Când Simi se apropie de scările hotelului unde era director aruncă o privire într-o doară spre balcoanele celor șase etaje. De obicei erau goale la acea oră matinală, doar că, de data asta, la etajul 5 văzu o persoană care-l privea insistent. Când se uită mai atent, încremeni: acolo sus era chiar el! Nu-i venea să creadă și analiza cu gura căscată personajul care părea la fel de uluit. Chiar dacă-l despărțeau cinci etaje, Simi putea să vadă că omul de la etajul 5 avea exact aceleași trăsături ca el. Ai fi zis că e fratele lui geamăn despre a cărui existență nu avea habar. Dar ceea cel intriga și mai mult era faptul că era îmbrăcat la fel, până la ultimul amănunt. Chiar și tunsoarea era identică.

După clipele de buimăceală, Simi se precipită spre intrare și apoi spre lift. A fost necesar un minut de așteptare, ascensorul ajunse la parter și el intră fără să-i pese de secretara care-l saluta cu voce mieroasă sau de omul de servici care-l întreba ceva. Gândurile îi erau blocate doar la ceea ce văzuse. Ajuns la etajul 5, se năpusti pur și simplu spre camera 515. Ușa era larg deschisă, iar balconul era gol. Nu se poate! Doar nu a avut halucinații! Dar când se uită în jos scoase o exclamație de uimire. Acolo unde fusese el acum câteva minute, era persoana care-l intrigase și care-l privea cu aceeași expresie de uluire. Era prea de tot.

Fără să piardă timpul, ieși cu pași mari și se grăbi pe scări. Nu mai avea răbdare să cheme liftul și se gândea că poate pe aici a coborât și sosia lui, deci avea șanse să-l întâlnească în cazul că ar fi urcat. Din repezeală și neatenție era cât pe ce să o dezechilibreze pe tanti Voichița, care urca sus cu niște cearceafuri de schimb. Bâigui niște scuze și își continuă coborârea vertiginoasă. Doar că, spre marea lui dezamăgire, când a ajuns afară nu-l mai văzu pe cel vizat. Iar când se uită în sus simți că-l apucă amețeala. Pe același balcon era aceeași persoană, cu aceeași mină de om furios. Jocul acesta trebuia să înceteze! Ridică mâna dreaptă și arătă către cel de sus, strigând:

– Stai acolo! Să nu te miști până nu ajung la tine! Auzi?

Străinul misterios dădu din cap și îi făcu semn să urce.

*

M-am trezit cu o durere de cap îngrozitoare. Așa-mi trebuie dacă l-am ascultat pe Duțu și am pierdut o jumătate de noapte prin baruri. Era târziu, pentru că nu am auzit nici când a pornit televizorul, cel care-mi era ceasul deșteptător. De data asta o să întârzii la serviciu, lucru care nu-mi stătea în fire. Ei și? Doar n-o să vină tocmai azi directorul principal să mă verifice. După un duș rapid și rece am sorbit câteva guri de cafea amară, tot rece, și m-am echipat în pripă. Când am ajuns la hotel era aproape ora nouă. Măcar îmi revenisem și le puteam zâmbi angajaților, așa cum îmi stătea în caracter.

Prima dată am dat cu ochii de Fane, omul de serviciu care ștergea pe jos. L-am salutat ca de obicei, dar el mă privi mirat, fără să scoată un cuvânt. Ce-o avea azi? Apoi am dat cu ochii de secretara mea cea frumoasă.

– Bună dimineața, scumpi!, i-am zis făcându-i cu ochiul.

Mă privi și ea cu curiozitate și-mi răspunse șovăielnic:

– Bună din nou, Simi. Ai avut probleme la etajul 5?

– Eu?! Ce probleme?

– Nu știu, dar bănuiesc că de aceea ai urcat de două ori. Mi-a spus Voichița că te-ai ciocnit pe scări, la coborâre.

– Ce tot vorbești, fato? Eu doar acum am sosit!, mi-am exprimat nedumerirea.

– Hai, lasă glumele, că doar ne-am mai întâlnit înainte de 8, râse ea cu naturalețe.

Mă gândeam că e pusă ea pe glume, așa că am dat să intru în birou. Chiar atunci a apărut Voichița, cu o figură speriată:

– Domnu Simi, domnu Simi, ce s-a întâmplat?

– Ce să se întâmple, tu Voichițo?

– Păi n-ați pățit nimic?

– Nu, ce să pățesc?

– Atunci de unde e sângele ăla din camera 515?

M-am uitat la ea, ea se uita buimacă la mine, deci e clar că văzuse ceva în neregulă. Am urcat toți trei la camera cu pricina: eu, Voichița și secretara. Ceea ce am văzut nu era de glumă: toată încăperea era răvășită și cearceafurile pline de sânge. Se vedea clar că aici se dăduse o luptă. Dar cine cu cine se luptase, că nu mai era nimeni acolo, iar Voichița jura că nu mă văzuse decât pe mine intrând acolo? Ceea ce era o aberație! Am fost nevoit să chem poliția, care ne-a interogat câteva ore. Pe mine nu m-au crezut, deși le-am jurat că nu am sosit la serviciu decât pe la nouă. E drept că n-aveam martori și asta mi-a știrbit credibilitatea. S-au luat mostre de sânge și am fost avertizat să nu părăsesc localitatea până la finalul cercetărilor. După analize a apărut o altă ciudățenie: sângele provenea numai de la mine! Circa 4 litri! Iar eu nu aveam nici cea mai mică rană.

Am fost din nou interogat câteva zile, cercetat de medici interniști și psihologi. Totul mi se părea o mascaradă sau un scenariu de prost gust. Nimeni nu-mi dădea nici o explicație și simțeam că înnebunesc. Chiar s-a pus problema să fiu internat la un ospiciu, dar am avut noroc cu un medic care-mi era prieten.

De atunci au trecut câteva luni și invitațiile pe la spital sau poliție au încetat. Dar, în mintea mea a rămas o traumă care mă va urmări toată viața. Ce s-a întâmplat în acea zi de toamnă e un mister pe care aș da orice să-l pot dezlega.