Cred că-i a doua zi de la anabioză. Nu-s sigur. Ieri, după ce m-am trezit, n-am fost în stare de nimic. Mi-a fost rău de-mi venea să mă urc înapoi  în tub. Dar a trecut cât de cât, după ce Sheva ne-a dat nişte pilule antiemetice, zicea ea… Am obosit…

………………..

Acum mă simt ceva mai bine. Totu-i parcă mai stabil în jurul meu. M-am târât, mai de dimineaţă, până în sala de mese… Am riscat şi am mâncat ceva…în cinci minute mi-a venit înapoi pe gât…

Deena-i moartă. Hera ne-a anunţat. Ne-am dus cu toţii s-o vedem în camera tuburilor stazice. Sheva a leşinat. Ciudat, că doar e medic… Nu-i uşor să vezi un corp mumificat de la genunchi în sus, din cauză că toată carnea s-a lichefiat în urma cine ştie cărei reacţii şi s-a scurs, pe sub piele, în picioare. Imaginea mă bântuie, e ca un strat de forme colorate, suprapus peste realitate. Când închid ochii, o văd pe Deena cum era ea: tot timpul cu ochii într-un ecran, studiind sau testând câte ceva. Mi-e tare greu să accept că nu mai este. Nouă tuturora, bănuiesc. Hera ne-a spus că din păcate n-a putut să facă nimic, totul s-a petrecut prea repede, practic instantaneu, când a trebuit să decelereze pentru a evita impactul cu un planetoid. Nu a putut devia nava cu prea multe grade, într-un interval scurt de timp, din cauza momentului… a sunat ca o scuză.

…………….

Poză de familie: noi, strânşi în faţa hubloului panoramic, şi Deena, plutind absentă, în costum spaţial, îndreptându-se spre…O mare enigmă. Kerlis a venit primul cu observaţia că ceva nu-i în regulă, fiind navigatorul şef, s-a prins mai repede de situaţie, spre deosebire de noi, restul. Hera trebuia să ne trezească în momentul în care AEON LUX ar mai fi avut câteva zile până să ajungă în vecinătatea lui Tekan, singularitatea pentru care s-a pornit expediţia.

Problema 1. Hera într-adevăr ne-a adus la viaţă. Atât doar că suntem foarte aproape de gaura neagră, prea aproape. Trebuia să fim, conform planului, la vreo 120 de milioane de kilometri distanţă. Hai să zicem că n-ar fi chiar aşa de tragic. Dar urmează:

Problema 2. AEON LUX nu-i făcută pentru aşa ceva. În primul rând, pentru că avem o viteză destul de mare, aproape 80 la sută din viteza luminii şi, în al doilea rând, pentru că orbita este extrem de aproape de orizontul evenimentelor, undeva la limita la care forţa mareică a gravitaţiei devine mortală. Motoarele şi combustibilul n-ar fi permis niciodată atingerea unei asemenea viteze…

……………

La vreo oră şi jumătate după ce ne-am luat adio de la Deena, o parte dintre noi ne aflam în sala de mese, când Kerlis a intrat fluierând şi a zis: “ N-am reuşit să accesez datele traiectoriei navei, n-am putut să mă autentific. Aşa că am întrebat-o pe Hera care sunt cele mai recente date ale parametrilor motorului. Optzeci şi cinci de mii de ani, aşa mi-a zis ea, Hera. Adică de când suntem pe orbită în jurul lui Tekan, mi-a mai spus. Cincizeci de ani de la Terra până aici şi optzeci şi cinci de mii spiralând în jurul singularităţii.”

Noi am continuat să mâncăm. Pe moment am uitat de Deena.

…………….

Acum cu toţii alergăm şi ne lovim unii de alţii prin navă. Cam târziu, aş zice, dar e bine şi aşa. Mai devreme, Colin ne-a chemat în sala hărţilor şi a început să ne povestească ce crede el că s-a întâmplat. Eu stăteam şi mă uitam din când în când la datele de pe monitor. În momentele acelea aş fi vrut să fiu destul de idiot să nu înţeleg nimic din ce zicea căpitanul, dar nu mi-a mers.

