Eventual totul redevine rutină şi aşa reuşeşti să depăşeşti evenimentul. Iar ea avusese parte de prea multe evenimente.

Îi găsiseră soţul foarte repede; ar fi fost imposibil altfel; nimeni n-avea cum să se ascundă pe un fus în spaţiu vegheat de mii de ochi electrici. Bărbatul nu voise să se explice, iar ea nu avea răbdarea să-i aştepte confesiunile întârziate. Nu era greu să-ţi dai seama ce se întâmplase cu el: pierduse orice raport despre cum să relaţioneze cu fiul său, de parcă copilul ar fi fost altul decât cel pe care îl ştia, de parcă cineva i-ar fi ascuns asta în tot acel timp.

Ea plânsese, nu doar din cauza despărţirii cât a faptului că o lăsase singură să poarte povara creşterii unui copil aparte, dar reuşise să se împace cu gândul că măcar astfel nemulţumirile sale nu se mai adăugau la ale ei. Se simţea mai pregătită să înfrunte aceasta încercare de una singură. E o încercare, nu o pedeapsă. Îşi tot spunea aceste cuvinte, dar mai existau gânduri funebre care penetrau acea înţelepciune fragilă, greu de menţinut: gândul că ar fi mai bine dacă ar fi murit atunci pe loc, mamă şi prunc deodată.

Dar fătul supravieţuise şocului, fie datorită resurselor proprii, fie fiindcă aşa vrusese acel ceva ce-i cursese deja prin sânge după momentul contactului. Acum nu mai conta; exista doar viaţa, sau poate mai degrabă, întârzierea morţii. Tot acelaşi lucra.

În primele zile încercase să petreacă toate clipele libere pe care le avea la dispoziţie alături de Revi. Sentimentul matern se întărise tocmai fiindcă fusese atât de aproape de-a se rupe complet. Mai era apoi sentimentului de vinovăţie care îi spunea că timpul petrecut departe unul de altul însemna să se complacă în libertatea meschină aleasă de soţul ei.

Încerca să se comporte la fel de drăgăstos cu odrasla ei, oferindu-i chiar mai multă atenţie decât înainte, dar în toată grija aceasta era ceva forţat. Unul dintre educatorii de la grădiniţă observă urmele de nevroză în mângăierile ei prea dese şi în vocea tremurată ce încerca să rostească vorbe dulci şi îşi dădu seama că astfel riscă doar să-i transmită copilului proprile anxietăţi.

— Pe lânga asta s-ar putea simţi sufocat, îi explică educatorul.

— Cum puteţi spune asta ? Acasă stăteam tot timpul cu el după ce terminam cu munca. E un copil mămos. Nu prea îi plăcea să iasă pe afară, iar atunci era tot timpul însoţit de noi (iar cuvântul ,,noi” aproape îi rămăsese înfipt în gât).

— Totuşi, nu cred că îl copleşeaţi constant cu atenţie chiar în modul acesta. Atunci cred că era vorba de o apropiere mai naturală, în care vă permiteaţi să-i daţi impresia că îl scăpaţi din ochi, chiar dacă poate nu era aşa. Îl vegheaţi, dar nu astfel încât să se simtă supravegheat tot timpul.

Supravegheat i se părea un cuvânt atât de rece pentru a fi folosit în acel context. Supraveghere e ce făcea spitalul cu pacienţii săi sau oficialităţile faţă de cetăţeni, dar nu o mamă faţă de copil. O mamă veghează, dar apoi îşi dădu seama că poate educatorul are dreptate, iar a veghea presupune şi a lăsa un anumit spaţiu.

— Aici e tot timpul monitorizat, asta nu poate fi negat, dar astfel încât el să nu observe câtuşi de puţin acest lucru.

— Atunci să mă comport mai natural ? Mai relaxat ?

— Pe cât se poate.

Realiză că nu poate; îi vorbea tot timpul, nu se putea abţine să nu-l mângăie pe cap din clipă în clipă, până într-o zi când Revi nu mai suportă şi îi opri mâna înainte să coboare pe creştet şi o îndepărtă ca pe o frunză moartă ce cade toamna dintr-un copac.

Vey se simţi sfidată, de parcă în acel gest văzuse în copil acelaşi lucru pe care-l văzuse şi soţul ei, adică un străin. Reproşurile erau gata să ţâşnească afară; cuvinte de mamă nevrotică cum că fiul nu înţelege sacrificile pe care trebuie să le depună pentru el. Din fericire realiză cât de greşit ar fi fost acest lucru şi câtă dreptate avea educatorul.

Avea nevoie şi de acele momente când nu era ocupată cu responsabilităţile sale, tocmai pentru a se reîntoarce la ele cu o generozitate mai plină şi mai curată.

Spitalul avea parcul său, înconjurat de o grădiniţă, o şcoală, o bibliotecă şi o cantină; aerul curat pătrunzând înăuntrul acestora prin uşile deschise. Drumuri galbene, pavate cu pietre moi de pe ţărmul unei luni ,,de miere”, îndrumau pacienţii şi vizitatorii prin marea de verdeaţă şi petale colorate.

Peisajul era format din valuri de lalele multicolore, iazuri, insuliţe de pământ, pârâiaşe şi cascade miniaturale. Vey purta un palton portocaliu strâns cu nişte cureluşe negre şi pantaloni albi. Materialul hainei nu era mai greu decât mătasea, dar oferea protecţia la căldură al unei ţesături mai grele, datorită izolaţiei speciale dintre cele două straturi. Era toamnă pe Evgheni, asta aducând cu sine răcoarea din timpul dimineţii şi al serii, deşi ar fi putut fi vară tot timpul, dar deplasarea planetodoidului pe o astfel de orbită ar fi implicat o risipă inutilă de energie, aşa că nu era folosită decât în cazuri speciale. Oricum, populaţia prefera cele patru anotimpuri, deşi fie spus, iarna era un moft, cu zăpezi programate în zilele speciale.

Se aşeză pe o bancă sculptată ca o acvilă ce-şi întindea în lateral nişte aripile maiestuoase. Ciocul curbat îşi arunca umbra pe piatra moale, muşcând o porţiune de iarbă de pe marginea aleii.

