lucian-vasile-szabo-1

Lucian-Vasile Szabo s-a născut la 25 mai 1965, în comuna Someș-Uileac (astăzi orașul Ulmeni) din județul Maramureș. Școala generală și-a făcut-o în orașul Videle din Teleorman, urmată de Liceul silvic, început în Brănești (lângă București) și terminat la Timișoara. Tot în Timișoara studiază la Facultatea de Litere a Universității de Vest. Înainte de 1989 a lucrat ca silvicultor la Inspectoratul Silvic Timiș și ca șef de unitate la Casa Universitarilor Timișoara. A participat activ la Revoluția începută în Timișoara (între altele contribuind la redactarea Proclamației de la Timișoara), lucru ce va imprima tonul și subiectele în mai multe dintre cărțile sale de mai târziu. Activitatea sa de după 1990 virează spre publicistică și literatură, autorul conducând, ca redactor-șef, apoi redactor-șef adjunct, ziarul Timișoara, ulterior publicațiile Agenda și Agenda zilei. Din 2012 intră în învățământul universitar, ca lector în Departamentul de Filologie și Științe ale Comunicării de la Universitatea de Vest. A colaborat cu periodice literare precum România literară, Orizont, Convorbiri literare, Transilvania etc. Debutul editorial și l-a făcut cu volumul Libertate și comunicare în lumea presei (1999), din aceeași serie de analize ale domeniului mai făcând parte Jurnaliști, eroi, teroriști (2009), Mass-media, represiune și libertate (2010), O revoluție, un memorial (2010), Capcane ale comunicării. Putere și puteri în mass-media (2011). Aceste cărți analizează probleme ce țin de teoria comunicării, relația dintre literatură și publicistică, viitorul publicisticii în condițiile evoluției tehnologice ș.a. Raporturile literaturii cu domeniul gazetăriei vor mai fi discutate competent și în lucrări de abordare cvasi-monografică: Un alt Slavici. O geografie publicistică după gratii (2012), E.A. Poe: romantism, modernism, postmodernism, implicaţii jurnalistice, fantastice şi science fiction (2014), aceasta din urmă având și o variantă de studiu academic, în engleză: The Facts in the Case of  E.A. Poe: Fantasy, Real Life, Science Fiction, Journalism, publicată cu un an mai înainte la editura germană Lambert din Saarbrüchen.

Primele volume de literatură ale lui Lucian-Vasile Szabo nu includ încercările lui mai vechi în science-fiction, deși autorul debutase în Helion, cu povestirea Regăsire (1982), urmată de mai multe altele în aceeași revistă (Lampagiul, Vânătoare, Satirul) și în Paradox, tot de la Timișoara (Pelerin, Martor ocular, Bursa, Cronia). Se înscrisese în clubul „Helion” în 1981, ca elev de liceu, ajungând cu timpul să ocupe funcțiile de secretar, apoi vicepreședinte al cenaclului respectiv, iar în două reprize (2009-2014 și 2017-2019) a fost chiar președinte. Culegerile intitulate Seninul cerului de sticlă (2000) și Arta de a muri pe timp de pace (2008) includ povestiri inspirate din ziaristica „fierbinte” a autorului implicat total în vâltoarea revoluției de la Timișoara, personajele sale fiind interpretări fie cinice, fie sentimental-ironice, ale unor biografii reale, explorate de gazetar; ca, de altfel, și romanul Zile senine, zile străine (2015), prezentat cu o precisă intuiție de criticul Cornel Ungureanu:

 

„După un șir de cărți de investigație jurnalistică privind Timișoara lui Decembrie 1989, Lucian-Vasile Szabo propune un roman din istoria Banatului comunist – anii ’40-’50. E o carte a Securității și a Rezistenței, a asasinatelor criminale și a metamorfozelor politice galopante. Jurnalistul de investigație, cercetătorul exersat în scormonirea arhivelor (remarcabile cercetări privind opera lui Ioan Slavici și cultura vestului românesc stau mărturie) se exersează într-o arhitectură epică vie, care nu uită priza la prezentul scrisului.”

