O vacanță în Tărâmul Poveștilor

Nu era o vale oarecare. Ceea ce îi fusese dat lui Fabian să vadă, depăşea cu mult puterea lui de pricepere. Întreaga vale (şi era întinsă cât vedeai cu ochii), închipuia o imensă ruină, a unei imense clădiri. Adică era o fostă clădire care, după grămezile uriaşe de bucăţi de piatră amestecate cu plăci de marmură, lăsa să i se înţeleagă fastul impunător de altădată. Printre dărâmături, Fabian ghici bucăţi de coloane frumos sculptate, resturi sfărâmate de rafturi din lemn masiv artistic prelucrat, mese şi scaune răsturnate de-a valma unele peste altele. Mai erau şi bucăţi de draperii, resturi de covoare, cioburi de sticlă… Peste tot, zăceau împrăştiate cărţi şi suluri de papirus, unele vechi de secole şi care conţineau cele mai minunate lucruri pe care o minte le poate descoperi şi cuprinde, în deplina vastitate şi profunzime a unei ştiinţe. Toate minunatele descoperiri şi născociri ale minţii, toate stăteau cuminţi, aşternute pe cuprinsul acelor pagini. Iar printre toate aceste cărţi, suluri de papirus şi resturi de obiecte împrăştiate la tot pasul, tronau din loc în loc mormane imense de moloz, praf şi cenuşă. Pe alocuri, se putea observa ochiuri de băltoace  cu apă murdară şi stătută, pe suprafaţa cărora plutau căni şi sticle goale. Mai puteau fi văzute haine cu o croială grotească aruncate unele peste altele, forfecuţe, cuţitaşe, bidonaşe cu resturi de vopsele, lipici, pantofi desperecheaţi, linguriţe, ciorapi, bileţele cu tot felul de mesaje absurde, mosoare cu aţă, afişe, felinare sparte, cărţi de joc, cutii goale…

„Un întreg bazar!”, îşi spuse Fabian, în timp ce cobora nerăbdător spre acea vale. Curiozitatea îi creştea cu fiecare pas. Ajuns la faţa locului, observă ceva cu totul şi cu totul bizar. Printre dărâmături, risipite pe toată întinderea văii, creaturi din toate ţinuturile tuturor tărâmurilor, scormoneau cu mare grijă printre resturi. Bunăoară, cot la cot, un copăcel vorbitor şi un omuleţ de argilă (care de obicei nu prea se suportă unul pe celălalt şi asta fără să cunoască nici ei care e motivul precis), scormoneau cu răbdare şi interes împărţind paşnic aceeaşi grămadă de moloz. Mai încolo, un melc de grădină cu ochi de cristal şi un căluţ de mare se certau de mama focului pe o bucată de pânză, fiecare susţinând sus şi tare propria teorie asupra tipului de foarfecă utilizat la croiul acelei pânze. Roiuri de dragoni-licurici-de-noapte-liniştită jucau prinsa printre rafturile dărâmate, în timp ce un Pegas ce făcea pe supraveghetorul, se chinuia să îi adune la un loc şi să îi potolească. Fireşte: fără succes. Cine nu era acolo? De la zâne, uriaşi, pitici şi soldaţi ce îşi zornăiau armele plini de ei, până la gugustafipozi şi mercanistofizi, toate creaturile închipuite şi neînchipuite erau prezente la acest eveniment. Şi cu toate erau absorbite de munca lor, de a căuta şi a descoperi… ceva. Se pare că numai dragonii-licurici-de-noapte-liniştită nu prea erau curioşi de importanţa locului, preocuparea lor fiind ca de obicei, joaca.

Ceea ce constată Fabian – lucru scăpat observaţiei sale de până atunci – era că toate, dar absolut toate creaturile purtau robe de învăţăcei. Robe multicolore, încărcate de ciucuri şi fireturi, elegant croite, curate, apretate şi trase la dungă. Iar pe fiecare robă, fără nici o excepţie, era inscripţionată cu fir de argint, deviza Inus turabi nacta balamuc. Barbă-Norocoasă îi şopti traducerea: Ştiinţa fie cu noi. „Aha, nu e un bazar, ci e o şcoală! O şcoală în toată regula, exclamă în sinea lui Fabian. Bun, ia să vedem ce se întâmplă mai departe!”

