Inelele de pe Marte

— Nu te poți ascunde de mine, Jack, am zis în microfonul din cască. Pot contacta baza prin radio și să le cer coordonatele costumului tău.

— Ba p-a mă-tii, Malcolm, mi-a răspuns și apoi a refuzat să mai spună ceva.

M-am ținut pe urmele lui, încercând să nu mă mai gândesc de ce fusesem abandonat de cel mai bun și vechi prieten de pe două planete și de robotul său excavator, Nellie. M-am concentrat mai degrabă pe exersarea țopăitului prelung pe care-l învățasem chiar de la el, cu luni de zile în urmă. Un ritm lipsit de grație și naturalețe, despre care insistase că era metoda cea mai eficientă de mers. Iar dintre toți oamenii de pe Marte, nu era vreunul care să fi hălăduit pe-afară mai mult decât Jack.

Șenilele lui Nellie răscoliseră nisipul, lăsând în urmă vârtejuri de praf ce dansau în briza delicată precum niște demoni pitici. Trecerea mea le provoca năruirea, unul câte unul. Totul pe Marte îmi părea străvechi și epuizat, până și vântul.

Urmele de cizme lăsate de Jack, distante și superficiale, țineau o linie dreaptă, ușor de urmărit, însă cele de șenile deviau de multe ori, în direcții neașteptate. Probabil că robotul amușinase petice de grohotiș bogate în oxizi pe care să-i topească în furnalul său de electroliză. Oricum, indiferent cât se îndepărta, se întorcea de fiecare dată la Jack. Am continuat să merg pe urma lor, încercând să mă bucur de ideea că sunt unul dintre puținii oameni care au văzut vreodată Marte astfel. Numai că regretele continuau să mă hăituiască.

În ciuda tuturor așteptărilor, și de fapt și a rațiunii, Jack se credea mai degrabă colonist decât cercetător și era în stare să treacă peste orice ca să atingă acest scop. Dacă descurcăreala cu orice preț e tipică marțienilor, păi ce să zic, Jack era al naibii de bun la asta.

O alarmă mi-a țiuit în ureche. Am fost atât de surprins, încât m-am împiedicat, am alunecat și am căzut.

ALERTĂ DE RADIAȚIE! ALERTĂ DE RADIAȚIE! TERMEN 47 MINUTE. ADĂPOSTIȚI-VĂ DE URGENȚĂ!

Patruzeci și șapte de minute? Stratul extern al costumului era magnetizat ca protecție împotriva radiației ambientale, dar nu al vreunei erupții solare masive. Am încercat să-mi stăpânesc spaima tot mai apăsătoare, alergând în cercuri și căutând vreo cavernă, afloriment sau măcar bolovan mai mare. Nimic. Doar praf și pietre. Cea mai apropiată coastă muntoasă era doar o linie difuză în depărtare. Alături de frică, a început să crească în minte și furia. Singura noastră apărare împotriva radiației era Nellie, iar Jack mi-o luase. Probabil că ei deja se adăposteau pe undeva, iar pentru a supraviețui trebuia neapărat să-i găsesc. Așa că am început să alerg.

— Malcolm? Jack? Aici baza, mă recepționați?

Ofițerul de comunicații nu-și putea ascunde îngrijorarea din glas.

— Eu te aud, Courtney, am zis, cu vocea tremurătoare din cauza fugii. De ce așa din scurt? Nu ar fi trebuit să știm cu zile înainte?

— Habar n-am de ce. Important e ca tu și Jack să vă ascundeți. Nici o șansă să vă trimitem în timp util vreun camion sau dirijabil.

— Ce să zic, eu fac tot posibilul, i-am răspuns și am întrerupt legătura.

Atunci mi-a cârâit în cască și glasul lui Jack.

— Malcolm! Ne întoarcem spre tine. Tu ține-te de urmele noastre și grăbește-te către noi!

Așa că am alergat și mai tare.

Am văzut norul lor de praf cu mult înainte să disting vreo formă, dar distanța a scăzut rapid și curând am deslușit silueta colțuroasă, hexagonală, a lui Nellie, vârful unei săgeți uriașe de pulbere cu coada largă, ca de cocoș. Pe Jack nu l-am zărit. După cinci minute, m-am împleticit, gâfâind, și m-am sprijinit de robot. Exact atunci, Jack i-a coborât din spinare. Nemernicul nu-mi spusese niciodată că Nellie putea fi călărită.

Ea s-a tot rotit încolo și-ncoace peste platoul neted până a găsit un loc satisfăcător, apoi s-a oprit. Rotilele i s-au separat și s-au rotit pe axe, iar robotul care în mod normal ne venea până la umeri, s-a ridicat în aer pe vârfuri, ca o balerină cu trei picioare. Între șenile i s-au deschis niște chepenguri și din ele au ieșit câteva sfredele mari, care s-au desfăcut și apoi s-au fixat în poziții. Nellie a început să se scufunde în sol cu iuțeală, scuipând jeturi de nisip prin tuburile dorsale.

Alarma a sunat din nou, cu avertismentul că mai aveam 20 de minute. M-am uitat spre Jack, dar el se holba în ecranul de la încheietură, unde avea interfața cu robotul, și nu mai zicea nimic.

