− Cu plăcere, oricând sunteți binevenit, domnule, spune Maria și deconectează linia. Se apleacă pe spate, în scaunul ei, iar cu mâinile își masează mușchii gâtului pe care-i simțea încordați și dureroși.

Unul din voluntari vine cu o tavă, iar ea ia o cafea, cu un zâmbet recunoscător. Lumina roșie de pe consolă clipește din nou. Maria ezită, apoi apasă butonul pentru a se deconecta. A lucrat continuu în ultimele cinci ore așa că își poate permite o pauză de cafea de cinci minute.

Ridică cana și ia o înghițitură. Cafeaua are un gust de ars, astringent, ca și cum laptele s-a acrit. Dar are gâtul uscat, așa că o bea oricum. În ultima vreme, o mulțime de lucruri au gust nașpa. Nu este sigură dacă de vină este mâncarea sau papilele ei gustative. Iar cana nu-i curată; pe margine există o urmă slabă de ruj. O așează pe birou lângă tastatură. Maria aproape că a uitat când s-a rujat ultima oară.

Se autentifică din nou și consola se aprinde imediat. Își drege vocea:

−Vă mulțumesc că ați apelat la linia centrală de consiliere în domeniul sănătății, numele meu este Maria. Îmi puteți spune, vă rog, simptomele principale?

După o pauză, o voce bărbătească spune:

−Ei, eu am o erupție… Și o răceală. Iar ochii îmi sunt iritați.

−Mulțumesc, spune ea și dă clic pe linkul care afișează ecranul de diagnostic de pe monitorul ei. De fapt nu mai are nevoie, dar obiceiul s-a înrădăcinat.

−Cum arată erupția? Mici stropi, sau pete mari umflate?

Ea așteaptă, cu mâna pe mouse, răspunsul lui. Casca bâzâie slab. Își imaginează tânărul care a lăsat telefonul jos și își ridică tricoul pentru a verifica.

Se uită în jur către ceilalți operatori, toți făcând același lucru. Ei bine, nu chiar toți: sunt câteva birouri goale astăzi.

Răspunzi la apeluri, citești scriptul, introduci datele. Și când apar anumite cuvinte sau expresii cheie, introduci codurile de alarmă. Apoi zâmbești (apelanții pot auzi asta în vocea ta) și explici.

Apoi, sistemul se pune în mișcare. Iar pe console, luminile de apel continuă să clipească.

−Puncte, se decide apelantul,într-un sfârșit. Sunt un fel gâlme mici de culoare roșiatică spre maro. Am crezut că am avut doar un guturai. Știi cum e, am trecut cu toții prin asta. Dar am început să mă simt un pic febril, iar apoi am observat aceste pete. Pe gât, apoi pe picioare. Acum sunt peste tot pe mine. Și în interiorul gurii, ca niște ulcere albe.

Maria trecu apoi prin restul întrebărilor standard și, în sfârșit, cuvântul, pe care aștepta să-l vadă încă de la începutul apelului,apăru pe ecran.

− Ai pojar, spuse ea.

Fără coduri de alarmă. Fără echipe medicale în costume Hazmat, fără tehnicieni încruntați care să descarce date și să calculeze grafice, fără șefi care să plece grăbiți la întâlniri cu oficiali guvernamentali. Maria își reaminti cât de speriați erau în acele zile de început. Simptomele nu păreau să aibă o cauză comună. Mai întâi variola părea să fie favorita. Dar apoi Ebola și boala Creutzfeldt-Jakob și-au avut, de asemenea, zilele lor de glorie. Chiar și ciuma bubonică s-a băgat în seamă.

− Pojar? repetă bărbatul. Cum au copii? El avu un râs scurt. Ha! OK! Pojar… Deci, ce ar trebui să fac acum?

−Doar odihnește-te, spuse Maria, și ia-ți niște Claritine și Clotrimazol unguent, se dau fără rețetă, dar să le folosești doar dacă este absolut necesar.

− Asta e? Asta-i chiar tot ce trebuie să fac?

Ea dădu volumul din cască mai tare. Auzul ei nu mai e ce era.

− Da, spuse. Asta e tot.