Într-un colţ de vale, la o masă uriaşă închipuind o imensă catedră, cu un aer înţepat şi important, stăteau nouă venerabile bufniţe-de-zi-cu-gât-auriu, având o vârstă de când lumea. Şi acestea erau îmbrăcate în robe, dar cu mult mai strălucitoare şi mai elegante decât cele ale miilor de  învăţăcei ce umpleau toată valea. Şi pe robele lor era inscripţionată o deviză: Vax turabi nacta balamuc, ceea ce în traducere, însemna: Ştiinţa fie cu voi. „Să nu mă cheme Fabian dacă aici nu e o treabă importantă!” îşi zise băiatul. Nemaiputând rezista curiozităţii, căci mare lucru oricum nu pricepuse, Fabian încercă să îl descoase pe Barbă-Norocoasă:

• Ia spune-mi prietene: ce înseamnă toate acestea?

• Lasă întrebările, îi răspunse piticul. Priveşte mai departe cu răbdare şi vei înţelege. Ce vei afla, nu e chiar atât de greu de înţeles.

Ascultător, Fabian continuă să urmăresască peisajul încărcat de agitaţie. Observă cum fiecare învăţăcel avea, după putere şi posibilităţi, fie un rucsac, fie o mapă sau un ghiozdan. Unii dintre ei, cu mai puţină stare, se mulţumeau şi cu o desagă mai jerpelită, iar pe alocuri, chiar găurită. Şi cu toţii strângeau toate nimicurile pe care le găseau în scormoneala lor sârguincioasă: bucăţi de obiecte, unele de nedesluşit, pietricele, grămăjoare de praf, cioburi, resturi de gunoaie… O parte din ei, pândeau răbdători pe malul băltoacelor cu apă murdară şi stătută aşteptând să plutească până la mal câte o cană sau o sticlă. Iar atunci, le înşfăcau lacomi şi bucuroşi, de parcă cine ştie ce achiziţie de mare preţ era. Bileţelele cu mesaje absurde erau la mare căutare. În momentul în care, întâmplător, se nimerea ca doi învăţăcei să zărească în acelaşi timp un asemenea bileţel, începea o ceartă în toată regula. Cu cât era mai absurd mesajul, cu atât mai valoros era bileţelul. Câştiga cine era mai iute de mână, dar mai ales, de picior. E normal să o rupi la fugă, după ce smulgi bileţelul din mâna colegului şi, mai ales când colegul e un uriaş iar tu eşti un pitic. Dar cum să alerge mai repede un pitic decât un uriaş? Simplu: nu aleargă! Se ascunde rapid printre grămezile de moloz şi apoi… ia-l de unde nu-i! Cărui uriaş nu i-ar fi ciudă? Reclamaţiile la secretariatul şcolii curgeau fără întrerupere, iar secretara, o cocobaură-cu-moţ, mereu acră şi îmbufnată, abia mai făcea faţă notificărilor.

Dar ceea ce îl surprinse pe Fabian, era grija cu care învăţăceii evitau cărţile şi sulurile de papirus. Ba încă le ghicea o teamă ascunsă pe chipurile lor, atunci când vreunul dintre ei nimerea întâmplător peste vreo carte. Când cineva găsea o carte, o azvârlea cât colo şi se scutura cu grijă de praful ei. Din când în când, o clepsidră cu clopoţel suna vremea examenelor. Atunci, învăţăceii se aliniau smeriţi în faţa imensei catedre după care stăteau cele nouă venerabile bufniţe-de-zi-cu-gât-auriu, deşertându-şi fiecare comorile strânse cu atâta trudă în timpul semestrului. Trebuie să spunem că semestrele în această universitate erau când mai scurte, când mai lungi, mai precis, depindeau de toanele profesorilor care fixau data examinărilor, fiecare după cum îi dicta mâncarea de dimineaţă.