Nellie a dispărut sub buza gropii și, după vreo două minute, s-a oprit din împroșcat pământ. Jack a mai tastat câteva comenzi și din adâncitură a erupt un nor de praf. S-a uitat înăuntru și a scos din rucsac o vergea de aluminiu. După câteva răsuciri, obiectul a extins trepte pe fiecare latură și a devenit o scară telescopică. A lăsat-o să cadă în excavația întunecată și a coborât, nu înainte de a-mi face semn să-l urmez.

M-am uitat de pe margine și l-am văzut cum deschide chepengul de pe spatele lui Nellie și se strecoară înăuntru. Nelămurit, din moment ce înăuntru nu aveam loc amândoi, l-am urmat. Când am intrat, am înțeles. Nellie se desfăcuse în două. Partea superioară devenise capac de presurizare, iar cea inferioară pivniță și laborator. Piesele rămăseseră conectate printr-un stâlp central extensibil,  iar de jur împrejur eram înconjurați de un burduf de plastic gri, lăsat moale precum o fustanelă. Jack o proiectase foarte bine.

Eu am trântit chepengul, Jack a apăsat un comutator și Nellie a umflat cu aer acoperitoarea de plastic, pompând oxigen obținut din topirea rocii prin electroliză. Atmosfera a împins învelitoarea până când aceasta a dat de pereții de piatră și s-a întărit, formând un habitat de 5 metri pe 2, în formă de gogoașă.

— Exo-costumele o să le lăsăm aici, mi-a arătat Jack spre intrarea în gogoașă. Până trecem de a doua trapă o să folosim filtre nazale.

După ce s-a aprins o luminiță verde, și-a scos casca. L-am imitat și mi-am ținut respirația până mi-am pus filtrele, apoi am început să trag aer pe nas și să-l expir pe gură, o rutină învățată de oricine pe Marte încă din primele zile.

— O să reușim să facem transmisiuni de aici? am întrebat, în timp ce-mi desfăceam costumul exterior. Și cum vom ști când s-a rezolvat cu radiația?

Jack nu m-a băgat în seamă, ocupat să desprindă de costum protecția anti-radiație ca să rămână doar cu stratul de bio-mentenanță, „izmenele de-un milion de dolari”, cum le zicea el. Nano-materialul absorbea umezeala, regla temperatura corpului și folosea o plasă elastică pentru a menține tensiunea pielii la o treime din ce era normal pe Terra. Aer presurizat se găsea doar în cască. Erau foarte eficiente, dar și extrem de strânse pe trup, iar mie deja îmi făcuseră iritații pe ici, pe colo.

Am trecut prin două trape suprapuse ca să pătrundem în încăperea principală, unde am fost surprins de murmurul ventilatoarelor lui Nellie. Filtra și pompa aer cât să obțină jumătate din presiunea terestră. Împreună cu generarea de căldură pentru bordeiul improvizat, probabil că îi consuma serios bateriile.

— Cât o să ne permită bateriile să rezistăm aici?

Jack nu mi-a răspuns, dar a deschis un capac, a tras un tub transparent, lung, din interiorul robotului și s-a uitat la apa ce trecea prin el.

— Cam juma de litru, am spus eu. E bine sau rău?

Tot nici un răspuns.

— Vom fi blocați împreună timp de ore întregi, poate zile. Cam cât ai de gând să te porți copilărește?

S-a întors către mine și mi-a aruncat o uitătură scurtă. Lumina slabă oferită de lămpile robotului l-a făcut să pară amenințător.

— Mai taci dracului din gură, Malcolm.

Nu aveam de gând s-o las așa. Era ultima mea șansă vreme de ani de zile să discut cu el față în față. Sau, dacă era să mă iau după purtarea lui, ultima ocazie din toată viața.

— Ți-ai făcut-o cu mâna ta, de ce arunci vina pe mine? am strigat ca să acopăr huruitul ventilatoarelor.

Fusesem cei mai buni prieteni încă de când eram boboci la Purdue și-n 15 ani nu mai fusese vreodată așa supărat pe mine. Nu eu provocasem decizia consiliului de a-l trimite acasă, dar le sprijinisem ordinul. Pentru Jack era același lucru.

M-a mai privit timp de o clipă și apoi s-a dus în partea bordeiului unde nu-l puteam vedea. Eu l-am urmat. Când s-a așezat pe podea, sprijinit de peretele exterior, m-am lăsat și eu pe vine în fața lui, ca să înțeleagă că nu renunțam cu una, cu două.

— Eu ți-am zis că așa o să se întâmple. Am încercat să te ajut.

— Te-ai gândit vreun moment că știam prea bine ce fac?

— Păi da, însă…

— Și că voiam ca în această ultimă ieșire să fiu singur? a mai adăugat încetișor, de-abia audibil. De fiecare dată te-am invitat să ieși cu mine și ai refuzat. De ce tocmai acum?

Tocmai pentru că de data aceasta nu am fost invitat, m-am gândit, dar nu am zis-o cu voce tare. Jack s-ar fi priceput să-și dezactiveze emițătorul din costum și, cu ajutorul lui Nellie, să se ascundă cu ușurință până ar fi trecut fereastra de oportunitate Marte-Pământ. Așa ar fi putut câștiga 6 luni.

— Pentru că e ultima mea șansă să facem asta împreună. De un an mă tot bați la cap că nu am văzut adevăratul Marte. Ei, na, acum ai ocazia să mi-l arăți.

S-a repezit spre mine, în patru labe. S-a oprit la doar un centimetru de fața mea, suficient de aproape încât să-i simt izul de sudoare stătută.

