Amiaza colinda străzile, abătută, iar un tânăr se zgribulea în stație sub bătaia vântului. Oamenii erau epuizați; se apropia o nouă zi de muncă. Vasile Măndoiu, scund, îndesat și cu ochii înghesuiți în orbitele osoase, fuma o țigară. Mototolea un ziar vechi și trăgea cu coada ochiului la tânăra de lângă el; înaltă, subțirică, posesoarea unui păr ondulat, bălai. Vasile adulmeca mișcările gâtului alb și s-a lipit strâns de femeie. Lumea părea pe cale de dispariție la ora aceea, era duminică.
A sosit autobuzul galben, numărul 14, vechi și gol. Șoferul, un băiat cu mustață căruntă, fredona o melodie.
Tânăra ezita să se ridice. Parcă ar fi așteptat pe cineva. Iar tot jocul ei era atent urmărit de Vasile. „ Dacă urcă, ea va fi…”, gândea el, urmărind cu degetul pământul gol, nedefrișat dintre blocuri. Tânăra urcă, dar însoțită în ultima clipă de un bărbat împlinit, cu ochi mici și păr negru, des.
Vasile privea cu ciudă.
Geamul îngălbenit la colțuri de mizeria ultimilor patruzeci de ani de comunism, se lăsa în cele din urmă pradă ploii. Cerul era întunecat și oamenii erau supărați. Așa stăteau lucrurile în gubernia M.
Atunci când nu era urmărit, Vasile scruta tânărul cuplu. Și, după reacțiile lor, înțelegea relația strânsă a celor doi. Autobuzul incomod ajunse în cele din urmă la capăt de linie. Câmpul amețit de buruieni de tot felul, uscate, se-ntindea în urma ultimului bloc – cât vedeai cu ochii – despuiat ici-acolo de câte-o fereastră lipsă. Vântul se-ntețise. Cuplul o apucă pe maidan spre locuințele uitate de lume, iar în urma lor, încovoiat sub paltonul său negru, ponosit, Măndoiu îi urmărea.
Cum de nu-i cunoscuse până atunci?  Înainte de a intra în scara blocului, bărbatul trase o palmă femeii și un chiuit scurt, asemenea unui chițăit de șoarece de câmp, ieși din pieptul ei îngust. Apoi, însoțitorul ei prinse mâinile însoțitoarei sale cu palma sa imensă și cu cealaltă își făcu loc printre bluză și pulover. Se aplecă și o sărută.
Măndoiu își zise:„ Acum este momentul…” Și fugi spre ei. Din spate împunse zonele lombare ale bărbatului înalt cu un cuțit de bucătărie, dintre acelea pentru carne, masive. Parcă ar fi căutat lovitura perfectă, iar, în același moment, timpul se dilata, lăsând loc vremii să treacă dintr-o parte în alta, amintirile stăteau cu picioarele în sus ca niște câini fericiți. Nu mai puțin de treizeci și patru de lovituri. Femeia încremenită urla și, sub pumnul noduros al lui, căzu, în cele din urmă, ca un sac de cartofi.
Vasile își dădu fesul cu moțul rupt, jos, se așeză pe scările ciobite să-și tragă răsuflarea și zise: „ Doamne, izbăvește-ne pe noi. Amin”. Îi cără fără să cârtească sus, în cameră. Pe femeie o legă de calorifer, iar pe bărbat îl aruncă în cadă.
„Ei, ce ziceți acum, tovarăși!? Cum ne-am descurcat? Admirabil, zic eu. Fiecare și-a îndeplinit misiunea.”
Apoi se duse în bucătărie și începu să fluiere. Aprinse aragazul, aruncă două ouă în tigaie. Deschise geamul, uită de ouă în timp ce o curăța pe femeie cu o cârpă umedă, puse puțină sare dintr-un sac de rafie și mâncă cu poftă. Căută în poșeta sărăcăcioasă a femeii și scoase buletinul. Un ruj pe care scria Mac; și-l însuși. Ustina Gorovoeva, născută la data de treisprezece a treia, o mie nouă sute nouăzeci și nouă. Părul ei din poza de pe buletin era foarte scurt, un alt aer, lucru care-i displăcu.