Cumva, nava a fost prinsă de câmpul gravitaţional al găurii negre şi a căzut pe o orbită foarte aproape de orizontul evenimentelor. Asta s-a întâmplat cu zeci de mii de ani în urmă. Pentru Universul exterior. Pentru noi, doar câţiva ani, pe care i-am petrecut  în stază oricum… Nu ştie nimeni de ce Hera a calculat greşit traiectoria. Poate când a trebuit să evite impactul cu planetoidul, poate că nava a trecut printr-un câmp gravitaţional foarte puternic sau prin vecinătatea unei nove, iar vântul stelar a aruncat-o de pe traiectorie. Poate sistemul Tekan şi-a modificat  poziţia… sau, pur şi simplu, aşa a fost să fie. Ideea este că în exterior timpul trece tot mai repede, întru-cât, aparent, accelerăm destul de serios. Kerlis a făcut nişte calcule şi ne-a zis că vom atinge 99,99 la sută din viteza luminii în mai puţin de 48 de ore. “Totul din cauză că Tekan este o gaură neagră rotitoare, care are proprietatea că accelerează obiectele de pe orbita ei apropiată” a zis el. “Aşa ne-a fost norocul”. Asta am zis eu. Nu putem evada, deoarece nu avem energia necesară, dar cel puţin avem o orbită cât de cât stabilă. Suntem prizonieri pentru eternitate. După aia ne-am dus să ne culcăm, pentru că oricum nu aveam ce face ca să îndreptăm situaţia. Mi-am amintit de Deena.

………………

Am revăzut ce-am dictat ieri. Cred că eram cam speriat sau frustrat, sau nervos… nu ştiu… Cu tot stresul, am adormit instantaneu când m-am întins în pat.

În afara navei au trecut deja 120.000 de ani, e un ceas în sala de mese, setat de Hera, ce arată timpul non-relativist. Cred că am o sută de milioane de urmaşi deja. Să-mi trăiască. Dacă o să mă întorc, o să-i convoc pe toţi la mine acasă.

………………..

N-am chef de nimic. Mai sunt 24 de ore. E bine? E rău? Toţi am avut momente în care ne-am gândit la cei pe care i-am lăsat în urmă…Sheva plânge, plutind aiurea pe holuri. La ea momentul se prelungeşte, aparent. Kerlis n-are timp de aşa ceva, mi-a zis, că are de făcut calcule. Eu îmi caut de lucru prin încăperea bocaportului. Ceilalţi, nu ştiu ce fac, fiecare prin cabina lui. Afară trec zece ani pe secundă…

…………………

Suntem iarăşi strânşi în sala hărţilor, în semiîntuneric. Unii tac, alţii nu. Unii se plimbă, alţii stau cuminţi, agăţaţi de pereţi. Eu sunt într-un colţ şi dau cu capul de zid. Glumesc. Sau poate că ar ajuta? Mai avem 18 ore până nava va atinge 99,99  la sută din viteza luminii.

Cineva a zis că din momentul ăla, timpul în exterior o să treacă infinit de repede. Aproape. Ceva de genul că în câteva minute, poate ore, o să ajungem la… sfârşitul Universului? Sfârşitul Timpului? Şi că normal ar trebui să ne oprim instantaneu. Adică din moment ce am ajunge la un… oarecare Sfârşit… nu am mai avea unde să mergem. Nu? Că n-ar mai fi Spaţiu, n-ar mai fi Timp, cu t mare. Mda. Pe de altă parte, dacă Universul este unul ciclic, am ajunge în momentul în care el ar fi restrâns într-un singur punct. Colapsat într-o Singularitate. Şi noi ne-am dezintegra din cauza presiunii şi a temperaturii infinite. Hm-mm…Sună tot mai interesant. Eu încă mai cred că de fapt visez.

………………………….

I-am spus lui Colin că m-am gândit să lansăm o sondă spaţială perpendicular pe mişcarea noastră, să punem în ea ultimele noastre înregistrări, tot felul de date, bileţele… Poate forţa centrifugă ar ajuta la ceva. A zis că şansele sunt zero să scape din gravitaţia găurii negre. Viteza de evadare ar trebui să fie foarte aproape de viteza luminii. Am încercat şi eu să-mi aduc contribuţia la sănătatea mentală a echipajului. Poate dacă lăsăm în urma noastră un mesaj, ceva… i-am zis. A dat din cap gânditor.

Pe hublou, dacă mă uit, se văd dâre de lumină şi în general mult roşu în spate şi albastru în faţă. Asta ştiu de ce-i aşa. Sper.