 

Uneori găsim, în aceste reconstituiri realiste ale momentului de istorie contemporană care îl fascinează până la obsesie pe autor, și proiecții fugare trimițând spre mișcarea fandomială, așa cum se întâmplă, de pildă, într-una dintre „parantezele” povestirii Viața în mai multe paranteze.

 

„Autorul stă pe gânduri, cu degetele pe clapele tastaturii, încercând să-și amintească pe cine a luat ca model pentru personajul său Gregorian Mosc Pandele. Nu-i știe numele, dar crede că a pornit de la un tânăr și foarte șmecher activist UTC. Pentru prima dată l-a întâlnit la Casa Universitarilor, în octombrie 1989, cu ocazia Consfătuirii Naționale a Cluburilor și Autorilor de Literatură și Artă de Anticipație. Sigur, denumirea întrunirii sună ca dracu’, după cum avea să spună atât de plastic un viitor prim-ministru. De parcă literatura nu este artă, iar arta nu este și literatură. Bine că nu i-au zis că este vorba de literatură de anticipație tehnico-științifică. Aici se adunaseră scriitori adevărați, nu doar SF, foarte-foarte mulți politruci și mulți tineri băgători de seamă. Printre organizatori se afla și acest tânăr și căpos activist UTC, a cărui mare pricepere, alături de cea de a băga cât mai mulți bani în propriul buzunar, era aceea de a face rost de băutură de calitate pentru șefii săi de pe malurile Dâmboviței.”

 

Povestirile mai vechi ale lui Lucian-Vasile Szabo nu cultivă un SF curat, ci, la fel ca ale altor colegi de generație „optzecistă”, un melanj de motive ale anticipației cu altele caracteristice simbolisticii fantastice. Pentru fuziunea aceasta, scurta povestire intitulată Cronia pare întru totul ilustrativă, conturând un tablou decupat din vise vag tehnologice mai curând decât dintr-o realitate recognoscibilă. Invenția excentrică din Muzica inginerului Jean Glimpse, generatoare de concerte hipnotice și balete mecanice care aspiră la perfecțiunea astrală, produce în schimb dereglări subtile în substanța naturală a lumii, echivalente în cele din urmă cu un dezastru. Pe orbita creierului nostru imaginează un lung și sinuos proces, redat în tehnică gazetărească, în jurul unui omor realizat prin dedublarea psihologică a autorului său din umbră și inducerea voinței sale în persoana „criminalului” judecat. O temă ce ține de fantasticul clasic suferă aici un tratament ironic, finalizat în trombă, prin reapariția „moartei” în ipostaza unui jandarm cât se poate de viu. Acest spirit combinatoriu al lui Lucian-Vasile Szabo se justifică insistent prin asumarea calității de „martor ocular”. Procedeul, care trimite, tot ironic, la clişeul creatorului omniştient şi omniprezent în lumea propriei sale ficţiuni, conduce nu doar la clasica dedublare din literatura fantastică, ci și la o serie întreagă de dedublări simultane, prin care autorul devine un întreg evantai de personaje – ceea ce indică un experiment stilistic mai apropiat de SF decât de sursa lui originară:

 