După ce-și potoli foamea, se liniști. Cu un aer bonom, luă o carte dintr-o cutie de carton și o deschise la prima pagină. Apoi răsfoi primele zece foi cu silă, și îndoi cartea la Capitolul I. Se așternu o liniște deplină în garsonieră. Vasile citea, încătușat în propria lume, cu bărbia pironită de podul palmei. Și cum stătea el sprijinit cu spatele lipit de caloriferul rece, expus parcă victimei sale, legată fedeleș în partea opusă, în cadă, cadavrul mătăhălos se bălăngănea ușor, ușor în afara vieții, parcă în bătaia vântului ce aducea aer proaspăt de afară, minunându-se de așa oameni cuminți.
Asemenea unui copil, femeia moțăi și rosti încet, atrăgător: Vladimir… Măndoiu se opri din citit. O ridică pe micuța Ustina, și o așeză pe un scaun de lemn jilav, dedicat momentelor de acest fel.
„Crezi în Dumnezeu, Ustina? ” Femeia nu zicea nimic. Se uita prin el cu ochii săi frumoși, goi, de culoarea cerului. Dar Vasile nu dădea doi bani pe nevinovăția lor, o mai pățise înainte.
Scoase dintr-un sertar, ce părea de dinaintea imobilului, o carte mică de rugăciuni, roasă de atâtea mâini câte o deschiseseră. Înăuntrul ei era un șnur albastru la capătul căreia atârna Isus răstignit. O legă de mână și în acel moment, pe fața sa se așternu o liniște neomenească. Femeia tresări puțin, după care lăsă capul în jos deznădăjduită. Știa ce o așteaptă.

„Iubitul tău e dincolo! ” Și arătă în sus. Ustina lăcrimă și dădu încet din cap. Strângea în una din mâini un fluture pe care-l găsise pe jos. Te puteai gândi că suferă mai degrabă din pricina bietei insecte.
În baie era rece. Bărbatul întins în cadă, părea că doarme. Din urechi, din nas, din gură, sângele năvălise afară. Mâinile stăteau încleștate, iar degetele prinse unele de altele, vădeau o stare de veghe, de rezumat al unui orar ticsit.
Erau în garsoniera lui, stări ambigue și apăsătoare, suprapuse. Lumi deasupra altor lumi, transfigurau alături, împletindu-și emoțiile și premonițiile.
După două zile în care Măndoiu punea întrebări de genul: pe ce parte a lumii ai trăit dincolo, ai mai fost vreodată însoțită? – punând-o să aleagă diferite semne din cărțile sale- îi vântura frânturi din propria viață, aerul din cameră devenind pestilent. Pesemne că Vladimir se descompunea. Se obișnuiseră repede cu mirosul. Mai dificil era dimineață când se trezeau. Vorbeau cu el din când în când, iar carnea sa plesnea ca răspuns.
Mâncau tăcuți. Se priveau pe furiș. Ustina mânca puțin. Dimineața, Vasile pleca după hrană. Când se întorcea încărcat, o găsea nemișcată. Dacă ar fi vrut să fugă, ar fi fugit demult zise în sinea sa Măndoiu, dar tot nu o dezlegă. Ultima dată dezlegase o femeie pentru prima oară după două luni și tot fugise. Fugeau ele când voiau, așa, să-ți facă în ciudă. Pentru ele, învățase el, era mai important cum o fac, nu când.
Când adormeau spre seară, o lega de el, lipindu-se ca în stația de autobuz.