O lebădă uşoară din fibră de carbon făcea înconjurul parţial al unei insuliţe. Era neagră cu irizaţii albăstrui şi ochi din cristale albe scânteietoare. În dansul ei preprogramat se întâlni cu o surată arginitie cu ochii de rubin, iar cele două îşi încrucişară gâturile hidraulice formând o inimă ce se reflectă în iaz, după care se despărţiră. Pentru femeia părăsită, acest gest artificial conţinea ceva simbolic, aproape dureros.

Îşi întoarse privirea de la apă către o imagine mai puţin preţioasă. Se lăsase seara, iar lumina roşiatică a apusului cădea pe cupola semi-sferică a spitalului, străpunsă de cele două turnuri unite prin pasarele închise. În vârful turnului mai înalt se aprinseseră luminile de aterizare, permiţând coborârea pe diagonală magnetică a unei ambulanţe a cărei caroserie curbată se asemuia unui delfin cu botul tăiat şi coada terminându-se în trei aripioare. Roşeata apusului întina în roz crucea albă de pe partea dreaptă.

O a treia umbră se aplecă deasupra băncii înaripate care părea pregătită să-şi ia zborul precum o caleaşcă fantastică. Era o prezenţă umană, dar cu o aură stranie.

Ochii verzi ai lui Vey, urcând, întâlniră irisul cenuşiu din ochiul drept al străinei, aşa cum mai devreme, lebăda argintie o întâlnise pe cea neagră. În jurul acestuia i se păru că percepe un cerculeţ roşu extrem de subţire, dar poate că fusese o iluzie optică, întrucât dispăru imediat. Albeaţa era curată, fără vinişoare.

Femeia de deasupra avea trăsăturile feţei ascuţite, cu buze subţiri şi sprâncene negre precum două unduiri elegante din creion pe o foaie albă. Gâtul zvelt se ridica frumos dinăuntrul gulerului paltonului verde-închis cu căptuşeală galbenă. Avea mâinile în buzunare şi privea nu către iaz, nici către spital sau apus, ci spre vârful insuliţei ce nu avea însă nimic special.

O stranzi, cu siguranţă, îşi spuse Vey. Pentru o băştinaşă, străina părea ciudată şi misterioasă, dar pentru o stranzi nu părea ieşită din comun, fiindcă toţi stranzi erau prin definiţie ieşiţi din comun pentru oricine mai puţin pentru cei din rasa lor.

— Bună ! se auzi dintre buzele de culoarea cireşelor putrezite, dar era o vorbă calmă şi blândă, aproape şoptită. Plăcută chiar, doar că nu-şi permitea să aibă o primă impresie bună despre o străină ce-şi face subit apariţia şi apoi nu mai vrea să plece.

— Te cunosc de undeva ?

— Nu ne-am mai întâlnit până acum, dar am auzit una de alta.

— Ce-ar trebui să însemne asta ? Impresia iniţială de ameninţare, sublimată apoi într-un simplu aer misterios, îşi refăcu simţită prezenţa, precum o adiere rece ce reapare pe o fereastra întredeschisă.

— Lumea a auzit de noi, aşa că trebuie să fi auzit şi noi una de alta. Suntem la fel, aşa că ar trebui să ne cunoaştem mai bine.

Vorbele păreau nepotrivite, dar bănuia la ce se referă. Ea, turista atacată de o creatură extraterestră cu care umanitatea se afla într-un fel de război. Da, lumea auzise despre ea, dar asta nu însemna că o cunoştea. Îşi dădu seama că nu verificase niciodată acea informaţie în presă, ca să-şi dea seama cât de mult din identitatea ei fusese dată la iveală în mijloacele media galactice. Asta o îngrijoră mai mult decât purtarea stranie a brunetei cu piele palidă. Se simţea expusă. Se ridică de pe bancă şi îşi încrucişă mâinile pe piept de parcă ar fi vrut să se acopere. Simţea o răcoare în aer. Nici nu observase când cerul devenise atât de întunecat.

Lumini albăstrui coborâră ca nişte reflectoare peste drumuri, lalele şi cascade. Erau luminile de seară târzie şi noapte venite de la dronele ascunse prin pomi.

— Nu-ţi face griji ! îi zise de parcă i-ar fi citit gândurile. Nu-ţi cunosc toţi chipul sau numele, dar a devenit o informaţie răspândită printre personalul şi pacienţii de aici.

Asta avea sense. Străina era probabil şi ea o pacientă. Poate la boli mentale, se gândi cu răutate.

— Pe mine mă cheamă Yuva. Cel puţin aşa cred. Nu-mi amintesc mai nimic din fosta mea viaţa; acesta era doar numele trecut în registrul de bord. Vrei să-ţi spun de unde ai auzit de mine, sau te las să pui tu totul cap la cap ?

Îi devenise clar între timp. Fără să-şi dea seama, îşi îndreptă ochii către cerul întunecat. Yuva făcu la fel, dar cu mai multe încredere.

— Am venit din cocon. Naufragiata. Asta te sperie ?

Vey nu voia să recunoască asta, chiar dacă aşa era, mai ales că străina părea să-i fi citit iarăşi gândurile, deşi poate era doar puterea de intuiţie în joc.

— Nu. Ce mă sperie e să abordezi aşa oamenii fără a-ţi face introducerea de la început.

— Îmi pare rău ! Odată cu amnezia mi-am pierdut şi din aptitudinile sociale, iar acum trebuie să le învăţ din nou.

Sau poate e vorba de obiceiurile proaste pe care le-ai căpătat din locul unde ai trăit, îşi zise Vey. Străina era defapt destul de plăcută la vorbă şi elegantă, fără nici un gest de prisos, dar totuşi necioplită în felul ei. Oricum, nu avea de gând s-o cunoască mai bine.

— Mă scuzi, dar trebuie să plec ! Vey îşi adăugase scuzele ca să dea dovadă de maniere, dar apoi îi întoarse brusc spatele şi se îndepărta cu pas grăbit.