Cum se desfăşura un examen? Când îi venea rândul, după trei plecăciuni sfioase şi o poezie cu dedicaţie, aleasă cu grijă şi recitată cu glasul gâtuit de emoţie în faţa fiecărei bufniţe în parte, învăţăcelul cu pricina îşi golea rucsacul, sau mapa, sau ghiozdanul, pe catedră. Dacă întregul conţinut era plin de gunoaie şi nimicuri, fără nici o carte şi nici măcar vreo notiţă de curs, obţinea nota maximă şi era felicitat în plen printr-un laudatio de toată frumuseţea, scrisă dinainte şi cu mare grijă de către scribul de serviciu. Totodată, primea pe loc între patru şi zece diplome (asta depindea de vechimea activităţii sale ca învăţăcel) încărcate cu titulaturi pompoase, ştampile şi semnături şi se mai alegea şi cu vreo zece mii de credite pe anul în curs. Iar dacă printre nimicurile deşertate pe catedră, se mai găsea şi câte un bileţel cu mesaj absurd, învăţăcelul promova doi ani  de şcoală într-un singur an! Se reîntorcea apoi la studiu printre mormanele de moloz şi ruine, ameţit de triumf, sub privirile admirative ale colegilor. Unii dintre ei, mai invidioşi, nu se sfiau să îi arunce în şoaptă câte un „nastapuc!” adică „tocilarule!”. Dar ce mai conta, când gloria era deplină?

Vai însă de învăţăceii mai neatenţi, care în graba lor, au pus din greşeală câte o carte sau vreun sul de papirus în ghiozdanul lor. Strigătele de indignare ale bufniţelor se auzeau cât era valea de lungă şi lată, în timp ce, şirul nesfârşit al învăţăceilor ce aşteptau cuminţi la uriaşa coadă, era străbătut de un fior de groază. Vinovatul era scos la careu şi se alegea imediat cu o mustrare zdravănă din partea comisiei de examinare. La două cărţi, învăţăcelul rămânea repetent, iar la trei cărţi găsite asupra lui, era acuzat de sfidare şi exmatriculat printr-un ceremonial sever şi solemn. Niciodată, dar niciodată cele nouă venerabile bufniţe-de-zi-cu-gât-auriu nu au dat dovadă de clemenţă, indiferent de motivul cu care nefericitul învăţăcel încerca să se apere. În toată istoria existenţei acelui loc, o singură dată, un învăţăcel mai răsărit a avut îndrăzneala de a le spune verde în faţă profesorilor, cam ce gândea el despre diferenţa dintre ce erau puşi să facă învăţăceii şi conţinutul ce era cuprins în cărţile şi sulurile de papirus din acea vale. Nu numai că a fost exmatriculat pe loc, retrăgându-i-se şi toate cele trei sute cinci diplome obţinute până atunci, dar a şi fost alungat din acea şcoală, cu dispoziţia de a nu se mai întoarce niciodată acolo. De atunci şi până în prezent, nimeni nu a avut voie să pomenească vreodată de această teribilă întâmplare, altfel risca exmatricularea.

Fabian era din ce în ce mai buimac. Oricât încerca să îşi dea seama de logica a tot ceea ce vedea, mare lucru tot nu pricepu, iar asta îl făcu să îşi iasă din răbdări:

• Ascultă, Barbă-Norocoasă… glumă-neglumă, văd ce se întâmplă, dar mare lucru tot pricep. Locul acesta, la drept vorbind, nu arată chiar ciudat. Şi dacă mă gândesc bine, ce să arate atât de ciudat pe aici? O imensă vale, în care se vede o imensă ruină a unei imense clădiri. Mare lucru! Fiinţe din ce în ce mai… neobişnuite? (Fabian evită cuvântul „ciudate” de teamă să nu-şi supere prietenul). M-am obişnuit deja cu asta. Dar ceea se se întâmplă însă…

• Ştiu, răspunse Barbă-Norocoasă, la o adică, era firesc să nu pricepi ideea din prima. Totuşi, încearcă!

• Hm! Ştiu şi eu? O pildă vie despre ce înseamnă absurdul?

• Exact! exclamă satisfăcut Barbă-Norocoasă.

• Bine-bine, dar nu există nici o şansă ca cineva să-şi dea seama de lipsa de sens a tot ceea ce se întâmplă?

• APROAPE TOŢI cei de aici realizează lipsa de sens a tot ceea ce fac chiar ei înşişi. Mă rog, sunt câţiva mai aerieni care sunt convinşi că toate acestea se întâmplă aşa, pentru aşa e firesc. Dar aceştia sunt excepţii… de gândire mai înceată! Oricum, se vor trezi şi ei, mai devreme sau mai târziu, chicoti Barbă-Norocoasă.

• Dar venerabilele bufniţe?

• Stai liniştit. Până şi ele îşi dau seama că lucrurile nu prea sunt în ordine.

• Bine, dar atunci, tot ceea ce se întâmplă aici, nu e un fel de teatru?