„De fapt, eu sunt şi nu sunt aici. Nu sunt aici să vă citesc acest text decât pe jumătate. Sau doar pe sfert. Un alt Lucian-Vasile Szabo face piaţa şi cumpără mandarine, castraveţi de seră, pătrunjel rădăcină şi pâine de secară. Un altul stă deasupra voastră şi vă priveşte cu ochi critic. Dar nu pe voi, buni cititori ori ascultători, ci ceea ce lecturaţi, scăpările de ritm, intonaţie, de frazare şi de stil. Şi textul, şi lectura. Şi pe voi miraţi, intrigaţi. Şi un alt eu, un alt Lucian-Vasile Szabo mirându-se de aiurelile scrise aici, de mirarea voastră, intrigat şi el, şi eu de privirea uşor speriată, puţin amuzată pe care o ridicaţi de pe foaia albă, din fila de revistă, de pe pagina de carte, întrebându-vă ce vreau de la voi, de ce este textul acesta aşa de pretenţios, de încâlcit şi derutant. […] Un autor se îndreaptă către tramvai cu plasa de cumpărături în mână, un altul se refugiază între literele textului tocmai citit, un altul intră în reverie şi formulează fraze mai bune, ce nu vor fi scrise niciodată, iar un alt Lucian-Vasile Szabo va pune punct acum şi va încheia aventura.”

 

Atunci când se produce, deturnarea spre comic a impresiei de ansamblu nu e străină de amintita prezenţă invizibilă a „martorului ocular”, conştiinţă lucidă, tentată să privească limitele comportamentului uman cu o benevolentă înţelegere, dar şi cu un ochi critic, rareori moralizator. Câteva povestiri din volumul Arta de a muri pe timp de pace se înscriu în chip evident pe coordonata comicului SF. Cu micul yoboro la sex shop pleacă de la ipoteza unei lumi contemporane confruntate cu prezenţa autorizată „oficial” a intruşilor extratereştri. Aceştia au statut de minoritate discriminată pozitiv, ca să folosim terminologia clişeistică a demagogiei democratice la modă. Ca aspect, yoboro sunt entităţi desprinse din filmele de desen animat, „piticanii” amuzante ce umblă prin parcuri cu un fel de aparate cu rol incert, având formă de trotinetă. Între particularităţile cu care i-a înzestrat planeta de baştină, monstruleţii au un organ anatomic de tip trompă, servind scărpinatului şi mângâierilor tandre, şi pe care ţaţele de cartier, cu imaginaţia lor repede inflamabilă, îl iau drept „o sculă mai răsărită”. În conştiinţa consumatorilor de telenovele, prezenţa figurilor cu statut de refugiaţi pe Pământ e un soi de recompensă umanitară pentru faptul că păcătoasa inconştienţă terestră le-ar fi poluat planeta cu aburi de bere, declanşând astfel o veritabilă tragedie cosmică. Situaţia pretinde şi aluzii ironice la adresa limbajului politic la modă. „Ştiţi că extratereştrii yoboro sunt prietenii noştri – spune un funcţionar oficial – şi, mai mult, Timişoara a fost printre primele oraşe ce s-au oferit să-i găzduiască, dovadă a spiritului său de înţelegere şi toleranţă.” Evident, datorită diferenţelor de comportament şi dificultăţilor de comunicare printr-o aparatură gata în orice clipă să se defecteze, convieţuirea extratereştrilor cu cetăţenii de pe stradă capătă efecte hazlii. Situaţii de felul acesta am mai întâlnit la Eduard Jurist, în Prelucrări în zona limbajului şi Ultima călătorie cosmică. Incidente banale devin de-a dreptul derizorii când ating sfera diplomaţiei conjuncturale şi a strategiei de tip political correctness:

 

„– Haideţi, dom’ prefect, că suntem oameni de înţeles, se repliază Ovidiu. Lăsaţi-i încolo de poliţişti, că nu-i facem nimic micuţului.

– Domnule prefect, dacă-mi daţi voie, se bagă în discuţie micul yoboro, îl puteţi întreba pe dumnealui de ce mi-a aruncat trotineta? Şi o puteţi întreba pe doamna de ce m-a lovit atunci în parc? Pare extrem de serios, iar coada din faţă îi vibrează de parcă ar fi un microfon manevrat de o mână invizibilă de rocker.

– Stimate yoboro, eu zic să nu mai lungim discuţia. Am să-i rog şi pe dumnealor să nu-ţi mai caute nod în papură, face prefectul şi se vede că e furios că a intrat într-o astfel de situaţie.