După mai mulţi paşi, se opri ca să se uite înapoi, dar bruneta cu părul scurt nu se mai găsea în raza ei vizuală. O descoperi apoi în vârful insuliţei — exista un ponton plutitor ce ducea acolo —, privind stelele, cu paltonul verde desfăcut părând să se contopească cu iarba. O ciudată.

Cârciuma în care Rendar îşit turna amarul era amenajată într-un tunel de metrou dezafectat. Tăblia barului era neagră, aparent mată până când priveai în jos şi-ţi observai trăsăturile întunecate ca prin noapte. Peretele era colorat ca de mâna unor copii, cu nuanţe de roz, verde şi galben ofilit în petice cu margini zimţate. Alcoolul cobora prin ţevile de pe zid, cantitatea fiind dozată cu ajutorul unor robinete de modă veche; sticlele nepotrivindu-se parcă la fel de mult cu estetica localului.

Existau baruri şi la suprafaţă, doar că acolo nu puteai să te îmbeţi; doar sub înveliş găseai alcool, substanţe narcotice şi sex plătit. Desigur, totul era legal şi monitorizat; nu era vorba de vreo piaţă neagră ascunsă prin fundături, ci doar de consideraţii ce ţineau de aparenţă, decenţă şi pretinsa protecţia a inocenţei copiilor.

Rendar nu fu nevoit să spună nici un cuvânt; arătă doar cu degetul o ţeavă din porţiunea galbenă ce cobora apoi prin cea roz, iar barmanul îi luă paharul gol din faţa şi roti robinetul, lăsând să curgă un lichid cu parfum de lămâie. Era decis ca până la dimineaţă să încerce cât mai multe combinaţii; oricum, o cabină de dezalcolizare îl aştepta pe colţ.

Îşi bău ruşinea, mai degrabă decât tristeţea. Situaţia i se părea prea bizară ca să se simtă trist; dar prin confuzie reuşea să se ridice la suprafaţă conştiinţa faptului că greşise. Existau mulţi copii lăsaţi în grija statului, iar societatea lui Evgheni avea un sistem suficient de dezvoltat pentru a lua această responsabilitate din cârca părinţilor, dar odată ce o pereche hotărâse că îşi va creşte ea însăşi odrasla, trebuiau să ducă promisiunea până la capăt şi nu să se răzgândească subit. El dovedise că e cineva care nu se poate ţine de cuvânt.

Ar fi putut să o convingă pe Vey să părăsească copilul pentru a rămâne cu el, dar asta ar fi însemnat să-i transmită şi ei ruşinea precum o boală contagioasă. Ar fi fost astfel o familie dezonorată, în loc de un soţ fugar în căutarea unei noi vieţi. Pe lângă aceasta, nu era sigur dacă şi-ar fi dorit-o aproape; ceea ce se găsea în copil, se găsea şi în ea.

N-ar fi trebuit s-o lase singură în călătoria aceea; îşi spunea asta neîncetat, dar era în zadar. Ce-ar fi putut să facă ? Serviciul îl obligase să-şi amâne toate concediile pentru anul viitor, dar Vey îşi dorise săptămânile de linişte, pretextând că se adunase în ea prea mult stres de muncă. Încercase apoi s-o convingă măcar să nu plece singură, să-şi ia o prietenă cu ea, dar îi zisese că nu găsea pe nimeni a cărui plan să se potrivească cu al ei. Nu era sigur de asta; mai degrabă era aspectul ei asocial la mijloc, inabilitatea de-a suporta pe altcineva prin preajmă decât pe el pentru prea mult timp.

Aşa că plecase pe cont propriu. Ce nebunie ! Nici unul dintre ei nu bănuise nici pentru un moment că ea era însărcinată. Rata fertilităţii speciei umane era foarte scăzută; aproape toate femeile erau nevoite să apeleze la inseminarea artificială, mai puţin cele aparţinând anumitor rase de stranzi, iar ea nu se numărase printre acelea. Când primise telegrama pe unde hiperluminice anunţând minunata veste, incidentul se şi întâmplase. Nu dăduse apoi de ea; cazul fusese considerat de gravitate maximă şi astfel că informaţile fuseseră ţinute secrete, până într-un final când primise o a doua telegramă anunţându-l că ea se găseşte în siguranţă într-un spital dintr-o zonă sărăcăcioasă a teritoriului uman, iar naşterea ar fi urmat să aibă loc fără probleme. Atunci se liniştise după lunile de de insomnie, pentru a resimţi în sfârşit bucuria deplină când o văzuse ţinând acel băieţel pe umerii ei, cel care îi semănă atât de mult la păr şi chip, mai puţin la ochi.

Ruşinea îl lovise în plin când autorităţile îi ceruseră să dea explicaţii pentru părăsirea domiciliului familial. Fusese găsit într-un terminal aşteptând libera trecerea spre subsolul păcătos, ceea ce sporise umilirea. Până atunci se simţise doar detaşat de el însuşi şi de situaţia sa. Jena îi dăduse un sentiment concret în jurul căruia să-şi organzize gândurile confuze.

Goli paharul, apoi trasă cu degetul în aer traiectoria unei ţevi ce urca din peticul roz spre cel verde, cotea în unghi drept, pentru a coborî apoi din nou către robinetul unde barmanul îşi aşezase deja mână, lăsând să curgă un lichid cu un miros complet necunoscut. Rendar dădu substanţa pe gât nedumerit de ce ar fi putut să fie . Îl durea capul, iar confuzia dată de gradele ridicate de alcool o înlocuise pe cea dată de faptul că fiul său avea în el ceva dintr-un extraterestru ucigaş.

Citise că membrii echipajului care încercaseră să opună rezistenţă fuseseră sfârtecaţi. Viscerele lor murdăriseră podeaua sterilă a navetei. Oare ea văzuse hidoşenia masacrului sau închisese ochii ? N-o întrebase niciodată.

Primul drum fu spre wc ca să urineze, apoi pe scările înguste în sus către cabina de dezalcoolizare pentru a fi gata de serviciu a doua zi.