Barbă-Norocoasă se opri în dreptul unei băncuţe de piatră, pe care se aşeză şi îi făcu semn lui Fabian să facă acelaşi lucru. Cu toate că ardea de nerăbdare să ajungă mai repede în vale pentru a fi în mijlocul evenimentelor, Fabian îşi ascultă prietenul şi ghidul în această călătorie din ce în ce mai palpitantă, presimţind că ceea ce urma să audă, îi va folosi poate cândva.

• Vezi tu, Fabian, lucrurile au început s-o ia razna de o bună bucată de vreme încoace. În toate ţinuturile de pe toate tărâmurile, s-au ridicat stăpâni noi care au născocit îndeletniciri noi.

• Cum ar fi?

• Cum ar fi: vâslitor pe uscat, comentator al anotimpului ploios, pupător al bărbii stăpânului, responsabil cu lauda de dimineaţă… câte nu se inventează şi nu se cer astăzi?

• Cam aşa ceva, îl aprobă Fabian gânditor.

• Bun. Mai departe: ce să facă bietele fiinţe de pretutindeni? Vremurile sunt în schimbare şi vor continua să se schimbe. Trebuie să aibă fiecare cel puţin o îndeletnicire pentru a trăi cumva.

• Fireşte, se repezi Fabian. Aşa stau lucrurile, fără nici o urmă de îndoială. Dar ce legătură are ceea ce mi-ai spus cu tot ceea ce se întâmplă în această vale, sau şcoală, sau ce o fi pe aici?

• Trebuie să dovedească fiecare că a urmat studii cât mai multe şi mai înalte. Iar aici intervin legiutorii ţinuturilor. Ei sunt cei care stabilesc regulile pregătirii viitorilor învăţaţi într-ale meseriei, oricare meserie ar fi aceasta. Apar noi şi noi legi. O lege valabilă în orele dimineţii, de cele mai multe ori nu rezistă până la orele amiezii. Asta dacă e o lege bună. Dacă e una proastă, poate să rămână neschimbată zeci de anotimpuri. Şi iată rezultatul: un întreg talmeş-balmeş! Acum înţelegi?

• Aha! Dar ceea ce tot nu pricep este: dacă până şi cele nouă venerabile bufniţe-de-zi-cu-gât-auriu şi-au dat seama că lucrurile nu stau cum trebuie, de ce măcar ele nu fac ceva în acest sens?

• Asta înseamnă să meargă împotriva legiuitorilor, riscând să îşi piardă catedra. Iar când ai o vârstă de când lumea, unde mai mergi? Ele nu ştiu să facă altceva! îşi încheie Barbă-Norocoasă lecţia.

• Ahaaaa!

• La urma urmei, nu contează ce ai în cap. Aduni o căruţă de hârtii ştampilate şi apoi…

• Şi apoi?

• Şi apoi: ce-ți va hărăzi destinul! Hi-hi! Hai să mergem!

Soarele Tărâmului Deocamdată Fără Nume se îndrepta către amiază. Ca de obicei, peisajul naturii era de un mirific copleşitor, iar atmosfera destinsă, dacă este să facem excepţie de la furnicarul de fiinţe ce mişunau pe tot cuprinsul văii. Brusc, Fabian se simţi cuprins de dorinţa de a evita acel loc, preferând să facă un ocol, fie şi mai lung, spunând această dorinţă lui Barbă-Norocoasă.

• Din păcate dragul meu, nu vom putea evita traversarea văii. Este singurul mod de a ajunge la Poarta-De-Alge-Cântătoare, prin care să trecem în ţinutul unde vei afla despre Taina Marii Irosiri. Nu există drum ocolitor. Oricum, vom zăbovi un pic în această vale.

• De ce?

• Nu vom trece neobservaţi. Orice străin este reperat imediat şi prezentat comisiei pentru înscriere. Nimeni de aici nu concepe vreo prezenţă în alt scop decât studiul.

• Nici dacă ne strecurăm?

• Şi cum ai vrea să facem asta, domnule Fabian? întrebă piticul cu ironie în glas. Valea este imensă. De zburat, nu zburăm. Robe nu avem. Sau crezi că toată lumea de aici îşi va acoperi privirea doar ca să nu ne vadă pe noi cum trecem? Se va găsi vreunul să dea alarma. Fii sigur de asta!

• Şi dacă refuzăm?