– Vă rog să mă iertaţi, dar ei nu-mi caută nici un nod, că eu nu am papură. Nici cu nod, nici fără. Domnul mi-a aruncat trotineta, iar dumneaei…

– Da, ştiu, te-a împins. Hai să-i iertăm, concluzionează prefectul zâmbind. Îţi promit că te vor lăsa în pace.”

 

Rezolvarea, şi ea comică, a acestui infantil conflict între civilizaţii se produce la nivelul poftelor sexuale ale doamnei Lili (cea cu obsesia „sculei mari”), care confundă vibratorul-jucărie, produs de industria sex-shopurilor după imaginea unui yoboro, cu un yoboro veritabil, mutând astfel disputa, de pe coordonate astrale, în alcovul familial. Chiar vorbind despre vicii ascunse şi despre patimile „ruşinoase” ale omului, autorul se fereşte de grosier, de vulgaritatea patentată, menţinându-şi proza între limitele unui comic agreabil şi esenţialmente ingenuu.

Tot extraterestru se dovedeşte a fi şi îngerul Ciuciulino, cel ce se ţine scai de fotbalistul Mihai Pramate în decorul oraşului inundat de ploi diluviale, cărora sistemul de canalizare nu le mai poate face faţă (Povestea îngerului sfios, împiedicat de un cocoloş de hârtie). Inspirându-se din realităţi dramatice, pe care ziaristul le va fi tratat la vremea lor în registru sobru, lucrarea le prezintă acum într-o versiune tragicomică. Miza literară a unora dintre texte nu este foarte consistentă, însă experienţa lor pare să fie importantă în bibliografia SF a lui Lucian-Vasile Szabo, pregătind povestirea cea mai reuşită din seria comediografică a autorului. Aceasta se intitulează Vorbitor cu lumea cealaltă şi revine la fundalul secvenţei timişorene a Revoluţiei şi la unele figuri notorii din represiunea contrarevoluţionară. Subtitlurile sugerează nu doar un „fapt straniu” în contextul politic evocat, ci şi o curgere epică semnificativă: „Echipa de intervenţie a Securităţii Statului faţă în faţă cu un nou-născut bărbos şi cu chef de vorbă”, „Sugarul bărbos vorbeşte mult despre libertate, iar securiştii vorbesc de cai verzi pe pereţi”, „Colonelul ginecolog Golnici ajunge la maternitate şi se arată scârbit de propria-i meserie”, „Mama copilului cu barbă este muncitoare din Moldova, iar tatăl a plecat cu o curvă” etc. Acest consternant prunc „anecdotic” joacă rol de oracol, prezicând lucruri extrem de neplăcute pentru auditoriul său specializat în cultul vigilenţei. Între altele, izbucnirea pârjolitoare a Revoluţiei şi înlăturarea din scenă a „conducătorilor fără Dumnezeu”. Lucian-Vasile Szabo transformă astfel o anecdotă decupată parcă dintr-un almanah vechi într-o povestire umoristică de rezonanţă contemporană. Dacă vor fi existat anticipaţii menite să disloce mentalitatea intransigentă a Securităţii şi să explice comportamentul său duplicitar din timpul evenimentelor trăite de noi toţi în decembrie 1989, autorul ne propune varianta sa, care, la distanţă de suferinţele şi spaimele momentului, are un efect comic garantat.

Deopotrivă autor de proză SF, dar şi un teoretician şi critic literar înzestrat cu o bună cultură şi cu mijloacele necesare pentru a asigura calitatea unui asemenea demers, Lucian-Vasile Szabo a coordonat caietul de teorie, critică şi istorie SF Biblioteca Nova. Recenzentul scrie cu evidentă aplicație despre cărțile colegilor săi de generație (Silviu Genescu, Lucian Ionică, Cristian M. Teodorescu, Dănuț Ungureanu, Lucian Merișca, Costel Baboș etc.), fără să neglijeze nici contribuțiile, în special pe cele exegetico-istorice, ale generației precedente: Ion Hobana, Florin Manolescu, Cornel Robu ș.a. Recenzia, cum se întâmplă în articolul rezervat romanului Razzar de Alexandru și Ovidiu Pecican, trece adesea de la obiectivele sale imediate spre unele cu țintă mai largă, vizând generalizări teoretice:

 

„Literatura science fiction, prin diversitatea-i proteică, oferă adesea deschideri pentru lucrări care sunt şi nu sunt încadrabile în aria genului. Poate însemna literatură de elită, în care criteriul estetic este pe deplin satisfăcut, cum se întâmplă cu 1984, semnat de George Orwell, ori cu Mellonta Tauta, avându-l ca autor pe E.A. Poe. Valoarea literară intrinsecă este, în cele două lucrări, potenţată de capacitatea de a crea o lume imaginară, ca punct de plecare pentru realităţi din prezent, formulă narativă prea puţin investigată cu privire la multiplicitatea sensurilor dezvoltate. Reprezintă însă şi meditaţii despre o umanitate… dezumanizată, prilej de deschidere pentru ştiinţele politice. În acelaşi timp, există şi o frecventă abordare SF în cultura populară (de masă), unde genul şi motivele sale se prezintă în filme artistice şi seriale, prezente toată ziua în programele TV. Calitatea este uneori dubioasă, însă cele câteva ecranizări după Solaris (de Stanislaw Lem) ori Maşina timpului (de H.G. Wells) arată că, uneori, pot fi realizate filme bune.”

 

Interesul critic al autorului privește, întrucâtva, și dimensiunea universală a genului, îndeosebi zona clasică, prin Ambrose Bierce (din povestirile fantastice ale căruia a și tradus cu pasiune pentru Helion Online), H.P. Lovecraft, Edwin A. Abbott și, bineînțeles, Edgar Allan Poe. Acestuia din urmă i-a dedicat substanțiala sinteză E.A. Poe: romantism, modernism, postmodernism, implicaţii jurnalistice, fantastice şi science fiction, în care interesul americanului pentru speculația științifică este analizat în strânsă legătură cu pasiunea lui Poe pentru jurnalism.

 

 

 

Referințele critice ale lui L.-V. Szabo sunt de calitate și, pentru a permite un bun acroșaj al subiectului, coboară până în intimitatea unor biografii redactate nu mult după moartea scriitorului, când concluziile asupra geniului său literar încă nu puteau fi trase, dar informațiile privindu-i viața și implicarea în publicistica de la mijlocul secolului al XIX-lea erau proaspete și credibile. Totuși, accentul principal cade pe surse din secolul trecut, devenite deja clasice, precum monografia lui Vincent Buranelli, Edgar Allan Poe, și interpretarea psihanalitică a Mariei Bonaparte, The Life and Works of Edgar Allan Poe. Sursele ajung până dincoace de pragul anului 2000, prin Dawn B. Sova, cu Critical Companion to Edgar Allan Poe: A Literary Reference to his Life and Work, lucrare publicată la New York în 2007. Și, întrucât geniul lui Poe își transcende epoca, trimițând ecouri și spre realitățile culturale ale vremii noastre, autorul sondează în chip necesar și dimensiunea postmodernă a literaturii americane, luându-și-i aliați pe Linda Hutcheon, cu A Poetics of Postmodernism și tandemul istoricilor literari Richard Ruland – Malcolm Bradbury, care analizează evoluția creației literare a continentului sub un titlu cât se poate de sugestiv: De la puritanism la postmodernism. Pentru relația lui E.A. Poe cu SF-ul sunt invocate lucrări ceva mai vechi (din anii ’70), însă nedevalorizate, de David Ketterer (un material din Science Fiction Studies) și Harold Beaver, care producea pentru Penguin Books antologia comentată Science Fiction of Edgar Allan Poe. Dintre români, evident, nu puteau rămâne nefolosite unele contribuții ale lui Ion Hobana din Science Fiction. Autori, cărți, idei.