Sper că zăpăcita aia n-are de gând să vină încoace. Era prea târziu. Până să se ridice, Yuva deja îi zâmbise şi-i făcea cu mâna. Ce mă ţine să nu mă ridic chiar acum şi să plec ? Îşi imagină însă scena ridicolă în care ea grăbea pasul doar pentru a fi alergată prin parc de o străină ce voia doar să fie prietenoasă. Desigur, un om normal ar fi lăsat-o în pace imediat ce-ar fi dat semne că vrea să evite socializarea, dar de la Yuva se putea aştepta la orice.

Bruneta se aşeză sub ciocul acvilei. Trăsăturile ei ascuţite se potriveau cu cele ale păsării din piatră, în timp ce Vey, scundă şi cu chip mai degrabă rotund, se asemuia mai dronelor înaripate ce glăsuiau prin copaci.

— Bună !

— Bună ! Nu ţin minte să te fi chemat aici.

— Păi, nu m-ai chemat, am venit de plăcere, îi răspunse cu un zămbet naiv.

Ce răspuns nătâng ! E clar; m-ar fi urmărit până acasă.

— Ce plăcere ar fi asta ?

— Ţi-am spus că nu prea am cu cine să vorbesc. Toţi duc vieţi atât de obişnuite.

— Te asigur că viaţa mea e cât se poate de obişnuită. Mă duc la serviciu, îmi văd copilul, mă bucur de câteva momente de linişte singură (accentuă singură, dar nu se aştepta să fie înţeleasă), apoi mă culc şi reiau totul de la capăt.

— Ai dreptate, viaţa ta e mai normală decât a mea. Eu stau mai tot timpul izolată.

— De ce nu părăseşti spitalul ? Nu pari să suferi de vreo alergie la aerul de afară.

— Atacuri de panică. Când mă găsesc într-o mulţime, încep să respir greu şi mă doare inima.

— Eu nu par să te sperii.

— Da; nu-i grozav ? În preajma ta mă simt foarte liniştită.

Asta, fiindcă sunt eu prea prietenoasă. Ar fi trebuit să învăţ să-mi ascut ghearele ca să alung păsările temătoare.

Yuva îşi sprijini capul pe umărul lui Vey, dar aceasta o împinse înapoi.

— Hei, nu exagera !

— Scuze, doar că atunci când tot ce e în jurul tău te nelinişteşte, începi să te ataşezi prea mult de lucrurile ce-ţi oferă confort.

— Eu nu sunt o pătură.

— Sigur ? Fiindcă ai putea să-mi ţii de cald.

— Asta e o aluzie ? În primul rând, nu am chef de vreo relaţie, iar în doilea rând, nu cu o femeia.

— Hahaha ! Era doar o glumă. Voi cei de pe Evgheni sunteţi prea serioşi.

— Bine că ai venit tu ca să ne spui cum să fim… Da’ chiar; ai mai aflat de unde eşti ?

— Nu. Bănuiesc că de foarte departe, fiindcă atunci când mă uit la stele toate îmi par la fel de îndepărtate.

— Ar trebui să cauţi în ce regiune a spaţiului trăiesc oamenii-şoim.

— Ce ?

— Stranzii cu feţe ascuţite.

— Hahaha! Îmi retrag cuvintele de adineaori. Asta a fost o glumă bună.

Aş fi preferat să te fi simţit jignită.

— Asta ar fi o idee, deşi cred că mi-ar lua destul de mult timp. Am înţeles că există destul de multe rase, poate unele pierdute de care nu se mai ştie nimic. Oi fi dintr-acelea.

— Mă îndoiesc că Alianţa scapă de sub vedere vreo părticică a teritoriului uman.

— Dacă asta nu ar fi posibil, cum îţi explici faptul că au apărut stranzii. Selecţia naturală se pierduse de mult; destabilizarea teritoriului uman a dus la reapariţia sa.

— Văd că ştii ceva istorie, dar asta s-a întâmplat demult, atunci când Alianţa era încă necoaptă şi în stadiul de experimentare.

— De unde ştii că nu se întâmplă chiar acum pe undeva ?

— Fiindcă teritoriul uman nu se mai extinde fără cap cum o făcea odată. Ne-am învăţat lecţile şi ne temem prea mult de ce se poate afla acolo.

O durere străfulgeră craniul lui Vey când amintirea masacrului de pe navetă îi reveni. Yuva o luă în braţe. Era călduroasă. Se miră cum de o găsise la început ameninţătoare.

— Eşti bine ?

— Da. Mi-am amintit ceva neplăcut.

— Înţeleg.

— Nu, nu cred că ai putea.

— Ai dreptate, nu înţeleg.

Simţi blândeţe şi milă în vocea ei. Se pare că nu e chiar atât de lipsită de tact pe cât dă impresia.

— Vrei să chem un doctor ?

Ciudat, îşi zise Vey, în astfel de cazuri o dronă ar fi trebuit să apară imediat aici.

— Nu, nu e atât de grav. Deja mi-a trecut.

— Mă bucur.

Yuva o apucase uşor de mână şi făcea comparaţie cu a ei.

— Pielea la amândouă e deschisă, dar cu nuanţe atât de diferite.

Da, a ta pare o bucată de stofă decolorată, a mea e un galben sănătos de vară. Pff. Ea s-a arătat bună cu mine, iar eu sunt tot răutăcioasă.

— Vrei să spui ceva cu asta ?

— Nu, dar mă face să mă gândesc.

Bruneta privi spre cer, după care răsuci o şuviţă de păr între degetele sale, apoi o împleti cu părul blond al ceilalte femei.

— Precum noaptea şi ziua, rosti Yuva.

Sigur, asta se dă la mine.

— Mi se pare că eşti aşa de frumoasă când te compar cu ceilalţi de pe satelitul ăsta. Adică, eşti o combinaţie aparte. Poate de asta mi-a fost aşa uşor să mă aproprii de tine. Copilul tău arată la fel ca tine ?

— Îmi seamănă la ochi. La păr şi piele seamănă cu tatăl lui… şi cu ceilalţi, îşi zise doar pentru ea. Asta începuse s-o pună pe gânduri.