„Nu plânge, căci vor veni vremuri când nu o să te mai oprești din bocit cu zilele.”  Respira ușor, apoi din ce în ce mai greoi, încălzindu-i puful blond de pe ceafă. Ustina închidea ochii cu gândul la moarte. Dar dimineața la primele raze de soare, se trezea dezamăgită, vie, trasă de păr. Durerea scalpului îi mai potolea arsura din piept. Între pereții reci, plini de broboane ca frunțile transpirate ale unor megieși pe câmp, cei doi se încălzeau cu un arzător mai mare, asemănător celui cu care pârlești porcul de Ignat. Buteliile erau cu duiumul, într-o cămară improvizată în zidul gros. Tot acolo ședeau liniștite, rezemate câteva cruci. Printre ele și un obiect ciudat. Avea forma unui tub împletit, terminându-se la unul dintre capete cu un fluier metalic.
„Uite!”, zise Măndoiu într-o zi, la noi la sat era o datină: femeia nemăritată se ducea dis de dimineață în grajd și lovea porcul sau vaca cu piciorul strigând: anul acesta sau anul următor! Mâine ți-aduc un purceluș! Și grimasele sale vădeau o rușine ascunsă.
Ustina se mulțumi să lăcrimeze. În timp ce ofta, un gând lăturalnic i se furișă: „ De unde va găsi el asemenea vietate în zilele noastre? Porcii dispăruseră odată cu primele ionizări.
Vasile o privea pe sub mustăți, ca pe o nebună. Lui îi era indiferent dacă consoarta sa va fi nebună sau nu. Important era să rămână la fel de tăcută.
Zis și făcut. Pe la ora prânzului, intră în casă, mânat agale de Măndoiu, un porc atipic. Nu era un porc sadea, pentru că datorită ionizărilor permanente din atmosferă, porcul se schimbase pe alocuri. În loc de urechi avea un fel de trompe, iar râtului îi crescuse o buză inferioară asemănătoare buzei omului. Coada dispăruse, lăsând loc unei cozi de pește. Acum era apă prin toate coclaurile. Avea și două perechi de ochi. Unii porcești, iar alții mai mici, omenești. Pe cei din urmă îi strâmba când vorbea. Animalul avea pielea albă, iar spatele păros, undeva în dreptul fundului, avea un tatuaj într-o limbă necunoscută Ustinei: „Aquila non captat muscam”.
Era un porc guraliv, când nu mânca sau dormea, vorbea întruna: „ Băh, dah ce frig e la voi, să moară peștii mei! Ce dracu măh, vă permiteți un porc dar nu aveți bani de lemne! Ce fată frumoasă! Auzi!? Ce-ai zice dacă ți-aș propune ceva!? Ceva ce nimeni nu am auzit să fi făcut până acum! Da, exact, și râdea, scuipând pereții. Să procreăm. Progenitura să o crești tu, să-i dai să mănânce – eu sunt porc, realizezi că nu mă ocup cu din astea – să te joci cu el, da, și să-i pui numele: Henric. Ca Henric de Valois. Hmm ce zici?!” Și râsul său se transforma într-un guiț sever, cu tonalități de om înfumurat.
Degeaba îl altoia cu furtunul, porcul nu se oprea din vorbit, decât când era sătul. Vorbea uneori și-n somn.
Ustina îl îndrăgea. Se atașase de animal. Măndoiu se trezi în postura nefavorabilă de ingrat. Porcul dădea dovadă de bun simț, spirit pedant, curtoazie și, nu în ultimul rând, de manipulator verbal. Manipula și o muscă, prin ton, prestanță și sistemul său personal, logic, porcin de a suci mintea în cele mai bizare și chinuitoare moduri. Precum un învățat, grohăia afabil, lăsându-și râtul în jos ca un bătrân educat, iar de noianul de proverbe țărănești ce să mai vorbim, avea câte o fabulă moralistă pregătită pentru orice situație. Ustina îl copleșea cu atenție, topită după snoavele sale deșucheate. Porcul își confecționase o pereche de ochelari dintr-o rezistență veche de reșou și câteva inele macro de la două aparate vechi rusești, Zenit.  Cât era ziulica de mare, colinda stepele din spatele blocului dezafectat.