Lucian-Vasile Szabo este conștient de faptul că o nouă abordare a deja celebrului autor al lui Hans Pfaall și-ar avea rostul doar dacă aduce noutăți în cercetare, altfel riscând să rămână la nivelul unei simple biografii popularizate. În ce privește informațiile bio-bibliografice, este deja dificil să apară noutăți după investigațiile făcute de comentatori vreme de un secol și jumătate, însă elementul de noutate poate veni din reluarea cercetării cu instrumente înnoite, pe de-o parte, iar pe de alta, din reconsiderarea unor elemente ale analizei rămase ceva mai la periferia interesului manifestat de istoria literară canonică. Ambele căi amintite sunt avute în vedere de autor, care apreciază informațiile biografice în măsura în care ele stârnesc și influențează o „imaginație explozivă”. Totuși, exegetul este conștient că explorează scrieri trecute dincolo de factual, într-un  univers aparte, cu propriile sale elemente rezultate dintr-o invenție impresionantă prin bogăție și rigoare logică. În partea sa înclinată spre ancora biografică, studiul caută îndeosebi „fapte” din publicistica vremii, ele fiind în măsură să arate în ce fel scriitorul american pleacă în povestirile sale de la realități contemporane și cum le prelucrează printr-o fericită inspirație personală. Principala problemă care îl preocupă pe autor în conturarea unui portret credibil al lui Poe rămâne relația dintre factual și imaginar, fiindcă ea dă cheia operei analizate. Cercetând „texte și contexte”, „dimensiunile factualului”, făcând la rândul său referire la prezența vie și uneori chiar complicată a lui Poe în peisajul publicațiilor din epoca sa, criticul semnalează lucruri importante pentru însuși scrisul său literar, plin de aluzii mai mult sau mai puțin discrete, multe dintre ele în notă comică și ironică, alteori chiar polemice, la figuri prezente și în paginile ziarelor. Cu viață adesea scurtă și tumultoasă, publicațiile americane din secolul al XIX-lea includeau – cum scrie exegetul român – „un amestec de fapte prezentate obiectiv despre viața politică, socială și economică a unei anume comunități”, dar mai aveau și „o largă componentă literară”, datorită căreia jurnalistul și scriitorul se întrepătrund.

În ce privește SF-ul compus sub asemenea determinări, Lucian-Vasile Szabo pleacă de la constatarea că E.A. Poe, cu înclinația lui spre grotesc și senzațional, nu poate fi integrat exclusiv unui gen precum horror-ul, pentru care a dovedit interes, și în niciun caz literaturii realiste, pe care el n-a servit-o deloc, în ciuda trăsăturilor verosimile pe care le prezintă adesea personajele lui. Dar nici SF-ul modern, gen încă nedefinit astfel în timpul vieții lui Poe, nu-i poate fi atribuit ca o coordonată exclusivă, din simpla dorință de a trage spuza pe turta care ne place nouă, astăzi. Poe rămâne pe mai departe un reprezentant al mai multor genuri, detectiv, gotic cu tentă fantastică, evident și SF. Prudent, universitarul timișorean evită să sprijine ipoteza că scriitorul american ar fi compus în mod deliberat SF, fiind de părere că intenția sa era „doar să facă literatură”. El admite caracterul dilematic al genurilor în care își compunea Poe povestirile, dar observă, cu îndreptățire, și modul aproape constant în care un text extrem de promițător pentru fantastic virează spre elementele științifice, acestea din urmă fie cunoscute și răspândite în presa timpului său, fie anticipate în prelungirea lor. În disputa dintre cei ce fac din Poe descoperitorul genului anticipației și cei ce-l protejează cu îndărătnicie de vreo culoare SF, autorul eseului discutat aici crede că „Poe mai degrabă a îmbogățit genul și l-a plasat temeinic în marea literatură. Totodată, inițiativa lui a dus la o clarificare a discursului, introducând și unele căi ingenioase în evoluția povestirii”. Ezegetul nu se aventurează în clasicele discuții teoretice privitoare la numele genului și la aria pe care acesta o acoperă, însă simte totuși nevoia de a-și preciza propriile accepții și va analiza scrierile lui Poe în funcție de ele.