— Zi ce-ai de spus şi nu mai irosi timpul.

Ostilitatea iniţială reveni în vocea femeii, întrucât străină redevenise prea băgătoare de seamă.

— Copilul tău a fost conceput natural ?

— Da, şi ?

— Am înţeles că în mai tot teritoriul uman există o problemă a fertilităţii. Voi cum aţi reuşit ?

— Am făcut mai mult sex decât alţii.

Yuva începu să râdă, iar Vey nu se putu abţine să nu facă la fel, însă doar pentru puţin, căci se ridică imediat de pe bancă şi se răsti la cealaltă.

— Nu sunt o stranzi; ai înţeles ! Aşa cum nici soţul meu nu e; aşa că vezi-ţi de treaba ta.

— Îmi pare rău, dar nu mi-am dat seama că să fii o stranzi e o jignire. Cel puţin, pe tine nu te-aş fi bănuit să vezi lucrurile astfel. Îmi pare rău, dar eu vreau să ştiu de unde vin şi m-am gândit că asta te-ar putea interesa şi pe tine…

— Strămoşii mei vin de pe Pământ.

— Şi ai mei.

— Nu la asta mă refer. Mă refer la începuturile rasei. Unde ai văzut tu stranzi blond ?

— Unde ai văzut tu membru al rasei majoritare cu ochi verzi şi piele palidă ?

— Există variaţiuni în culoarea pielii şi a părului printre cei ca noi. Eu sunt doar mai deschisă decât majoritatea, atâta tot.

— Fie, nu neg asta, dar din ce-am citit, ochii voştrii nu sunt decât negri sau căprui.

— Doar nu vrei să spui că ochii tăi sunt mai pământeni decât ai mei.

Apucă bărbia ascuţită a ceilailalte şi o privi adânc în ochi, sperând că va da de acele cerculeţe roşii ce demonstrau bizareria ei, dar îi păreau întru-totul normali.

— Studiază tu mai bine istoria speciei umane ! Pământenii aveau ochi de toate culorile. Eduard de pe Javet era blond cu ochi albaştri, iar legendele povestesc despre fetele cu ochi verzi ce ademeneau bravii exploratori din drum.

— Te rog să nu te superi ! Poate că ai dreptate. Cât de vechi sunt legendele astea ?

Vey nu voia să mai audă nici un cuvânt. Toată discuţia îi confirmase doar un singur lucru: că nu trebuie să laşi un stranzi să se bage sub pielea ta, fiindcă va încerca să întoarcă tot ce crezi pe dos.

Ajunsă acasă, scoase o poză cu el şi ea dintr-un sertar. Rendar, bărbatul tipic cu pielea de un bronz natural blând, ochi ce nu aveau nimic ieşit din comun, păr într-una din nuanţele tipice; ea, cu pielea palidă, păr blond şi ochi verzi. În spatele lor sclipea albastrul pur al oceanului lunii ,,de miere”, numită aşa datorită superbului său nisip cu miros dulceag. Asta o atrăsese la ea, tenul şi ochii, îi spusese din prima clipă când o întâlnise; şi-i mai spusese ceva mai târziu, dar nu-i dăduse atenţie fiindcă păruse doar o glumă: că lui îi plăceau femeile exotice.

Hărţile electronice ale teritoriului uman cuprindeau legenda populaţilor precum şi caracteristicile lor fenotipice. Deşi existau variaţiuni evidente de la planeta la planetă, rasa predominantă nu mai păstra contrastele puternice ale raselor pământene, nuanţele de umbră şi lumină reapărând însă printre populaţilor mărginaşe unde în urma unor dezastre ecologice sau politice, pe fondul contactului greu de realizat cu restul umanităţii, selecţia naturală reintrase în joc.

Pe parcursul a câtorva secole, o serie de măsuri politice rezonabile reuşise să pună frâu ambiţiei orbeşti de explorare şi cucerire a umanităţii, reprezentând sfârşitul unei perioade de mii de ani ce avea să fie numită retrospectiv Era Marelui Vis. Noul scop avea să fie consolidarea relaţilor dintre popoare, în special între rasa predominantă şi subtipurile de stranzi, denumire derivată din cuvântul stranded, sau naufragiat.

Dezvoltarea infrastructurii de transport inter-planetar, precum şi discuţile diplomatice nu avuseseră tot timpul efectul dorit. În unele comunităţi de stranzi apăruseră curente planeto-naţionaliste, ce-şi doreau menţinerea unei independenţe clar definite faţă de Imperiu şi acuzau orice tentativă de-a defini aceste limite din afară drept o încercare de colonizare. Aceste cerinţe şi acuze îşi trăgeau rădăcinile evidente din ura şi neîncredarea faţă de Imperiu, cauzate de suferinţele din trecut, ce nu puteau fi încă uitate. Existau curente de opinie ce susţineau că aceste consecinţe criminale fuseseră datorate nu atât unei administrări defectuoase, cum spunea povestea oficială, ci a unor experimente cu caracter de genocid purtate cu bună ştiinţă.

Pe lângă resentimente acumulate şi suspiciune, mai exista şi problema caracterului politic şi social ce se dezvoltase independent în cadrul acestor lumi înstrăinate şi care nu puteau fi reconciliate foarte uşor cu normele impuse de rasa predominantă. Stranzii acceptau, ba chiar implorau intensificarea politicilor de ajutorare, dar respingeau măsurile de reformă ce veneau la pachet cu acestea, iar asta nu era pe placul tuturor celor din aşa zisul Imperiu, formându-se acolo un contracurent xenofobic care susţinea că barbarii care nu acceptă normele de civilizaţie ale populaţiei majoritare ar trebui lăsăţi în bunul plac, adică abandonaţi.

Mai existau şi opinii virulente anti-imigraţie, însă nu dăduseră loc la conflicte adevărate, întrucât rar se întâmpla ca vreun stranzi să-şi dorească părăsirea zonei din spaţiu la care se adaptase, exceptând în scop turistic sau pentru lărgirea ariei de cunoştere.

