”, potrivit căruia pentru un astronaut, care călătoreşte în spaţiu cu o viteză apropiată de cea a luminii timpul trece mult mai încet decât pentru fratele său geamăn rămas pe Terra. Astfel că, atunci când se va întoarce pe Pământ, astronautul îşi va găsi fratele geamăn mult îmbătrânit, poate chiar şi cu zeci de ani. Derivat sau consecinţă a Teoriei Relativităţii Restrânse a lui Albert Einstein, acest paradox pare a fi de fapt un „fals paradox”, adică unul bazat exclusiv pe o percepţie neinformată asupra realităţii şi care, prin aplicarea teoriei amintite mai sus şi a calculelor aferente acesteia,  poate fi lămurit cât se poate de limpede ca fiind un fenomen pe deplin explicabil. Paradox sau nu, cert este că acest fenomen s-a bucurat şi încă se mai bucură de o mare popularitate, una dintre cele mai recente ilustrări filmice fiind aceea realizată în producţia „Interstelar” (2014, regia: Christopher Nolan), în care avem două ipostaze ale acestui fenomen. În prima dintre ele, doi astronauţi coboară pe suprafaţa unei planete cu o gravitaţie extrem de mare iar când se întorc după câteva ore de absenţă la nava lor de pe orbită  îşi găsesc colegul rămas acolo ca fiind mult îmbătrânit faţă de ei (cu zeci de ani), iar a doua chiar în finalul filmului, în care eroul, întorcându-se pe Pământ după câţiva ani petrecuţi călătorind prin Cosmos, o găseşte pe propria sa fică ca fiind mult mai în vârstă decât el însuşi. 

 

Şi, în final, cel de-al treilea mare paradox care face deliciul oricărui consumator de science fiction  este acela al călătoriei în timp, cu toată panoplia sa de consecinţe greu de acceptat din perspectiva logică. Sunt bine-cunoscute efectele aparent imposibile ale unei eventuale deplasări în timp, cunoscute sub termenul general de “buclă cauzală” (causal loop): nepotul care îşi omoară propriul bunic, suprimâmdu-şi astfel sursa propriei sale existenţe şi lăsând deschisă întrebarea despre cum şi-ar putea asasina bunicul un nepot care nu s-a născut niciodată. Iar dacă acel nepot continuă să existe, deşi bunicul său a fost ucis înainte de a-l concepe pe tatăl său, nepotul apare astfel ca existând în sine fără nicio cauză-sursă prealabilă. Sau ipoteza în care modificarea oricărui detaliu al trecutului poate genera o cu totul altă lume a prezentului, dar, atunci cum se poate călători în trecut dintr-o lume a prezentului, alta decât cea din care călătoria a fost făcută? Sau: dacă tehnologia călătoriei în timp este ceva ce poate fi inventat în viitor, cum se face că în prezent nu suntem deloc contactaţi de strănepoţii noştri, care vor trăi peste sute de ani şi care deja vor fi inventat această tehnologie? Şi exemplele pot continua. O posibilă explicaţie, care ar putea lămuri oarecum toate aceste paradoxuri, este dată de ipoteza universurilor multiple, potrivit căreia toate variantele posibile de universuri sunt aliniate unele lângă altele şi că prezumtivul călător în timp, de fapt, nu călătoreşte în timp ci sare dintr-un univers în altul. Astfel s-ar putea explica de ce nepotul poate exista bine merci într-un univers oarecare, pentru că bunicul, pe care tocmai l-a ucis, făcea parte din alt univers paralel în care stirpea lor s-a încheiat odată cu uciderea bunicului. Şi tot aşa şi cu celelalte speculaţii aparent inexplicabile amintite mai sus. Şi, pentru a încheia această prezentare în spaţiul care i-a fost acordat, voi aminti un singur reper cinematografic mai recent cu privire la paradoxurile călătoriei în timp. Voi ignora marile şi binecunoscutele superproducţii holywoodiene (gen „Time Machine”, „Terminator”, „Back to the Future”, „Twelve Monkeys”, etc. etc.) pentru a vă atrage atenţia asupra unui titlu mai puţin cunoscut, dar care, în mod cert, vă va prilejui o vizionare cât se poate de plăcută:  „Midnight in Paris” (2011, regia: Woody Allen).

 

comunicare prezentată la Sesiunea Heilon 33, Timişoara, 10 mai 2019