— Împreună, Malcolm? Ia mai du-te-n mă-ta! Am vrut să-ți arăt ce-am găsit fiindcă erai prietenul meu. Dar pentru tine serviciul și căcatul ăla de corporație sunt mai importante decât orice.

L-am împins.

— Vrăjeală! M-am dat peste cap să te aduc pe tine încoace. Am apelat la pile și relații. Tocmai pentru că ești prietenul meu și știam că o să-ți placă Marte la nebunie, dar tu ai stricat totul. Căcatul ăla de corporație a plătit drumul tău încoace și-ți dă un salariu să găsești depozite de minerale suficient de mari cât să justifice o colonie permanentă. Pentru asta ai nevoie de sateliți și drone aeriene. Nici măcar un geolog super-tare ca tine nu s-ar descurca doar prin a hălădui aiurea pe afară.

A clătinat din cap.

— Iar tu ești un planetolog, în numele lui Dumnezeu! Unul dintre primii din istorie care să pășească efectiv pe suprafața altei lumi, dar nici măcar nu ieși să o vezi!

— Ba o studiez în fiecare zi.

— Hai, măi, mă lași? Tu doar zbori până undeva, te învârți două-trei ore pe acolo și apoi te întorci la confortul birouașului tău. Habar n-ai ce-i pe planeta asta.

— Ba iată că am venit. Arată-mi!

A negat din cap și s-a mutat la peretele celălalt, așa că m-am dat bătut. Mă dureau toți mușchii de la efortul cu care nu eram obișnuit, dar solul marțian de dincolo de plastic era rece și-mi răcorea ceafa.

Nu-mi amintesc exact când am ațipit. M-am trezit înțepenit și rece, din cauza gălăgiei făcute de Jack scotocind prin proviziile depozitate în cămara lui Nellie. M-am ridicat, cu un geamăt. Mi-a aruncat o pungă cu apă și un baton nutritiv.

— E dimineață și a trecut alerta de radiație. Plecăm.

Afară, cerul strălucea de stele. Am fost cât pe ce să comentez ceva despre „dimineața” lui, dar am fost amuțit de priveliște. De pe Terra nu poți vedea așa ceva din cauza atmosferei, nici măcar din vârf de munte. Nici pe Marte nu arăta cerul așa când îl priveai din bază, din cauza luminilor artificiale și a construcțiilor. Ei bine, omul a încercat întotdeauna să iasă din orașe ca să vadă stelele, și dorul acesta nu era cu nimic diferit nici în altă lume.

Jack nici nu se uita la mine, preocupat să o urmărească pe Nellie cum iese din groapă ca un crab cibernetic. Casca mă împiedica să privesc în sus prea mult. Aș fi vrut s-o pot scoate și să admir cerul fără reflecțiile și zgârieturile de pe vizieră, să miros aerul, să simt briza. Poate cândva o să trăiască oameni care să simtă briza marțiană pe fețe, dar nu vom fi eu și Jack și nu va fi vorba de același Marte.

Într-o atmosferă subțire răsăritul e foarte rapid, așa că în timp ce mă uitam stelele au și dispărut, iar peisajul gri cu negru a înflorit în portocaliu și violet. Mai văzusem două răsărituri marțiene, ambele în trecere în timp ce încărcam niște camioane pentru expediții în teren. Nu-mi mai oferisem vreodată timpul necesar să simt cu adevărat răsăritul lumii noi. Nu așa.

— Mulțumesc, Jack. Chiar dacă nu mai ai altceva să-mi arăți, răsăritul chiar a meritat toată deplasarea.

— Răsăritul a fost mereu acolo, să știi.

Imediat ce soarele albicios și prăpădit s-a ridicat peste dealuri, am pornit spre est, suficient de lent cât să pot și eu ține pasul. După câteva ore, Nellie și-a terminat de umplut rezervoarele de oxigen și am început să coborâm o pantă prelungă înspre un canion îngust și adânc. Vântul a devenit mai puternic, împroșcându-ne cu nisip și ridicând din loc în loc vârtejuri de praf. Am fost impresionat de frumusețea frustă a peisajului pietros neatins de om. Versanții canionului păreau pictați cu umbre purpurii, iar unde cădeau razele de soare, pete de roșu strălucitor și alb nisipos explodau dintr-o dată în tonuri aspre.

Am ocolit niște bolovani și Jack s-a oprit. M-am oprit și eu. În mijlocul canionului se vedeau vreo zece-douăsprezece forme negre, răsucite. Cea mai mare avea vreo 3 metri, cu niște brațe întinse către noi și altele spre cer. Mi-a crescut pulsul și m-am grăbit înainte. Erau din piatră neagră. Unele erau poroase, altele lustruite oglindă. Se vedea că fuseseră parțial dezgropate, dovadă a muncii lui Jack în vizitele anterioare.

— Bazalt? Roca din jur a fost moale și s-a erodat?

— Sau marțieni, a zis Jack.

— Chiar că arată ca niște suflete chinuite, înghețate în plină agonie. Probabil că lava a fost împinsă prin spații înguste, repede și sub o presiune extremă, de-au luat formele alea.

— Stranii, nu?

Tonul său m-a făcut să mă întorc. Se holba într-o adâncitură nu prea adâncă dintre siluete și s-a întors și el către mine. Expresia feței lui mi-a trimis fiori pe spinare. Pentru prima dată în viață, Jack mi se părea înfricoșător.