Yuva era deci o excepţie, aceasta adaptându-se incredibil de bine pe Evgheni. Asta se datora mai ales faptului că nu văzuse nimic altceva decât spitalul şi parcul, şi nu era deloc imposibil să-şi fi dorit să trăiască toată viaţa în acea zona restrânsă, mai ales că nu-şi putea aminti dacă îndrăgise viaţa de acolo de unde venise. Acest lucru era însă imposibil, iar mai devreme sau mai târziu trebuia să părăsească acea zonă de comfort, însă Vey nu avea de gând s-o ajute în această privinţă.

Întrebările şi sugestile incomode ale străine o destabilizaseră şi mai rău pe cea din urmă, iar stabilitatea era tocmai lucrul de care ar fi avut nevoie cel mai mult.

Nu putea ignora la nesfârşit faptul că arăta altfel decât cei din jur. Nu era prima oară când cineva îi atrăsese atenţia asupra acestui aspect, se întâmplase mai ales la orfelinat, dar nu fusese niciodată jignită, umilită sau pusă la colţ pentru asta. Acolo nu exista cu adevărat ură xenofobă, întrucât Evgheni fusese tot timpul o comunitate mult prea selectă pentru a avea parte de prea mulţi turişti, iar cei care voiau să se stabilească acolo veneau tot timpul din familii afluente ce nu puneau în nici un fel de pericol stabilitatea socială.

Prejudecăţile se dezvoltaseră independent doar în mintea lui Vey, iar odată căpătate, creaseră un zid faţă de problema înfăţişării şi originii ei, ceva ce devenise un fel de taboo personal; asta până când străina cea şireată îşi băgase nasul. Încerca să găsească comfort în faptul că toţi stranzii pe care îi întâlnise în călătorii sau îi văzuse în documentare aveau trăsături faciale aparte, pe când ea se mula perfect pe chipul femeii tipice de pe Evgheni. Cu cât se gândea însă la asta, cu atât ipoteza unei mutaţii individuale părea mai trasă de păr în comparaţie cu explicaţia simplă şi rezonabilă a unei împerecheri între rase avută loc undeva în trecutul arborelui său genealogic. O zicală spunea că singurul lucru care ar fi putut aduce un stranzi şi un majoritar laolaltă era atracţia cărnii.

Vey lăsă computerul personal să o scaneze din cap până în picioare, apoi separă trăsăturile distinctive după care voia să facă căutările. Selectă populaţia fusului: forma feţei avea cel mai largă zonă de compatibilitate aşa cum era de aşteptat, părul şi ochii se potriveau doar cu câţiva indivizi încă în viaţă. Îi căută pe aceştia şi primii doi din listă erau chipuri cunoscute: părinţii ei, persoane care nu o interesau în nici un fel, dar care fuseseră o curiozitate personală pentru o scurtă perioadă în copilărie, după ce aflase prima oară despre reproducerea sexuală. Ceilalţi erau părinţii părinţilor. Părul varia de la şaten deschis spre blond, dar ochii verzi erau nelipsiţi. Rămase pe teritoriul fusului, dar glisă scara timpului din prezent până la origini. Luă persoanele găsite şi le suprapuse peste arborele ei genealogic: potrivire de 100%; toţi cei care avuseseră vreodată păr blond sau ochi verzi pe Evgeni îi fuseseră rudă.

Îşi sterşe palmele transpirate cu un prosop absorbant scos din sertarul biroului, apoi ieşi afară, lăsând gazonul să-i gâdile tălpile prin şosetele poroase. Privi dincolo de rândurile de case de suburbie şi de luminile ca o instalaţie de Crăciun ale oraşului către imensul zid inelar alburiu ce înconjura ecuatorul fusului. Căutările puteau să aştepte pentru o altă noapte; acum se lăsa încălzită de gândul că nu erau toate speranţele pierdute, căci Evgheni era mic, nesemnficativ, ca un bob de orez.

A doua zi reluă aceaşi rutină, îngrijorată însă de faptul că fiul ei părea tot mai distant. Educatorul o mângăie cu vorbele sale, spunându-i că erau doar grijile ei de mamă. Străbătu parcul, trecând cu nepăsarea pe lângă femeia cu chip de şoim ce o aştepta pe bancă. Grăbi pur şi simplu pasul, nepăsându-i dacă aceasta avea de gând să o urmărească până aproape de poartă; ştia că acesteia îi era frică să treacă mai departe.

Intră într-unul dintre pasajele subterane, a cărui scări rulante nu duceau spre un metrou, ci către imensul hipermarket aflat sub străzile magnetice. Consultă harta magazinului, asigurându-se în acelaşi timp că nu fusese urmărită. Primele raioane erau pline cu legume crescute în sere orbitale; aleasă câteva după preferinţă, apoi trecu la raionul de ,,brânzeturi” obţinute din grăsimi vegetale şi pe la patiserie. Trecu pe sub o arcadă ce ducea la un robot bucătar ce domnea atotputernic peste o masă cu un singur picior. Îi aruncă pungile cu legume şi ,,brânzeturi” ca pe nişte mingi, dar robotul le prinse în aer precum un tenisman expert, apoi pregăti o salată într-un bol de ceramică roz – reţeta optimă stabilită în funcţie de produsele aflate la îndemână. La final operaţiunii, înveli bolul într-o pungă vidată şi i-l înmână politicos. Dacă ar fi avut voinţă proprie, mi l-ar fi aruncat la mişto aşa cum am făcut şi eu cu el.

Ajunsă acasă, dădu drumul unui jet de apă fierbinte ce umplu ovalul căzii adâncite în podeaua luminoasă a băii şi selectă imaginea unui superb ochi de furtună pe ecranul din tavan. Verdele uriaşei de gaz învolburate coloră lichidul în care îşi înmuie trupul gol. De-abia mai târziu îşi dădu seama că în ochii ei se reflecta un altul uriaş.