Măndoiu devenise ursuz; căuta o ieșire. Nu-i trecuse prin cap că va avea ghinionul să dea peste o porcină erudită, nebună, de a cărei carne nu te puteai atinge, fiindu-ți lehamite să-nfuleci dintr-o entitate atât de versată și guralivă. Și singura soluție viabilă era omorul, lucru la care avea suficientă experiență.
Însă porcul era isteț, și ghicise vremelnic intențiile ascunse, trebuia lucrat cu grijă. Ustina, naivă până-n măduva oaselor, îl îndrăgea pentru forța și tenacitatea sa, iar pe Domnul P. pentru măiestria cu care mânuia cuvântul.
Dacă aș putea să-i împac, să-i contopesc într-un singur trup, aș fi cea mai fericită femeie de pe pământ, așa gândea ea, dar nu avea curajul și nici ustensilele trebuincioase pentru astfel de lucruri. Cât despre fostul său iubit, căruia cu o lună în urmă îi jurase credință, descompus în cadă, abandonat, îl dăduse uitării. Porcul înțelegând pe deplin situația creată, căuta să-și însușească cât mai repede obiceiurile omului, uneori seara se rădea pe rât cu o lamă veche de ras, lăsându-și smocuri în creștet pe care și le dădea cu untură cum văzuse el prin revistele pătate de pe câmp. Domnul P. încerca pe ascuns să se lepede de obiceiul scabros de a râma prin spatele blocului, deși îl mânca nasul toată noaptea. Citea în schimb cu voce tare, dinadins, pentru a-l sâcâi pe Măndoiu.
„Care crezi, dumneata, că a fost declicul căderii capitalismului?” zicea Domnul P. „Cum care, sărăcia!”, răspundea Măndoiu.
„Eeee…prietene, tu arunci toate jocurile de culise sub preș, sărăcia a apărut odată cu omul și nu a făcut rău nimănui, din contră!…Adevăratele probleme au apărut când Parsaev, Mitropolitul Marii Biserici a fost prins despuiat într-o parcare din Amsterdam, și nici măcar cu femei, ci cu doi hăndrălăi păroși, aici schisma dintre enoriași și biserică s-a produs, iar când bunătatea și crezul în această virtute transparentă dispar, bunul meu prieten, totul se duce pe râpă. Și calitatea filmelor era bună, oamenii vedeau pe-ndelete cum dosul păros al mitropolitului era sodomizat de sulele cioroilor. Și chiuia moșul… ptiuu drace, evlavios ca în cântecele bisericești. Atunci s-a lepădat Dumnezeu de popii grași, arătând oamenilor cum stă treaba.”
Vasile s-ar fi repezit și atunci cu stiletul în pântecul gras, dar Ustina dansa cu el și îi era teamă să nu o rănească.
Măndoiu se atașase de Ustina, Ustina de porc și porcul de el însuși.
Era o liniște firavă, deranjată din când în când de câte o rafală. Lumea înghețase, iar ei trăiau liniștiți în izba de la capătul lumii. În scurt timp, Domnul P. a devenit irascibil și nerecunoscător.
Într-una din disputele sale cu Măndoiu vocifera: ,, Tu crezi că rasa umană e mai presus decât a mea?! Te înșeli! Voi ați primit tot. Și crede-mă, prietene, va veni și rândul nostru. Vom avea aceleași însușiri, vom avea propria voință și voi veți ajunge ca bietele oi, fără glas, supuse, blegi. Atunci să vă văd smerenia. Vă mai faceți cruci în cocina unde nu puteți respira aer curat?”
