Am citit un articol despre consfătuirea națională SF de la Timișoara din 1984, semnat de Dănuț Ungureanu. Asta m-a făcut curios să caut ce a mai rămas din materialele din acea epocă. Era anul când apărea albumul „Syncronicity” de la Police, când Men at Work ne delecta cu „Down Under”, Michael Jackson se păstra în topuri cu „Beat It” și Billie Jean, Daryl Hall și John Oates smulgeau aprecierile criticilor simandicoși, Van Hallen, Iron Maiden, Whitesnake și Def Leppard umpleau stadioane , Eurythmics și Queen făceau să tresalte inimile adolescentelor, Duran Duran, Yazoo, Alphaville, OMD dădeau tonul în muzica wave, David Bowie în film,  pop-rock dar și în modă, Nena și Falco făceau furori printre germanofoni și nu numai. Silviu Genescu, fan Klaus Schulze, ne organiza, de două-trei-patru ori pe an, audiții cu explicații de disc-jockey în muzică electronică, de câte ori făcea rost de un proaspăt album…

Am început să caut printre revistele vechi Helion. Câteva manuscrise citite la cenaclu erau rătăcite printre ele, cu colțurile îndoite. Unele îngălbenite deja, păreau rămase dintr-o altă lume, dintr-un alt timp. Miroseau a hârtie veche, a biblioteci. Am dat de un manuscris „bătut la mașină”. Sub titlul său,  „Accidentul Spartan-19”, era semnat autorul: Corneliu Augustin Giagim.

Povestirea cred că a trecut neobservată, era mai degrabă o schiță, nepublicată, a colegului de club. Ca mai toate schițele, unele aveau recomandarea malițioasă de a sta un număr de săptămâni sau luni la sertar, pentru a fi recitite de autor, mai apoi, cu un ochi mai critic, mai neutru. Majoritatea încercărilor literare amatoricești nu păreau demne „de luat în serios” stilistic, erau trimise la dospire, până la rescrierea lor în vederea unei posibile întruniri a unui nivel suficient de a smulge îngăduința trecerii „ștafetei” pe care membrii intransigenți și scrutători ai clubului o puneau în calea afirmării celor ce simțeau nevoia să își exerseze imaginația și talentul literar.   Am luat câteva dintre cele mai vechi reviste odată cu manuscrisul și m-am așezat pe fotoliu.

Cum cititorii noștri deja s-au înnoit, din trecuții ani ai „epocii de aur”, este nevoie de o paranteză aici, pentru a-l prezenta pe Gimi, cum se recomanda autorul manuscrisului în cercul lui de prieteni apropiați.

El a lucrat ca radiolog la Spitalul Județean, cu o instalație căruia el îi spunea Stalin, nu doar pentru că putea să omoare celule prin radiația sa, ci și pentru că era de fabricație sovietică și că era chiar de pe vremea lui Stalin, din 1947.

Printre lucrurile care i-au marcat destinul era  unul pe care nu îl destăinuise multor prieteni, doar celor mai apropiați, și anume  că trecuse prin moarte clinică în cursul unei intervenții medicale, când era elev de gimnaziu. Nu voia să dea multe detalii,  spunea că nu are voie. A rămas vreo zece minute suspendat pe un teritoriu misterios, pe malul căruia curgea Styxul. De la acel episod a rămas cu un tremur al mâinilor, printre altele. Trăise niște experiențe care îl făcuseră să caute, apoi, niște răspunsuri în Universul nostru; a practicat yoga, a studiat teologie, a căutat cărți publicate în germană, franceză și engleză în domenii exotice, cum ar fi:  ezoterism, parapsihologie, ozenistică, demonologie, descifrarea viselor, și alte scrieri, cele mai multe din evul mediu, atât cât putuse avea acces la ele prin prieteniile sale cu doctori, profesori și ingineri cu rude prin vest. De acolo veneau copii de cărți rare, căutate cu asiduitate prin bibliotecile universitare, academice, ascunse cu grijă de vameși, cerberi în misiunea lor de a contracara „propaganda burgheză”. Deși cărțile de cunoaștere și explorare gnoseologică veneau multe de pe vremea renașterii, de la începuturile științelor naturii, a căutărilor alchimice, ale încercărilor de descifrare a drumurilor analoage dintre mersul astrelor și destinele umane.