După baie, mâncă salata gata preparată cu beţigaşele pe care robotul i le făcuse cadou. Se aşeză în faţa monitorului din perete pentru a reîncepe căutările, de data asta la o anvergură mult mai extinsă. Înainte de-a trece la treabă, îşi aşeză căştile aurii pe urechi, selectând vibraţii cu scopul distinct de-a induce o insomnie fără oboseală. Considera că două ore de somn îi sunt suficiente. Când termină, computerul îi întocmise o listă cu toţii ochii verzi din teritoriul uman, perioada posterioară Marelui Vis, ignorând însă zonele cele mai mărginaşe. Era o listă relativ scurtă, dar tot reprezenta mai bine de o sută de miliarde de indivizi.

Ziua următoare fu întocmită conform aceleaşi rutini, returnând bolul de mâncare pentru unul nou, doar că deasupra căzii, tavanul prezentă o uriaşă de gaz albastră. De data asta computerul fu pus să stabilească câţi dintre acei indivizi se găseau în arborele genealogic; operaţiune cu atât mai dificilă cu cât trebui să obţină permisiunea mai multor bănci de date. O curiozitate fenotipică era uşor de găsit, dar încercarea de-a căuta atât de mult în moştenirea genetică unei singure persoane putea da de bănuit.

Între timp, ea adormise, lăsând inteligenţa artificială să-şi facă treaba şi să întocmească în numele ei toate actele electronice de care era nevoie. Se trezi, se duse la muncă, îşi vizită copilul distant primind din nou asigurarea că îşi face prea multe griji, o ignoră pe Yuva vizibil tot mai dezamăgită, lăsă robotul hipermarketului să-i pregătească o nouă salată, trecu peste baie şi aprinse ecranul din perete. Existau câteva erori datorate unor bănci de date ce nu voiau să-i acorde permisiune decât prin intermediul unei cereri oficiale, dar asta era prea mare bătaie de cap. Ignoră spaţile goale şi ceru doar rezultatul parţial, ce reprezenta câteva zeci de miliarde de oameni. Compatibilitatea cu istoria ei genetică era de 100%.

Răspunsul era devastator. Înjură şi trânti bolul de ceramică în chiuvetă, facându-l bucăţi, aşa cum făcuse nu cu mult înainte cu paharul de alcool. Ar fi trebuit să-l returneze întreg la hipermarket, dar coşul de reciclare accepta cioburile. N-am văzut niciodată stranzi cu păr blond. Ce idioată !

Se scană din nou şi trimise motorul de căutare către cele mai depărtate planete călcate vreodată de picior de om. Undeva în colţul de sud-este exista o rasă de oameni cu ochi de smarald; locuitori ai deşertului, sub un soare albicios, a căror istorie fusese martora unei sărăcii sfâşietoare. Atunci când cargourile sosiseră, aceştia nu mai avuseseră puterea de-a se arăta în faţa străinilor drept o civilizaţie mândră şi independentă. Acceptaseră toate condiţile şi lăsaseră străinii să le reconstruiască societatea de la zero.

Feţele lor arătau ciudat, prea lunguieţe pentru a se putea recunoaşte în ele, dar ochii nu minţeau. Singurul lucru care poate aduce un stranzi şi un majoritar laolaltă e dragostea.

Yuva era aşezată cu mâinile sub ceafă, picior peste picior, spatele alipit de ridicătura de pământ ce urca din mijlocul lacului. Paltonul desfăcut se contopea cu verdele veşnic neofilit al ierbii. Pe dedesubt avea un pulovăr negru din ţesut ciliat obţinut în laborator şi pantaloni strâmţi de aceaşi culoare. Cerculeţe roşii foarte subţiri înconjurau irisul fiecărui glob ocular, precum nişte mici eclipse de soare. Greşise rău de tot. Prietena ei, deşi nu era sigură că înţelegea acest cuvânt, o ignorase în ultimele zile, iar asta dădea totul peste cap. Sinceritatea ei nu făcuse decât să o sperie, iar ea chiar se străduise să înveţe câte ceva despre inteligenţa socială.

Fie, putea să aştepte, poate că blondina avea doar nevoie de timp ca să procese informaţia; dar dacă nu, îi trebuia o abordare mai agresivă, iar asta putea crea perturbaţii prea mari. Îşi întinse braţele ca o pisică, nu pentru a combate amorţeala, ci pentru a lăsa durerea să circule altfel. Poate ar fi ajutat-o dacă fi vorbit despre asta; încercările trupului sunt ceva ce resimţise şi femeia când fusese gravidă, iar asta putea crea o nouă punte de legătură, un subiect ce ar fi întărit tentativele de relaţionare. Nu-i putea însă explica de ce simţea ce simţea; doctorul nu-i dăduse nici un diagnostic care să o ajute în acest sens. Pe fişa medicală nu scria decât amnezie şi şoc traumatic, motiv pentru care fusese adusă în turnul pentru tratamente psihice; dar nu sufletul o durea, ci celulele în tensiunea lor constantă de a-şi menţine forma.

Auzi pontonul dezlipindu-se de mal şi simţi unduirea fluidului în jurul bucăţii de material solid. Urmară apoi vibraţile paşilor, foşnetul firelor de iarbă calcată în picioare sub tălpile cizmelor cu simţ tactil selectiv, greutatea unui corp culcat lângă ea. Privea în direcţia opusă; i se părea normal să o ignore pentru câteva clipe ca gest de reciprocitate, dar mai ales, aştepta ca eclipsele să fie complet ascunse. Măinile celeilalte descătuşară cureluşele paltonului, lasându-i pieptul să urce şi să coboare cu mai multă uşurinţă. Yuva putea resimţi cu uşurinţă mişcarea aerului deasupra sânilor.

O palmă coborî, iar degetele începură să maseze umărul brunetei. Văzând că nu are efect, braţul începu s-o zgâlţâie. Nu era un gest agresiv; de asta putea să-şi dea cu uşurinţă seama, deşi alte subtilităţi ale comportamentului uman îi scăpau.

— Hei, ce faci ! Nu mă mai cunoşti ?

Ochii cenuşii se întoarseră şi căzură prima data peste pieptul acoperit în stofă roşie. Vey simţi căldura urcândui-se în obraji. Sigur îi plac femeile.

— Bună ! Nu te-am auzit.

Vey simţea minciuna din glasul moale, dar nu se supără. Probabil o meritase.