— Am descoperit ceva, Malcolm. Ceva important.

M-am uitat lung la el, surprins, așteptând să continue, dar nu a mai zis nimic.

— Deci? Ai găsit ce?

— Încerc să mă hotărăsc dacă să-ți arăt sau nu.

Asta chiar că m-a dat pe spate. Chiar îmi pierdusem încrederea lui Jack atât de rău? Și, chiar și-așa, cum ar fi fost posibil ca cineva, oricine, să descopere ceva major pe Marte și să nu împărtășească vestea cu restul omenirii?

— Ce naiba vrei să spui cu asta?

— Că acum eu dețin controlul. Când o să vezi ce am găsit, o să-l preiei tu și nu vreau asta. Vreau să ții cont de prietenia noastră.

Aluzia m-a îngrijorat. Ce ar fi putut fi atât de important încât să ne dezbine chiar mai mult decât decizia de a-l expedia acasă? Așa că am zis singurul lucru posibil.

— Păi chiar sunt prietenul tău. Nu am cum să uit asta.

A clătinat din cap.

— Ei, nu aș fi așa sigur.

A început să meargă, iar eu și Nellie să-l urmăm. Deja pe mine mă îngrijora și cam speria, totodată.

Baza noastră de pe Marte era locuită continuu de trei ani, timp în care nu dădusem peste nimic neașteptat. Cel puțin nimic suficient de impresionant încât să-i convingem pe MarsCorp să pornească o colonie permanentă. Am demonstrat că putem trăi aici, dar costurile erau mari și publicul de acasă începuse deja să se plictisească de idee. Chiar aveam nevoie de un moment „Mamă, ce tare!” Dacă Jack ascundea așa ceva, cred că-l băteam de-i sărea apa din cap.

Dacă ar fi dat peste un acvifer subteran sau vreun mare depozit de platină nu ar fi avut ezitări să anunțe. Deci era ceva mult mai special. Oare vreun lichen sau mușchi trăitor pe sub nisip? Fosila vreunui animal sau plante demult pierite? Muream de nerăbdare să o scot de la el prin întrebări, amenințări sau presiuni, dar știam că la Jack nu ar fi funcționat. El mi-ar fi zis, ori nu, și deja orice aș fi făcut eu nu i-ar fi influențat decizia.

Pe la mijlocul amiezii am ajuns la o creastă joasă. Aproape ajunsesem la marginea ei când mi-am dat seama că era coroana unui crater străvechi. L-am urmat în jos pe panta lină și m-am trezit într-o scenă de haos. Fundul craterului era plin de urme de cizme și șenile, iar niște grămezi de bolovani formau un cerc mare, cu diametru de cel puțin 100 de metri. Era clar că Jack aranjase pietrele.

— Ha, cercuri din-alea ca din lanuri… dar pe Marte?

Nu m-a băgat în seamă și a continuat de-a lungul buzei craterului până când el și Nellie au intrat într-o deschizătură îngustă, unde se năruise peretele. Expedițiile lor anterioare teșiseră pietrișul într-o rampă solidă ce ducea până la bază. Pe măsură ce coboram, am început să deslușesc o groapă înconjurată de nisip fin. Am recunoscut lucrătura excavatorului. Probabil că Jack dormise cândva acolo.

El s-a dus direct la groapă, a tras de o scară extensibilă aflată deja înăuntru și a dispărut în beznă. M-am apropiat și eu, cu entuziasmul în creștere încât aproape am căzut de pe scară de vreo două ori când am coborât. Pe la jumătatea săpăturii, avea forma de ciupercă a bordeiului gonflabil deschis de Nellie.

— Ai grijă, a strigat Jack, jos e o gaură mare!

M-am îndepărtat de scară și în penumbră am văzut că fundul gropii era plin cu pietre și câțiva saci mari improvizați din prelată de plastic, legată cu sfoară. Am aprins lampa de pe cască și am văzut într-adevăr o ditamai deschizătura, de cam două treimi de metru, la numai câțiva pași de scară. Din ea ieșeau aburi. M-am uitat întrebător spre Jack, dar dispăruse. Am ocolit fisura și am dat de o intrare largă în perete. Înăuntru clipea lumină.

— Jack?

— Sunt în tunel. E mai ușor să-ți arăt decât să explic în vorbe.

Tunelul era îngust și înalt fix cât să încap cu tot cu cască, dar după vreo trei metri se despărțea în T, la stânga și la dreapta. M-am oprit. Peretele din fața mea părea să se curbeze și să sclipească sub lumina lămpii. Când am mișcat-o, am văzut că unele părți ale sale erau translucide. Nuanțe de gri, alb și bleu amestecate împreună în umbre stranii. Am înaintat încetișor prin tunel, care avea una dintre laturi din materialul ciudat, și am dat de-o încăpere micuță. De-abia atunci am realizat că era de fapt un cilindru mare, care dispărea în sus și-n jos. Jack mă aștepta pe cealaltă parte.

— Jack, zi-mi, te rog, că nu tu ai făcut asta.

— Nu am fost eu.

— Din ce e făcut? L-ai analizat?

— E gheață. Gheață de apă.

Mi-a mai revenit inima în piept. Deci era ceva natural, totuși. Pentru câteva clipe îmi imaginasem coloane ce susțineau tavanul unui templu antic. Dar apoi mi-am dat seama că, deși nu era la nivelul imaginației mele, tot era o descoperire remarcabilă. Am atins peretele.