…………………………..
Ca să vezi: tocmai a venit Colin. Agitat, abia reuşind să articuleze cuvintele. Şi-a dat seama că ideea mea nu-i rea de loc! Doar că în loc să lansez sonda spre exterior, unde oricum n-ar avea nicio şansă de scăpare, să o lansez spre Tekan! Zicea că singurul loc din Univers unde informaţia nu se pierde este pe suprafaţa orizontului evenimentelor unei găuri negre… Chiar dacă sonda o să se distrugă, tot ceea ce conţine ea se va păstra pentru vecie.
…………………………
Colin ne-a pus să strângem toate datele ce le avem, plus mesaje personale, tot ceea ce are o importanţă cât de cât pentru noi, şi să le punem în sondă. Sheva a zis că au trecut deja aproape un milion de ani de când am plecat de pe Pământ şi ca nimeni nu mai ştie de noi. Colin a argumentat că în mod sigur, de-a lungul vremii, am fost observaţi atât de expediţii umane, cât şi de eventualii extratereştri, aşa că s-ar putea ca cineva să aştepte vreun mesaj de la noi. Poate că deja au încercat să ne contacteze… Cum nu putem trimite mesaje spre exterior, măcar le putem lăsa în această cutie poştală… cuantică. El zice că informaţiile culese până în prezent de noi despre Tekan ar putea să fie importante, din cauza unicităţii locului de unde le-am cules. Poate cei de afară vor descoperi vreodată o metodă de a le extrage de pe suprafaţa orizontului, să le asambleze la loc şi să le desluşească înţelesul… Complicată treabă…
…………………………..

Am lansat sonda spre Tekan. Totul a durat destul de puţin. S-a făcut tot mai mică până când n-am mai putut s-o observăm cu telescopul. Kerlis zicea că oricum ar fi devenit tot mai roşie, din cauză că lumina provenită de la ea şi-ar fi mărit lungimea de undă, până când ar fi devenit invizibilă, trecând dincolo de spectrul electromagnetic vizibil ochilor noştri… hm-mm

………………………..

Mai sunt vreo 6 ore până la momentul de atracţie maximă…. Mi-am găsit un loc lângă hublou şi mă uit afară. Unde, după spusele Herei, trec mii de ani pe secundă deja… Mi-a spus că pot să fac calculele şi singur, ca să-mi treacă timpul mai repede…. ha-ha! Ce hazoasă-i Hera… ce să zic…

Mă gândesc că tot ce ştiam despre Terra şi civilizaţia umană s-a schimbat total. Au trecut mai bine de o sută de milioane de ani de când am plecat. Sheva spune că specia noastră, homo sapiens, nu mai este de mult, cu siguranţă, că între timp, pe Pământ şi în coloniile lui, au apărut şi dispărut, la rândul lor, nenumărate alte specii de oameni, sau altceva….

……………………….

Tekan arată ciudat. Mă uit cu ochelarii ergodici, este strălucitoare şi vibrează extrem de repede. Jeturile de particule de la poli sunt roşietice, aproape transparente… “Din cauză că ne mişcăm deja cu peste 90 la sută din viteza luminii” ne zice Colin dintr-un colţ al încăperii. Ne ascultă comentariile şi ne lămureşte cu explicaţii. “Strălucirea din jurul găurii negre este radiaţia Hawking”…  mai zice el şi în următoarea secundă sare în picioare. “ S-ar putea ca totuşi să avem o portiţă de scăpare” zice şi îşi face subit avânt afară din încăpere.

…………………….

Aşteptăm. Pe ecran este o numărătoare inversă… Mai sunt 10 minute. Colin ne zice: “Avem o şansă să scăpăm din situaţia asta… Radiaţia Hawking face ca orice gaură neagră să se evaporeze complet şi astfel noi să devenim liberi.”

“Cât timp îi ia să dispară?”. Întreabă cineva.

Căpitanul se uită în tavan şi zice: “Zece la puterea o sută… adică miliarde de miliarde de miliarde de miliar… aţi prins ideea… unu urmat de o sută de zerouri… uite, şi tastează pe ecran: 10.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000 de ani. Primele zece zerouri reprezintă vârsta Universului până în prezent.”

Hera ţine să-l completeze imediat: “ În mare, viaţa  Universului este dominată de găuri negre, 99 la sută din durata sa. Doar 1 la sută din timp are materie organizată aşa cum o vedem noi, stele, planete, nebuloase… etc…. Universul este de fapt un mare întuneric total, doar la început are câteva zile în care este luminos… metaforic vorbind…”

Mulţumim Hera! Mulţumim Colin! Ne-am liniştit! …

…………………….

Ultimul minut!