• Vai de mine, strigă piticul, nu se face aşa ceva. Nu e frumos. În plus, vom risca să provocăm semne de întrebare şi chiar tulburări. Să fim acuzaţi de cine ştie ce intenţii malefice. Dar stai liniştit că ieşim noi cumva la liman.

• Bine, Barbă-Norocoasă. Fie cum spui! se dădu bătut Fabian.

Cu aceste vorbe, se pomeniră chiar în mijlocul văii. Peste tot era o agitaţie de îi luă pe amândoi cu ameţeli. Grămezile de moloz, care păreau mari de departe, acum se înfăţişau ca fiind adevăraţi coloşi. De atâta timp încoace, de când exista această şcoală, învăţăceii construiră fără să îşi dea seama, o întreagă reţea de poteci şi scurtături, un adevărat labirint pentru orice nou venit. Cu siguranţă, cei doi ar fi rătăcit la nesfârşit, dacă un şobolan-de-apă-dulce nu i-ar fi observat. Cât ai clipi, chiţcăi după paznicul şcolii, iar acesta, o namilă de ciclop ţinând pe umeri o ghioagă cu ţinte ascuţite ca acele, le tăie calea luându-i imediat la întrebări.

• Cine sunteţi şi ce căutaţi? întrebă ciclopul pe un ton aspru.

• Ăăă… Noi… începu Fabian.

• Noi am venit aici pentru studiu, sări Barbă-Norocoasă. Dar ştiţi, e pentru prima oară când venim aici, iar locul acesta este imens şi necunoscut pentru noi. Şi… tocmai căutam pe cineva să ne îndrume, dar cum toţi sunt ocupaţi cu studiul, nu am îndrăznit să deranjăm pe nimeni.

• Staţi liniştiţi! De acum sunteţi pe mâini bune, zise ciclopul cu o voce îmblânzită ca din senin, lăsându-şi ghioaga la picior. Observându-i pe cei doi cam speriaţi de arma lui, se simţi dator să îi liniştească: Ştiţi… armamentul din dotare. Un loc al ştiinţelor trebuie apărat cu orice preţ, iar siguranţa celor de aici este de datoria mea.

• Oh, desigur! Dar cum altfel? răsuflă uşurat Fabian.

• Bine, bine! Vorba multă, sărăcia învăţatului, spuse ciclopul bucuros că are prilejul să îşi arate inteligenţa, dovedind pe deasupra că şi el cunoaşte lucruri de o mare valoare ştiinţifică. Dealtfel, de când era aici angajat ca paznic, a fost singurul lucru în stare să-l reţină şi asta cu mari eforturi. Tocmai de aceea era probabil atât de mândru!

Le făcu semn celor doi să îl urmeze. Nu avură mult de mers. Ca un bun cunoscător al locului, ciclopul îi conduse rapid pe cea mai scurtă cale, astfel încât, Fabian şi Barbă-Norocoasă se pomeniră în faţa celor nouă venerabile bufniţe-de-zi-cu-gât-auriu. Copleşiţi de importanţa momentului, cei doi nici nu ştiură cum să se prezinte, dar, în bucuria lor de a avea noi învăţăcei, bufniţele nici nu îi lăsară să spună ceva, începând ele primele:

• Bu-hu-hu aţi venit la Universitatea Nesfârşitelor Ştiinţe din Valea Profundei Cunoaşteri!

„Chiar că nesfârşite, la cum stau lucrurile pe aici!” gândi Fabian.

• Bine v-am găsit, prea-cinstită comisie! Suntem onoraţi peste măsură! răspunseră în cor cei doi.

Mare bucurie în rândul bufniţelor!

• Dragii noştri proaspeţi discipoli, să nu mai pierdem vremea! buhui grăbită ceea ce părea a fi şefa de catedră. Pe scurt, iată condiţiile de înscriere: şase tumbe vesele, trei fluierături (două scurte, una lungă), două strigăte de bucurie şi cinci poezii a câte zece jumătăţi de strofă fiecare.

(Panică).

• Nu avem nevoie de ele acum. Le puteţi depune la secretariatul nostru după ce aţi completat formularul de înscriere.

(Uşurare).

Abia ce încheie şefa de catedră, că scribul de serviciu, o cârtiţă speriată şi cu blana ponosită, apăru trăgând din răsputeri o căruţă cu două suluri imense şi grele de papirus (singurele acceptate întrucât erau nescrise).