— Atât de multă? Cât de adâncă este?

— Nellie estimează încă vreo paișpe metri.

— Oho!

— Toate au adâncimea asta. Toate treișase.

— Nu pricep. Treizeci și șase de… ce?

Jack și-a trecut mâna peste gheață și m-a privit.

— Treișase de coloane. Eu am dezgropat cinci, dar pietrele de deasupra indică forma descoperită de Nellie. Cele cinci sunt toate perfect netede și de fix același diametru. Și pun pariu că și adâncimea e identică.

M-am holbat la el. Mi s-a pus un nod în gât și o piatră pe piept. Eram savant. Nu puteam să cred pur și simplu concluziile ce mi se formau în minte. Prea ne doream fix așa ceva. Nu, mai trebuia cercetat. Cu gura uscată, am îngăimat:

— Sigur e o formațiune naturală. Natura face multe chestii bizare, precum urâțeniile alea de bazalt de afară.

A dat din umeri.

— Nu susțin altceva. Dar astea-s la distanțe egale, treișcinci formând un cerc și încă una-n mijloc.

M-am întors și m-am grăbit înapoi prin tunel.

— Suntem într-una dintre ele? am întrebat, temându-mă de răspunsul așteptat.

— Mda, a zis Jack și a venit lângă mine. Nellie a simțit gheața și s-a oprit ca să o excaveze. Nici nu mi-ar fi trecut prin cap să mă uit înăuntru, dar m-a surprins că și-a umplut rezervoarele cu apă și tot mai arunca afară gheață. Nu mai văzusem așa ceva.

— Și gaura a apărut pentru că…

— Pentru că sublimează. Cade lumină pe ea în timpul zilei. Am încercat s-o acopăr, dar asta a format o suprafață de încălzire și a înrăutățit situația.

Îmi tremurau mâinile. Dacă ce susținea Jack era adevărat, tocmai făcuse cea mai mare descoperire din istorie… și ea i se evapora în fața ochilor.

— Le excavezi și pe restul?

— Nu vreau să le expun la soare. Nu au pierdut nimic din diametru.

Mi-a crescut pulsul așa repede că din cască mi-a sunat o alarmă și costumul a început să-mi regleze nivelul de aer.

— Jack! Habar nu avem cât sunt de vechi sau ce li se va întâmpla în aer liber. Nu avem dreptul să luăm vreo decizie. Nu avem noi doi calificările să luăm o hotărâre ce privește întreaga umanitate.

— Ei, na! Nimeni altcineva nu a mai văzut artefacte extraterestre. Așa că noi suntem experții.

Ideea că se va pierde și mai mult m-a îngrozit. Trebuia să fac ceva ca să-l opresc. Am tras adânc aer în piept și am încercat să mă calmez. Jack nu era tâmpit, trebuia să ascult ce are de zis. Am intrat iar în tunel și am măsurat temperatura ambientală. Minus 63 Celsius, nu chiar așa de rău cât nu era în lumină.

— Nici nu știm ce-i în gheață. Poate-s instrucțiuni, sculpturi sau microorganisme. Poate ADN de marțieni, congelat. Am putea pierde sute de specii marțiene salvate cu eforturi uriașe.

— Asta a fost accidentală. E prea târziu pentru ea.

— Poate că nu-i. Am putea s-o umplem temporar cu pietriș și să revenim apoi cu toate resursele omenirii.

— Și să pună MarsCorps mâna pe ele?

Am rămas blocat, neștiind ce vrea să spună cu aceasta.

— Nu ți le ia nimeni, Jack. Tu o să te alegi cu toată faima.

Mi-a tras o palmă plină de praf peste cască de mi-au răsunat urechile.

— Faimă? Tu chiar nu înțelegi, nu? Nu-i vorba de faimă. Ce avem aici este un mesaj. O ghicitoare de dezlegat. Pe care vreau s-o descifrez eu și simt că-s foarte aproape de răspuns.

Lovitura mă enervase, dar m-am abținut. Încă mai voiam să-l conving pe el că trebuie făcut ceea ce-i corect, înainte de a apela baza.

— Păi o să poți să…

— Ba nu! s-a răstit el și și-a lipit viziera de a mea, apropiindu-ne fețele cât de mult era posibil. Dacă îi anunțăm, MarsCorps o s-o transforme în Disneyland. Sunt mulți idioți pe Pământ care n-au ce face cu banii, așa că astea o să devină o vacă de muls turiști.

— Haide, măi, doar nu crezi că…

— Locul ăsta e solemn, Malcolm. Are un mesaj serios, adresat omenirii, nu doar unor turiști.

— Mesaj? Nici măcar nu știm asta. Dacă aparțin într-adevăr altei civilizații, poate că sunt doar un rezervor de apă.

— Ba este un mesaj conceput special pentru noi. Ce cale mai bună de a atrage atenția unor pământeni pe Marte? Doar după apă o să căutăm mai întâi. Chiar dacă sunt vechi de milioane de ani și cei care le-au făcut nici nu bănuiau cum o să arătăm noi, tot le-ar fi fost clar că orice specie venită de pe Terra va căuta apă.

Am înghițit nodul din gât și am încercat să-mi controlez enervarea în creștere.