Ce taine ajunsese să afle? Ce inițieri amenințătoare îi interziceau să destăinuie unele lucruri?

Spunea că își cunoaște ziua și momentul când o să moară. A văzut-o de mai multe ori, într-o stare între somn și trezire, e împăcat cu ea. Trăiește cu ea. Și este vizitat, din când în când, de Ei, cei care îl veghează din altă dimensiune.

Avea premoniții. Le zugrăvea, cu talent, în proze, unele au fost premiate la concursurile naționale. Nu toate prezicerile lui s-au împlinit. Atunci când s-a pus problema de a muta clubul de la Casa Tineretului la Casa Universitarilor, atunci când coordonatorul cenaclului, Cornel Secu, și-a schimbat locul de muncă, Gimi a prezis că nu o să mai vină lumea la noul loc de desfășurare a întâlnirilor. Mai degrabă era o răutate a lui, pentru că nu îi convenea schimbarea. Îi era mai comod să rămânem în apropierea Spitalului, unde lucra,  a Casei Tineretului unde se recrea, la cenaclu, și aproape de restaurantul unde se răcorea cu câte o bere-două. Totdeauna împreună cu amicii săi, niciodată singur, la localul supranumit „La cățeaua leșinată”, datorită faptului că în acestă clădire se aflase dispensarul veterinar, înainte de a căpăta destinația de restaurant cu terasă de vară. Dar cenaclul a înflorit, sub o zodie mai bună chiar, în noul sediu, grație îndrumătorului său, iscusit organizator de grup și de evenimente.

Din lucrare vă transcriu doar un pasaj, care naște mai multe întrebări decât răspunsuri:

 

„Sara își aranjă costumul etanș pentru a se așeza pe o muchie a consolei, vrând să îi atragă privirea lui Raed.

-Știi bine că nu mai putem intra în perimetrul de izolare ermetică. Radiațiile au creat acei viruși mutanți, Spartan-19, care ucid orice persoană de peste 50 de ani. Dacă îi aducem aici vor trebui să distrugă stația de epurare a apei, iar populația va trebui să părăsească orașul. E o misiune sinucigașă. Cine intră acolo nu va mai fi primit înapoi!

-Dar noi suntem ultimii specialiști care pot descifra datele înregistrate la spitalul sucevean. Nu avem pe cine să trimitem și, cum știi, nu le putem aduce aici caietele, fiind infectate cu virușii Spartan. Voi merge eu acolo. Îmi iau baterii, computerul personal și îți voi transcrie datele și interpretările lor, atât cât îmi va permite timpul până la infestare. Probabil câteva zile…

-Voi încerca să fac rost de substanțe de decontaminare în acest timp, îl întrerupse Sara. Te voi scoate de acolo!

Raed zâmbi cu un rictus.

-Nu mai avem de unde să luăm. Bandele de hoți au prădat fabricile, au ucis și alungat pe lucrătorii de acolo, nu mai are cine să le facă…”

*

 

Încheierea acestei povești? Nu o cunosc, nu am ultima, sau ultimele pagini a manuscrisului. Dar o nouă teorie din fizica cuantic-gravitațională,  Teoría Retrocauzalității, fără să intrăm în detalii științifice, spune, în mare,  că evenimentele din viitor influențează în mare măsură trecutul. Evenimente majore, cum este actuala pandemie fac un val în continuumul spațiu-timp, iar impactul asupra subconștientului colectiv  face să aibă un puternic efect de retrocauzalitate.

Nu este nimic straniu în faptul că unii scriitori vizionari au prins frânturi din evenimentele viitoare.  Există și un american, Dean Koontz, ce a scris prin 1981 cartea  The Eyes of Darkness, unde sunt câteva  detalii despre actualul eveniment.

Ediția din 1989 are acest pasaj, în care un medic chinez defectat în SUA vorbește despre cercetarea unui virus mortal, potențială armă biologica, numită Wuhan-400, după orașul în care se cerceta. Foarte virulent,  poate supraviețui un minut în afara corpului uman,  produce rapid febră fatală.

 

Ultima imagine provine  din cartea din 2008 „Sfârșitul zilelor: preziceri și profeții despre sfârșitul lumii” de Sylvia Browne, o autoare americană care pretinde a fi medium, clarvăzătoare (vezi pagina aici ).

 

 

Istorie depănată de Adrian Bancu cu comentariile de la Ilie Kozbinski.