• Formularele de înscriere! Câte unul pentru fiecare,  bolborosi speriată cârtiţa. Să nu săriţi peste nici o rubrică!

• Găsiţi voi ceva de scris prin locurile acestea, spuse una dintre bufniţe.

Între timp, un păianjen-croitor le şi luă măsurile pentru robe, după care dispăru la magazie şi reapăru cât ai clipi cu două robe noi şi strălucitoare, având nelipsita şi obligatoria deviză inscripţionată cu fir de argint. Secretara cocobaură-cu-moţ, apăru şi ea, punând în mâna lui Fabian un bileţel cu numărul matricol: 428754460917210054735358224695.

Pentru Barbă-Norocoasă lucrurile se complicaseră. El primi un număr matricol de şase ori mai lung. Era deja amiază, iar legile privind matricola se schimbaseră între timp.

• Să le ţineţi minte! îi avertiză cu severitate secretara. Când veţi veni la secretariat, bileţelele acestea vor fi arse, ca măsură de siguranţă, întrucât matricola fiecăruia este secret de studiu pentru ceilalţi colegi. Iar dacă veţi fi întrebaţi de comisie în orice moment de numărul matricol şi nu-l ştiţi…

• Ce se va întâmpla? şopti Fabian

• Exmatricularea, asta se va întâmpla! replică sec una dintre bufniţe.

Fabian şi Barbă-Norocoasă îşi aruncară unul altuia o privire plină de înţeles. „Sucit loc am nimerit!” gândi băiatul. Din fericire, amândoi ştiau că nici unul dintre ei nu urma să facă prea mulţi purici în locul acela. Înscrierea era de fapt o minunată diversiune, prin care amândoi se puteau strecura către Poarta-De-Alge-Cântătoare, iar de acolo, să plece mai departe în călătoria lor. Robele erau deghizarea perfectă: biletul lor de liberă trecere.

• Prea-cinstită comisie, îndrăzni Barbă-Norocoasă, cu voia prea luminatelor voastre inteligenţe, cerem permisiunea de a ne retrage prin apropiere, pentru a completa formularele de înscriere, după care să mergem la secretariat.

• Prea bine! buhui şefa catedrei. Da’ repejor, să nu pierdeţi din studii!

• Aşa vom face, le asigură Fabian.

Amândoi înşfăcară formularele de înscriere ajutându-se unul pe celălalt să şi le urce pe umeri, întrucât erau mari şi grele ca două covoare făcute sul. Apoi, încovoiaţi sub greutatea acestor formulare şi, mergând şerpuit ca doi care s-au îmbătat zdravăn, Fabian şi Barbă-Norocoasă se făcură nevăzuţi după prima grămadă de moloz, sub privirile aprobatoare şi satisfăcute ale celor nouă venerabile bufniţe.

Fabian era teribil de tentat să arunce cât colo sulul uriaş de papirus, imediat de cum scăpară amândoi de sub privirile bufniţelor. „Formulare pe naiba!” mormăi el. Barbă-Norocoasă îi făcu semn să nu-şi arunce deocamdată povara de pe umeri şi să meargă mai departe. Cât mai departe. Rătăciră astfel o bună bucată de vreme printre mormanele imense de resturi. La un moment dat, obosit şi plin de transpiraţie, Fabian spuse printre gâfâituri:

• Ascultă, Barbă-Norocoasă: cât o mai ţinem aşa? Simt că leşin.

• Fă linişte! îi răspunse piticul. Am nevoie de linişte!

• De ce!?

• Taci, îţi spun! Nu acum! Vreau doar linişte!

Piticul părea că pândeşte ceva. Parcă un semn de la cineva sau de undeva. Mai făcea câţiva paşi pe ici, mai făcea câţiva paşi pe colo, părând că aşteaptă cu disperare un semn. Fabian îl urma cu genunchii tremurând ca două frunze în bătaia vântului, dar fără să mai scoată nici un sunet.

• Aha, asta e! exclamă şoptit Barbă-Norocoasă.

• Ce?

• Tu uită-te după ciclopul ăla! Îl vezi pe undeva?

Fabian se răsuci încet pe loc, făcând un tur complet şi reveni cu faţa în aceeaşi direcţie:

• Nici urmă de paznic. Doar învăţăcei ocupaţi cu ale lor.

• După mine! Dar nu arunca deocamdată nimic!