— Așa o fi, dar la bază avem instrumentele necesare ca să protejăm artefactele în timp ce le cercetăm. Dacă există vreun mesaj, îl vom descifra. Apelez baza.

S-a holbat la mine, iar în ochi nu avea furie, ci hotărâre fermă și rece.

— Jack, trebuie s-o facem.

A dat din cap și m-a apucat de ambele brațe, într-o menghină de fier.

— Eram sigur că nu pot avea încredere în tine, așa că nu-mi dai de ales. Treci în groapă, mi-a poruncit.

Confuz, am bâiguit:

— Ce?

A început să mă împingă cu spatele către deschizătură.

— N-aș vrea să-ți stric vreo parte din costum, dar dacă nu sari înăuntru de bunăvoie, te arunc eu.

— Hai, măi, Jack, doar nu o să…

— Acum, Malcolm!

M-am întors cât să mă pot uita în groapă. Erau cel puțin 6-7 metri până jos, prea mult să pot sări din ea, chiar și-n gravitația marțiană.

— Jack, nu fi…

M-a împins și m-am împleticit cu spatele. N-am avut de ales decât să sar, altfel aș fi căzut. Mi s-au zgâlțâit oasele când am ajuns jos, dar am aterizat în picioare. El s-a uitat de sus la mine, cu aceeași expresie rece și nepăsătoare. Mi-a trecut prin cap gândul că poate cel mai bun prieten al meu încearcă să mă ucidă. Ar fi fost ușor de făcut, greu de dovedit.

— Jack, ce…

— De acolo jos nu cred că poți chema baza, dar o să le dau eu locația ta. În vreo două ore o să apară lacheii de la MarsCorps și o să te salveze. Și mamă-mamă, ce uimiți o să fie de descoperirea ta spectaculoasă.

Nu am apucat să-i răspund, că a și dispărut.

#

Se înșelase. Recepția era proastă, dar am reușit să contactez baza. Apelul meu a fost întâmpinat și cu entuziasm, dar și cu îndoială. Ar fi fost bine să pot transmite și video, dar nu fusesem pregătit să emit dintr-o groapă aflată în altă groapă. Din răspunsurile lor grijulii mi-am dat seama că mă cred și nu prea, dar își ascund scepticismul până vin să verifice.

Mi-au dat și niște vești proaste. Se apropia de mine o furtună masivă de nisip, așa că nu puteau trimite un dirijabil. Courtney mi-a zis că vehiculele de teren urmau să plece imediat, însă tot le va lua cel puțin patru ore, în funcție de puterea vijeliei.

Legătura a degenerat în zgomote fără sens. M-am uitat în sus și am văzut spirale de praf deschis la culoare, coborând peste mine în groapă. Furtunile marțiene de nisip purtau milioane de tone de praf la fel de fin ca talcul și ar fi putut să mă îngroape cu ușurință. Mi-am scos de la brâu pioletul și am încercat să-mi sap în perete lăcașuri pentru cățărat. După zece minute, în care am făcut trei astfel de adâncituri, mi-am verificat nivelul de oxigen. Cinci ore și douăzeci de minute, așa că trebuia să-mi reduc nițel consumul.

M-am uitat iar în sus și în fasciculul de lumină al lămpii am văzut întâi doar praf, dar apoi și o sclipire metalică. Jack nu-și luase scara extensibilă. M-am chinuit neîndemânatic să scot niște fir din geanta cu scule și l-am legat de două dălți, distanțate cu 25 de centimetri între ele. După vreo cinci încercări, bolo-ul improvizat nu s-a mai întors. Am apucat firul și am tras. Scara s-a zgâlțâit și a căzut peste mine, lovindu-mă într-un umăr. Am înjurat și am așteptat alarmele provocate de ruperea costumului, dar nimic. Avusesem noroc.

La suprafață, lovit de nisipul aruncat de vânt, m-am oprit să iau o decizie. Aș fi putut aștepta în groapă, la adăpost de furtună, și probabil să mor la descărcarea rezervorului de aer. Sau aș fi putut să plec după Jack. Deocamdată vântul era constant și moderat, dar chiar și străvechiul și epuizatul Marte mai poate urla cu 300 la oră în câmp deschis. Stratul extern, dur, al costumului era dintr-o singură piesă și ar fi rezistat mult la așa ceva, dar nu eram la fel de sigur de cască.

Am tras din groapă scara de aluminiu și i-am atașat un fir de antenă. Spre surpriza mea și în pofida prafului încărcat de electricitate statică, s-a realizat imediat conexiunea la satelit. L-am apelat pe Jack, dar nu mi-a răspuns. Am încercat fără succes să-i depistez poziția emițătorului din costum. Așa că am contactat baza.

— Camioanele s-au oprit din cauza lipsei de vizibilitate, mi-a zis Courtney. Adăpostește-te undeva și păstrează-ți aerul până ajung.

Rezervorul mai avea aer pentru mai puțin de 5 ore. Dacă vehiculele porneau imediat și nu mai făceau și alte pauze, poate că ar fi ajuns la limită. Decizia mi-era clară. Trebuia să o găsesc pe Nellie.

— Poți să vorbești tu cu Jack?

— Ne-a dat coordonatele tale cam la vreo zece minute după tine. A insistat să venim să te luăm. Dar de el nu am mai dat de atunci. Și emisia costumului său a încetat imediat după convorbire.