E ca şi cum aş sta aşa, în capul cuiva, şi mă uit prin găurile alea două unde-s ochii lui. Nu mă atinge nimic din ce se petrece în lumea lui. Aştept liniştit partea din film unde scrie “Sfârşit”. Nici nu ştiu cum m-am… ne-am… obişnuit cu starea actuală a lucrurilor. În două zile toată viaţa ni s-a schimbat în mod radical…

Pe măsură ce se scurg secundele, observ totuşi că strâng tot mai tare cotiera fotoliului.

10…9…8…7…6…5…4…3…2…1……

……

Nu simt nimic. Nu aud nimic special, ceva care să indice că în exterior Universul se transformă în ceva de neimaginat. Afară, infinitul şi infinitatea îşi arată adevărata însemnătate. Mi se ridică părul pe spate când mă gândesc că în aceste clipe miliarde de civilizaţii se nasc, se dezvoltă şi dispar în străluciri efemere. Planete, stele, galaxii şi roiuri de galaxii se deplasează cu mişcări relativiste pe întinsul spaţiului, ce se răsfrânge în sine însuşi, schimbându-şi curbura. Vieţi, vise, se spulberă într-o supă de quarci şi gluoni, ce joacă un dans fantastic dintr-o parte într-alta a nemărginirii. Ultimul atom se descompune, ultimul foton, ultima fărâmă de lumină, se stinge, pierdută într-un ocean de cenuşă. Energia neagra nu mai exista, spatiul nu se mai extinde…

……

Gata.

Colin vine şi el. Îşi lipeşte faţa de hublou. Oftează.

“Am ajuns…”

Afară nu mai este nimic. NIMIC.                          . Nici stele, nici găuri negre… un gol infinit şi rece în toate direcţiile.

Suntem cei mai singuri oameni care au existat vreodată. Şi ultimii.

Mă uit la ceilalţi. Stau cu toţii la geamuri şi tac. E o atmosferă bizară, parcă de vis, de coşmar. Am fost cu toţii martorii morţii Universului.

“ Interesant este că acum, neavând niciun reper, nava noastră se deplasează atât cu viteza luminii cât şi staţionează.“ îl aud pe Colin lângă mine. “Mi s-a luat o piatră de pe inimă”, aş vrea să-i spun.

“Şi nefiind schimbare, nu-i entropie… nu-i timp!” continuă Colin” Nu-i timp… înseamnă că spaţiul,  ca şi dimensiune nu-şi are sensul. Suntem, oarecum, restrânşi într-un punct infinit de mic şi infinit de mare, concomitent…”
“ Am un mesaj! L-am primit in nanosecunda de dinainte de clipa zero, în limba greacă veche” zice Hera” Să nu uitaţi de noi! Semnat: toate civilizaţiile din Univers….”
Am rămas mască. “Serios? În greaca veche?” am întrebat.
“ Sau a făcut o glumă cineva…” sarcasmul ei este aproape palpabil. “ Mesajul este extrem de complex matematic, ca substrat, poate fi interpretat în mai multe limbi, dialecte… ”.
Neuronii mei au încetat sa mai fie activi. E prea mult…

…………

“Ce facem acum?” zice Sheva după o vreme. “Mare lucru n-o să se mai întâmple acolo, afară” continuă ea, retrăgându-se de la hublou şi privind spre numărătoarea inversă care pulsează cifre zero.

“ Eu zic să ne băgăm înapoi în stază” zice cineva, poate eu, nu ştiu… Plutesc prin mintea mea, iar sub mine, unde ar trebui să fie pământ, este un hău aşa de negru, că mă dor ochii privindu-l.

Ne îndreptăm cu toţii spre sala tuburilor. Undeva, în spatele conştiinţei mele, un alt eu urlă a neputinţă.

“O programez pe Hera să ne trezească  doar dacă se întâmplă ceva în exterior” zice Colin.

“Păi oricum energia din pilă o să ne ţină…cât? Câte mii de ani? Opt? Nouă? Și după aceea?” întreabă Kerlis, fără adresă.

“Exact, nu mai contează” răspunde Sheva. “ Hai s-o lăsăm aşa.”

Ne îmbrăcăm harnaşamentele în linişte şi ne aşezăm în poziţii, în interiorul tuburilor. Privesc spre lumina din tavan. Îmi imaginez AEON LUX cum alunecă tăcută, la infinit, printr-un Univers rece, impersonal. Mortal de nepăsător. AEON LUX, ultima dovadă că viaţa şi conştiinţa au existat cândva.

Mi se face somn…