Și Măndoiu a apucat porcul de grumaz, iar porcul într-un moment de furie a apucat cuțitul și l-a înfipt în grumazul omului. Nu putea auzi strigătele Ustinei. Parcă ar fi fost purtat de un torent spre cele mai înalte culmi, iar înălțimea ar fi fost de ajuns. În momentele acelea, pământul lua forma unui minuscul punct. Vedea clipirea unui titan, inimaginabil de mare, unde simpla lovire a pleoapelor cântărea mii de ani. Devenea un zeu, iar moartea unui om, insignifiantă; precum sucești gâtul unui pisic. Înspăimântat de cele făcute, coborât în micimea sa de muritor, porcul a zis: „Acum am devenit om…și a plâns pentru prima oară în viața sa.”

Măndoiu auzea tot și, uneori când dormeau ceilalți, putea chiar comunica cu trupul descompus al victimei sale, Vladimir. Acesta din urmă râdea zeflemitor: „Gunoiule, știam că aici vei ajunge. Mă simt împlinit, m-ai scăpat de griji, mi-ai făcut un mare bine, fără să-ți dai seama. În viața următoare m-am hotărât, nu am să mai fiu om. Sper să nu uit când va sosi clipa alegerii. Dacă stai bine să te gândești, inert și fără posibilitatea de a mă manifesta, sunt precum un gândac. Dar acum nu-mi mai este frică de nimic, deși nemișcat, mă simt mai liber decât am fost vreodată viu… Măndoiu, Măndoiu, trezește-te, uită-te!
Cu greu izbuti Vasile să se întoarcă. Capul îi era greu, colțurile camerei își schimbau poziția subit, mâinile erau atât de potrivnice, iar picioarele nu le putea despleti. Își pierduse orice interes, părea gol pe dinăuntrul și pe dinafară, precum o carcasă, și spre surprinderea lui, concentrarea dispăruse complet, motivația, orice încercare de a-și impune ceva, orice construcție, se risipea numaidecât la prima rafală de vânt de parcă toate gândurile lui ar fi fost făcute din nisip. În fața ochilor săi, într-o albie de lemn, Ustina spăla porcul cu cârpe încropite din fostele sale tricouri. Nu era dezgustat, chiar se mustra pentru acest gând păcătos. Se mira ca un copil, vădit afectat, un tablou cu o femeie frumoasă spălând porcul blajin, așezat în poziție bipedă ca oamenii, satisfăcut, privea cu coada ochiului în jur ca și cum ar fi vrut să spună: „Unde-i omul să mă vadă!”
De fapt, femeia era sursa tuturor răutăților. De ce s-a îndrăgostit de ea în autobuz? De ce s-a amăgit că o femeie atât de nevinovată precum Ustina va rămâne pe veci așa, iar acum să vadă cea mai prefăcută făptură de pe pământ,  cum nevinovăția ei irezistibilă a dus la moartea unor oameni nevinovați, el și Vladimir, ca și  icoana sfântă pe care o așezi aproape de tine, bântuită de demoni.
Dar era prea târziu, nu mai putea îndrepta nimic. Cel mai dibaci învinge și Domnul P. se dovedise mult mai rapid. Și el cu mâna sa îl adusese în casă.
Nu era frustrat, aștepta o noua încercare, o altă aruncare în larg a pescarului său binevoitor, iar el din borcanul cu râme încurcate, își accepta mizeria, dar nu accepta eșecul, mai voia o șansă, închizând ochii, fără să uite, fără să facă aceleași greșeli, de a păstra măcar o fărâmă din viața trecută, precum un vis sau o premoniție permanentă, să nu redevină iar un anelid, să treacă pragul ființelor superioare, al omul ideal, sau măcar să-ncerce la nesfârșit.
Și de data asta soarta l-a pedepsit. Se trezi pe un câmp cu dâmburi din ziduri surpate, grohăind fericit precum un porc fără griji și conștiință.

Credit art: Kastep