Nemernicul mă aruncase într-o groapă ca să fugă și să se ascundă? Nu înțelegeam. Chiar dacă aș fi murit, salvatorii tot m-ar fi găsit, după semnalul emițătorului. Și ar fi dat peste coloane, iar secretul său ar fi fost descoperit. Atunci, de ce să mă fi abandonat?

— Poți să-mi indici direcția ultimei sale poziții?

— Desigur, mi-a răspuns Courtney.

Trosnetele și pocniturile de electricitate statică deveneau tot mai puternice peste discuție. Dacă Jack nu voia să fie găsit, probabil că schimbase direcția după apel. Dar era totuși un punct de pornire. Poate că dacă aș fi ajuns destul de aproape, mi-ar fi răspuns. Oricum, să stau pe loc nu era deloc o opțiune.

— Ți-am trimis coordonatele apelului lui Jack și ultimele sale cinci ping-uri. Habar nu aveam că a mers atât de mult.

— Păi cum de știi asta?

— Mă uit pe o hartă cu pozițiile tuturor expedițiilor sale. Am una pentru toți cei care…

— Poți să mi-o dai?

Dacă vedeam pe unde a umblat Jack, poate că m-aș fi prins unde se ascunde.

Courtney a făcut o pauză.

— Desigur. O să-mi ia câteva încercări din cauza conexiunii proaste, dar îi dau drumul.

— Mersi, am zis și am dat să opresc legătura.

— Malcolm? De ce te-a abandonat Jack?

— L-am enervat.

— A luat-o razna, a spus ea cu mânie în voce. Ei bine, dacă nu era sigur că o să fie trimis înapoi, acum nu mai e loc de îndoială. Tu stai acolo. Vehiculele au pornit din nou, dar cam încet. Pregătim și o dronă să-ți aducă niște canistre de O2.

Dronele robotice erau un fel de planoare motorizate, cu aripi lungi și fragile. Nici o șansă pentru ele în asemenea vânturi.

— N-o irosi degeaba, Courtney. O să încerc să dau de Jack. Închei legătura.

Am oprit conexiunea și am deschis harta pe HUD-ul căștii. Mii de puncte aleatoare răspândite peste o hartă topografică hașurată, cu numere și locații. Erau atât de dispersate că-mi oboseau ochii, dar puteam intui niște  modele. Multe se aliniau în șiruri șerpuitoare, evident emise pe când el se mișca, dar existau și ghemuri dese, locuri unde petrecuse mai multă vreme.

Am mărit scara și atunci mi-a sărit în ochi. Ghemurile formau și ele un model. Am pus un punct roșu pentru poziția mea și am văzut că eram în mijlocul unui asemenea nod foarte frecventat.

Deja vântul mă izbea serios, unele rafale mai să mă răstoarne, iar praful mi se vălurea peste picioare, dar le-am ignorat, cu inima bătându-mi nebunește și capul vâjâindu-mi. Mi-am instruit computerul să ignore datele irelevante și să-mi afișeze doar punctele cu peste douăzeci de ping-uri fiecare. Mi-au apărut 17 noduri, răspândite de-a lungul unui arc larg. I-am cerut calculatorului să considere fiecare ghem drept un singur punct și să extrapoleze în baza celor existente.

Noul model a format un inel cu diametru de 60 de kilometri, compus din 35 de puncte. Cercul de coloane din crater aduna 35, cu unul în centru. Mijlocul inelului mare se afla în canionul unde trecusem pe lângă formațiunile de bazalt. Deși poate că deja mă sortise morții, nu am putut să nu admir viclenia minții lui Jack. Îmi arătase coloanele drept momeală, ca să mă entuziasmez și să distrag baza în timp ce el cerceta adevărata comoară. Și cum era ultima sa expediție înainte să fie returnat pe Terra, nu avusese altă ocazie la dispoziție. Am fixat pe hartă poziția canionului, am scos din trusa de reparații niște bandă adezivă și mi-am înfășurat casca pentru mai multă protecție. Apoi am început să merg.

Am luat scara cu mine, atât ca antenă, dar și drept toiag cu care să pipăi terenul, pe care deja nu-l mai vedeam din cauza vârtejurilor dese de nisip. Continuam să emit non-stop către Jack.

— Știu că ești în mijloc, la prietenii tăi marțieni, și mă îndrept către tine. Am nevoie de oxigen. Transmisia asta-i criptată, dar transponderul meu încă emite.

După o oră, Courtney m-a apelat ca să-mi spună că drona se prăbușise. Cu vocea gâtuită de regret, mi-a recitat litania standard despre conservarea oxigenului și m-a implorat din nou să stau pe loc. I-am răspuns că-l voi găsi pe Jack, am întrerupt legătura și am continuat să înaintez.

Când a țiuit alarma de oxigen disponibil pentru doar o oră, mi-am verificat poziția și am realizat că nu voi ajunge la formațiunile de bazalt, chiar dacă ghicisem corect poziția lui Jack. Platoul larg dintre canion și crater ar fi fost destul de sigur pentru alergat, cu șanse relativ mici de a cădea, însă mersul meu precaut și lent prin furtună practic îmi asigurase moartea. Am aruncat scara și am început să gonesc.

După doar un minut, radioul mi-a pârâit și i-am auzit vocea lui Jack.

— Aprinde-ți lumina de urgență și stai pe loc, Malcolm. Dacă poziția emițătorului tău pe harta mea e corectă, sunt chiar lângă tine.