 

„Precizez că atribui termenului SF următorul sens: un gen literar dinamic și cuprinzător, în care elementele de știință și tehnologie dețin un rol important. Ele pot să nu se manifeste în chip necesar într-un mod explicit, dar se pot constitui ca premisă. Premisa științifică reprezintă mecanismul prin care întâmplarea imaginată devine posibilă (în logica textului). Rațională și logică, literatura SF nu exclude speculația pură și abordările contrafactuale. În același timp, genul este definit prin intermediul unor topice specifice, precum călătoria cosmică și contactul între civilizații, deplasările în timp, existența mutanților, roboților și ciborgilor, dublul, sau sfârșitul lumii. În opinia mea, originalitatea genului SF se întemeiază pe analiza felului în care reprezentanții omenirii se comportă când întâmpină (la modul fictiv) situații neobișnuite, nemaiîntâlnite până atunci. Nu există seturi de instrucțiuni (deși ele pot fi imaginate) pentru întâlnirea cu un extraterestru, cu apocalipsa, ori cu situații ce urmează să apară peste un mileniu.”

 

Trebuie să admitem că această descriere a SF-ului, corectă, dar oarecum simplificată, este redactată astfel anume spre a cuprinde motivele și celelalte elemente de fantastic științific existente în proza lui E.A. Poe. La povestirile recunoscute deja ca ilustrative pentru genul nostru (Hans Pfaal, Farsa cu balonul, Manuscris găsit într-o sticlă, Discuție cu o mumie, Faptele în cazul domnului Valdemar și alte câteva), autorul prezentului studiu adaugă – călcând pe urmele lui Ion Hobana, care făcea la fel într-o mai veche antologie consacrată lui Poe – povestirea Mellonta tauta, scăpată din vedere de unele liste critice la care se face referire, ori trecută doar la categoria textelor cu aspect umoristic. Iar asta în ciuda faptului că acțiunea este plasată în anul 2848 și reprezintă un mod de a imagina, cu umor, fără îndoială, lumea de peste o mie de ani. Un viitor ale cărui semne tehnologice sunt relativ sărace, încât face din călătoria transoceanică în balon elementul central al unei anticipații agreabile. Comentariul de care au parte povestirile pomenite mai sus este rezultatul unei re-lecturi atente la amănuntele textelor imaginate de Poe, dar și într-o perspectivă analitică menită să pună în evidență subtila relație dintre scriitor și jurnalist, inclusiv factorul de noutate pe care artistul îl va produce prin prelucrarea literară a informațiilor aflate la îndemâna profesionistului actului publicistic. Manuscris găsit într-o sticlă combină informații „savante” din presa timpului, bunăoară teoria creditată în epocă a globului pământesc găurit, cu deschideri la poli prin care apele mărilor pătrund și ies ciclic din cavitatea interioară, cu motivul fantastic al vasului fantomă și al olandezului zburător. Dintr-o ipoteză pseudoștiințifică și un motiv fantastic de împrumut, Poe reușește să scoată o aventură consistentă și credibilă ca literatură, în ciuda premiselor deficitare de la care pleacă. La fel, în Hans Pfaal, unde călătoria spre Lună se face tot în balon, fiindcă balonul reprezenta pentru contemporanii lui Poe vehiculul oricărei ascensiuni, deci și în spațiul cosmic sau în viitor, atenția criticului se îndreaptă spre aspectul inovativ introdus de scriitorul american într-un motiv convențional și, aparent, cu puține șanse de a atinge prin el însuși obiectivul verosimilității:

 