De fapt, cazuri dramatice, cu lumini intermitente și sirene, n-au fost nici la început. Apelurile erau aproape toate aparent banale, cam aceleași în fiecare zi: tuse, răceli și infecții toracice. Nimic serios.

Tehnicienii de laborator au încetat să mai lucreze toată noaptea, oamenii în halate albe au început să pară mai puțin îngrijorați. A fost o iluminare generală a atmosferei, un sentiment de criză evitat.

Dar apelurile continuau să vină.

− Nu există nici un plan de tratament specific, continuă Maria, pentru că … ea se oprește, gândind: pentru că vei fi mort în termen de trei luni, dar continuă: sistemul imunitar va porni la luptă cam în 7-14 zile.

− Bine, răspunse el, cu un oftat de ușurare. Ar trebui să stau departe de locul de muncă? Suntem foarte puțin personal, evident, și …

Maria își apasă mâna pe piept:

− Da. Doar …, fii cu familia ta cât mai poți, aproape că apucă să zică, dar continuă cu o vioiciune bine antrenată: Vă recomandăm să stați acasă până când simptomele vor dispărea.

Peste câteva săptămâni el va suna din nou. Pentru că, chiar dacă simptomele rujeolei au dispărut, el va avea unele noi. Operatorul care îi va primi apelul îi va emite o rețetă prin telefon, urmând protocoalele Second Wave. Medicamentele vor calma oreionul sau gastroenterita sau orice altceva va avea, și el va simți că revine pe picioare.

Pentru o vreme.

−Bine, așa o să fac, spune vocea la urechea ei. M-am gândit, știi, cu tot ce auzi, dar … bine, oricum. Un alt mic râs: pojar! Și-l poate imagina clar, pe acest bărbat, zâmbind și clătinând din cap. Mulțumesc, Maria, nu? Mulțumesc atât de mult… Mă simt deja mai bine.

Dacă va mai suna și a treia oară, conform scenariului i va spune că trebuie să meargă la o clinică specială pentru un tratament suplimentar. Operatorul îi va căuta adresa și îl va trimite la unitatea cea mai apropiată de casa sa: Este bine, știm ce provoacă asta. Virusul a fost identificat și suntem în așteptarea unui vaccin. Permiteți-mi să vă spun unde trebuie să mergeți. Aveți un stilou, sau doriți să încarc indicațiile, pentru dumneavoastră, pe mail?

Nu există vaccin, desigur. Fără tratament. Facilitățile nu sunt de fapt clinici ci doar locuri în care se poate muri decent.

−Sunteți oricând binevenit, domnule, spuse Maria și deconectează linia.

Așa se sfârșește lumea: nu cu o explozie apocaliptică, ci cu un strănut.

Nu se poate împotrivi hohotului de râs isteric care îi izbucnește din gât. Se alege cu o privire ascuțită din partea managerului, dar fără niciun comentariu. Operatorii au foarte multe libertăți în această perioadă.

Medicii și personalul de laborator au fost considerați lucrătorii cheie la început, dar Maria și echipa ei sunt cei care și-au câștigat respectul în aceste ultime zile. Este nevoie de un anumit tip de abilitate pentru a fi mereu cu un zâmbet pe față, pentru a-i face pe apelanți să creadă, chiar dacă pentru puțin timp, că totul va fi bine.

Își luă cafeaua rece și-și despachetează sandvișul pe care l-a luat mai devreme de la automat. Are un gust la fel de rău precum cafeaua așa că îl pune înapoi în punga de plastic. Oricum, nu i-a mai fost foame de ceva vreme.

Simptome? Bine… N-am mâncat de trei zile. Pierderea poftei de mâncare este un simptom?

Da. Este. Vei avea nevoie de tratament suplimentar, apelantule…

Maria își puse casca și apăsă butonul de apel de pe tastatură.

−Vă mulțumim că ați sunat la Linia Centrală de Consiliere în Sănătate. Numele meu este Maria, puteți să-mi spuneți simptomele voastre primare?

Degetele ei plutesc peste tastatură și caută locația celei mai apropiate clinici de casa ei.

În original „Notwith a Bang” de Michelle Ann King –Daily science-fiction 2011

Traducere și adaptare: Mihail Toma, cu acceptul autorului.