— Am avut treabă; de asta n-am avut timp de tine. Mă ierţi ? întrebă cu un glas mieros, prefăcut.

— Desigur, îi răspunse Yuva fără urmă de reproş. Ai şi tu toanele tale.

— Priveai stelele, bănuiesc.

— Ce altceva aş fi putut face aici ?

— Ţi-ai mai amintit câte ceva despre casa ta ?

— Frânturi, prin vise. Nu cred că îmi plăce ce-am văzut. Până la urmă am fugit de acolo cu un motiv.

— Am citit că pe unele planete tentativele de ajutor şi reformă au dus la mai multă instabilitate politică decât s-a prezis. Poate că aşa s-a întâmplat acasă la tine.

— Poate, dar nu cred că asta am visat. Nu pot desluşi imaginile foarte clar. În orice caz, nu era ceva plăcut, semăna mai degrabă a coşmar.

— Coşmaruri ce sunt defapt amintiri. Înţeleg asta mult prea bine.

După o pauză, Vey reluă conversaţia.

— Probabil vei rămâne aici. O să încerc să te ajut dacă pot.

— Muţlumesc ! Cred că dacă aş avea un însoţitor aş trece mai uşor peste atacurile de panică, sau poate chiar le-aş putea evita. Dar de unde schimbarea asta de atitudine ?

— Am fost nevoită să-mi înghit mândria. Nu mai cred în civilizaţia noastră cum o făceam înainte. Am citit despre lucruri pe care le-am ignorat în mod conştient.

— Toate societăţile au vinovăţia lor. Mai puţin cele lipsite de putere. Conştiinţa curată e privilegiul societăţilor slabe.

— O zicală înţeleaptă. Ai citit-o undeva sau ţi-a trecut acum prin cap ?

— Nu-mi mai amintesc. Cred că am amnezie sau aşa ceva.

— Haha !

Începu s-o zgâlţâie mai puternic de umăr, răzând în acelaşi timp. Vey se ridică cu jumătate de trup şi privi spre stele cu o cutezanţă ce ar fi mirat-o cu o zi în urmă. Întinse arătătorul spre o porţiune de cer unde credea că e sud-estul.

— De acolo se trage tribul meu. Varushi. Oamenii deşertului alb.

— Nu cred că eşti o stranzi sută la sută.

— Nu, dar de la ei am cea mai frumoasă însuşire, ochii de smarald, şi pentru asta le sunt recunoscătoare.

— Ai început să te accepţi cu adevărat.

— Şi n-aş fi făcut-o fără tine. Tu cum de nu-ţi poţi găsi tribul ?

— Există mai multe rase care arată ca mine.

— Ei bine; Varushi sunt unicat. Eşti normală şi plictisitoare.

— Hahaha.

Cele două femei rămaseră culcate pe iarbă, cu braţele desfăcute şi visătoare, şuviţe de păr blond căzând peste păr negru.

Creatura cu sâni mari şi şolduri late îl deranja în fiecare zi. Ceva îi spunea că venise din ea, dar asta fusese cândva, iar acum se situa în afară. Aceasta spera ca prin fiecare cuvânt rostit să îi atragă atenţia şi să obţină un răspuns din partea lui, dar ce fel de reacţie se voia chemată era peste puterile sale de înţelegere, şi oricum tot jocul acela îl plictisea cumplit.

De ce trebuia să-l tot atingă ? se întreba el tot timpul. De ce îşi schimba tonul atât de des, când călduţ precum ceaiul de la micul dejun, când pierzându-şi din intensitate precum jetul de la robinet pe care-l închizi încet ? De ce atâta forţare pentru a-l scoate din elementul lui, când ceilalţi adulţi se pricepeau atât de bine să-l ia uşor, iar copiii îl ignorau după primul schimb de priviri ?

Dintre toate creaturile bipede, aceasta numită ,,mama” era de departe cea mai enervantă. Odată ce-şi terminase misiunea, acceea de-al aduce pe lume, ar fi trebuit să-şi vadă pur şi simplu de treaba ei, fiindcă era evident că toţi ceilalţi adulţi de pe lângă el se pricepeau mult mai bine la a avea grijă de toate necesităţile sale, care de altfel nu erau multe: mâncare călduţă, ceai dulce, hăinuţe moi şi mai presus de orice, linişte. Doar fiinţa acea continua să pretindă că prezenţa ei e cumva mai importantă decât a celorlalţi, în ciuda faptului că era cea mai lipsită de rost acum dintre toate.

De câteva ori observase stropi de apă curgându-i de sub pleoape pe obraji în jos. Nu înţelegea semnificaţia acelei modalităţi de excreţie fiziologică, dar din moment ce o observase numai la ea, ajunsese la concluzia că trebuia să fie vorba de vreun defect specific.

Atunci când se pregătea să plece, îşi apropia părţile moi şi roz ale feţei de fruntea lui, ceea ce era cel mai dezagreabil gest dintre toate, dar din fericire semnifica faptul că va avea parte de pace imediat după aceea.

Odată lăsat singur, îşi întorcea privirea spre fereastra lată şi curbată a camerei, decupată în rotunjimea bazei semi-sferice a spitalului. Soarele avea să apună curând, iar el sorbea cu plăcere toate momentele tranzitorii, iar spiritul se extezia odată ce soarele părea să-şi dea răsuflare într-o baltă de sânge roşu. Exista ceva nespus de magnific în acel masacru al oului galben, care prea descoperea el totul şi toate pe timpul zilei cu atât de multă obrăznicie. Noaptea ar fi fost cel mai plăcut, doar că atrăgea prea mult atenţia adulţilor dacă aceştia descopereau că nu doarme – patul şi podeaua aveau senzori. Instictul îi spunea că trebuia să se ascundă de ceilalţi.

Toată fiinţa lui era detaşată de ce era în jur, dar o parte din el visa la depărtări. Se simţea chemat; undeva dincolo de acea fereastră, dincolo de acel soare alb-gălbui. Ştia că avea să fie luat de acolo cât de curând.

(Va urma)

Credit art: Alex Ruiz