„Găsim aici genul SF focalizat pe călătoria interplanetară, drumul de la Pământ la Lună. Totuși, acesta va fi parcurs cu alte mijloace și cu personaje diferite de cele ale scriitorilor mai vechi. Prin Poe, pășește în scenă tehnologia, atenția acordată mijloacelor de transport. Pentru a declanșa întâmplările narate, autorul descrie o călătorie practică, diferită de vis, de delir, de transă, și nicidecum un procedeu de tip deus ex machina. Aventura este călătoria însăși, importante sunt comportamentul și modul de a acționa al personajului principal pus într-un context complet nou. Satira, deși destul de prezentă, în special la început și în finalul textului, nu alterează, de data asta, natura excepțională a călătoriei.”

 

Ar mai putea fi produse destule alte exemple de finețe analitică din cartea lui Lucian-Vasile Szabo, dar ele nu ar face altceva decât să complice drumul spre o concluzie ce începe deja să se impună: lucrarea servește excelent figura unui Edgar Allan Poe născut în vâltoarea publicisticii americane de la mijlocul secolului al XIX-lea, dar devenit un scriitor fără egal între contemporanii săi, subtil în tratarea unei idei literare, capabil să construiască personaje memorabile, stăpân pe mijloace de expresie precum ironia, comicul de situație și de limbaj. În plus, mare iubitor al farsei, specie mai puțin agreată de exegeza clasică, dar reconsiderată pozitiv de orientarea postmodernistă, încât îl avem astăzi pe Poe într-o perenitate consolidată și de evoluția actuală a canonului critic.

Între antologiile sale pregătite în calitate de editor (la un moment dat era consilier editorial al editurii timișorene cu viață scurtă „Bastion”), Lucian-Vasile Szabo publica antologia Fantome. Zece bijuterii fantastice scrise de autori români (2008). Important, ca întreprindere publicistică de promovare a genului, este și volumul Cartea interviurilor SF, publicat în seria sa de „Comunicare Media” de Editura Tritonic (2018). Lucrarea reprezintă nu atât un instrument de evaluare critică sau sentimentală a domeniului, cât unul de radiografiere a poziției autorilor noștri de toate vârstele față de SF-ul pe care îl cultivă. Câțiva dintre „colaboratorii” de substanță ai autorului de proiect în construirea acestui volum au dispărut între timp, încât cuvintele lor din volum le fac și mai regretabilă lipsa: eminentul critic și teoretician Cornel Robu, scriitorii George Anania, Liviu Radu și Marcel Luca, precum și ferventul animator al anticipației în spațiul radiofonic, Ștefan Ghidoveanu. Acestora li se adaugă un număr important de persoane implicate în fenomenul SF prin cariere lungi și de regulă consistente, între care scriitorii Silviu Genescu, Dan Doboș, Michael Haulică, Costel Baboș, George Lazăr, Lucian Ionică, Cristian-Mihail Teodorescu, Dănuț Ungureanu, Marian Truță și Lucian Merișca, graficienii Marian Mirescu și Viorel Pîrligras, criticii Cătălin Badea-Gheracostea și, printr-o anume dimensiune a scrisului său, Radu Pavel Gheo, editorii Mugur Cornilă, Bogdan Hrib, Horia Nicola Ursu. Evident, și alții, dar lista e deja lungă și substanțială. Dintre aceștia din urmă mai trebuie pomeniți măcar Roxana Brînceanu, Liviu Surugiu, Daniel Timariu, Ștefana Cristina Czeller, autori afirmați în forță în anii din urmă, și ale căror opinii, așa cum justificat observă antologatorul, „contribuie la unitatea prin diversitate a întregului”.

Lucian-Vasile Szabo a obținut Premiul Filialei Timișoara a Uniunii Scriitorilor pentru critică și istorie literară (2013), acordat volumului Un alt Slavici. O geografie publicistică după gratii (2012), precum și Premiul „Vladimir Colin” (2016) pentru E.A. Poe: romantism, modernism, postmodernism, implicaţii jurnalistice, fantastice şi science fiction.