Zicând acestea, se îndreptă cu paşi cât de repezi îi mai permiteau puterile înspre o anumită direcţie. Fabian îl urmă supus, fără să crâcnească, cu toate că se simţea la capătul răbdării. Dar avea încredere în tovarăşul său. La un moment dat, i se păru că de undeva, de la mari depărtări, cineva cânta un cântec duios,  ca o dulce poveste pusă pe note de o armonie desăvârşită. Parcă o copilărie luminată de joacă şi dragoste?.. ba nu! Zborul unui Pegas pe oglinda cerului? Ia stai: parcă zice ceva de o călătorie plină de aventuri şi mister? Acum parcă… Dar de ce se schimbă mereu povestea în cântecul ăsta?

Nu e greu de ghicit: erau aproape de Poarta-De-Alge-Cântătoare. Aproape de scăparea lor. „Phiii! Cum de nu am auzit mai devreme nimic?” se minună în sinea lui, Fabian. Degeaba, nimeni nu se pune cu auzul fin al unui pitic tânăr, ce are abia câteva sute de ani.

• Acum! zise Barbă-Norocoasă, iar o dată cu îndemnul, îşi aruncă de pe umeri nesuferitul formular.

N-a fost nevoie să repete îndemnul. Mai iute decât o sclipire de gând, formularul lui Fabian se prăbuşi cu o bufnitură înfundată în praful potecii.

• Şi acum? gâfâi Fabian, ştergându-şi fruntea de sudoare.

• Acum, zise piticul, să le rostogolim până la cea mai apropiată băltoacă şi să le azvârlim în apă. Se vor îmbiba imediat cu apă şi se vor scufunda.

• Trebuie să ne pierdem vremea cu asta?

• Trebuie să ştergem urmele rutei noastre. Aşa, ne vor căuta mult şi bine. Şi chiar dacă într-un târziu vor realiza că le-am făcut figura, tot nu  îşi vor da seama pe unde am zbuchit-o.

• Isteaţă mişcare! îl aprobă admirativ Fabian.

Din fericire, o băltoacă era chiar în apropierea lor. Se mai uitară încă o dată în jurul lor, să se asigure că nu îi vede cineva. Totul părea în regulă, iar ce doi îşi terminară repede treaba.

• Iar acum? întrebă Fabian.

• Păstrăm deocamdată robele şi, fără mişcări bruşte, ne îndreptăm spre poartă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Zis şi făcut. Luându-şi fiecare o căutătură serioasă, de fiinţe burduşite de atâta ştiinţă, porniră în pas de plimbare, de parcă s-ar fi născut amândoi cu robele pe ei. În drum spre poartă, Fabian avu prilejul să asculte nenumărate poveşti transpuse pe melodii nespus de duioase. Poarta-De-Alge-Cântătoare, avea un repertoriu minunat şi nesfârşit de melodii, care mai de care mai frumoase. O adevărată încântare pentru orice auz şi un balsam pentru orice suflet. Ajunseră sub arcada ei răcoroasă, de un verde strălucitor şi se întoarseră să mai privească o dată valea pe care urmau să o părăsească. Brusc, lui Fabian îi veni un gând neliniştitor:

• Ascultă, Barbă-Norocoasă!

• Ascult, zise piticul.

• Dacă vom fi nevoiţi să ne întoarcem vreodată pe aici? Cine ştie…

• Nu ne mai întoarcem! Călătoria noastră nu are drum înapoi. Niciodată! Indiferent de ce se întâmplă, drumul nostru  merge numai înainte!

Fabian răsuflă uşurat. „Cu bine…” şi voi să spună ceva ironic la adresa acelui loc, dar îşi aduse aminte că, sărmanele creaturi ce îşi iroseau ani buni din viaţa lor în speranţa unui trai mai dulce, nu erau vinovate pentru această situaţie. Aşa că îşi schimbă urarea în: „Multă baftă!”. Apoi, se întoarseră amândoi cu faţa spre direcţia lor de mers şi, păşiră împreună pe sub bolta răcoroasă şi de un verde strălucitor a Porţii-De-Alge-Cântătoare. Pe Fabian îl aştepta aflarea Tainei Marii Irosiri. Şi cine ştie ce îl mai aştepta după aceea? Călătoria lui era departe de a se fi încheiat.

Iosif Kovacs, extras din proiectul pentru romanul de literatură fantastică: O vacanță în Tărâmul Poveștilor

ART image credit: https://www.deviantart.com/dungeonmeister