M-am oprit și am pipăit casca după butonul luminii de urgență, dar nu am apucat s-o aprind, că Nellie a apărut din praf și aproape a dat peste mine. M-a depășit, iar eu m-am întors și am văzut că s-a oprit cu o frână bruscă, împroșcând nisip și pietriș. Lacrimile mi-au potopit ochii, împiedicându-mi vederea, și ușurarea de a fi salvat mi-a umplut pieptul precum o dușcă de whisky scoțian vechi. Jack a sărit de pe robot și s-a grăbit să desfacă o canistră de oxigen din latura ei.

— Faza asta cu Jack vine să-l salveze pe Malcolm de parcă ar fi cavalerie începe să-și piardă noutatea, a zis când m-a întors, mi-a deschis ranița și mi-a scos rezervoarele.

Am înghițit în sec, încercând să înlătur nodul din gât.

— Mulțumesc. Mi-ai auzit apelurile?

— Da. Am pornit înapoi atunci când m-am prins că amicii tăi de la MarsCorps o să te lase să mori.

— Deci aveam dreptate? Formațiunile de bazalt sunt de fapt centrul unui complex mai mare?

— Mda, s-a încruntat el. Cum de-ai aflat?

I-am explicat. A clătinat din cap și-a oftat.

— Evident că ar fi trebuit să deconectez demult porcăria aia de emițător. Nu că ar mai conta. Am avut o șansă și-am irosit-o.

Se întorsese pentru mine, renunțând la șansa de a fi primul la o descoperire uriașă. Sperase la o descifrare a misterului, la înțelegerea mesajului ascuns în formațiuni. Ca mulțumire, îi eram dator măcar să-l ajut să mai încerce.

— Ce-i acolo jos? În canion?

— Nu știu încă, dar Nellie zice că e pătrat, cu latura de 10 metri, și că ce se vede e bazalt plat și neted. Formele alea bizare pe care ți le-am arătat sunt atașate de el de parcă ar fi fost produs prin injecție.

— De parcă ar fi fost turnat in situ?

A dat din cap.

Mare și pătrat. Am încercat să-mi controlez entuziasmul.

— Uluitor! Deci nu ai expus încă nimic la lumină care s-ar topi?

A râs, prima oară de când aflase că-l expediem acasă.

— Nu, bazaltul nu se topește prea ușor. Dar mai e ceva.

Am așteptat să-mi zică el și l-am văzut că mustăcește prin vizieră.

— Hai, zi.

— Pe fațeta dezgropată de mine există un model. Treișcinci de adâncituri cilindrice grupate într-un inel, cu una-n mijloc. După scanarea lui Nellie, substanța translucidă de la baza fiecărei găuri este diamant.

— Păi și ce să însemne asta?

— Habar n-am. A trebuit să mă întrerup și să vin ca să te salvez pe tine.

A fost rândul meu să surâd. Am ridicat un deget și am apelat baza.

— Courtney, îmi cer scuze dacă te-am speriat. Dar l-am găsit pe Jack. Nellie e perfect funcțională, deci avem aer suficient și nu suntem în vreun pericol imediat.

— Mulțumesc lui Dumnezeu, Malcolm! Meteorologii spun că furtuna ar mai putea ține două-trei zile. Ești sigur că aveți destule provizii?

Jack s-a băgat în discuție ca să spună că totul va fi în regulă.

— Tu ești în mare rahat, Jack! Și de la emițătorul tău încă nu avem vreun semnal.

A deschis gura, dar l-am întrerupt.

— De fapt, Courtney, și mie îmi cade semnalul. Intrăm într-o zonă care ne afectează foarte tare echipamentul de comunicații. Așa că nu te îngrijora dacă nu ne mai auzi vreo două zile.

— Nu cred că…

— O să ne întâlnim cu echipa de investigare la locul săpăturilor, în două-trei zile, sau când ne-o lăsa furtuna.

— Dar…

— Malcolm și Jack, am terminat emisia, am zis și am oprit conexiunea.

Jack m-a privit, cu o sprânceană ridicată.

— Dacă tu ai depistat modelul, o s-o facă și ei. Oricum, au destule date cât să-și dea seama de direcția ta.

— Da. Dar am putea să mergem spre nord câteva ore, să oprim transponderul și apoi să ne întoarcem în canion prin intrarea sa nordică. Asta i-a putea încurca o vreme. Deși probabil ne va oferi doar câteva zile. Mai exact, până se stinge furtuna. Ne va ajunge?

A dat din umeri, un gest bizar într-un costum de exterior.

— Poate. Însă dacă facem asta o să fii și tu trimis acasă.

— Nu pot rata așa ceva, am zis și am început să alerg.

#

Peste noapte ne-am îngropat la marginea de nord a canionului. Ne-am trezit odată cu un răsărit gălbui-roz, bolnăvicios. Soarele palid se străduia cu greu să străpungă negura, dar furtuna slăbise și vântul se stinsese, așa că timpul devenea limitat. Dacă ni se termina norocul, tovarășii noștri de la bază ar fi putut să ne găsească în doar câteva ore. La 90 de minute după ce am părăsit tabăra, am ajuns pe vârful unui bloc de bazalt. Am folosit sistemul de aspirat al excavatorului ca să îndepărtăm praful adus de vijelie și am scos la iveală o suprafață netedă, șlefuită, cu modelul deja cunoscut de găuri.

— Ce bizar că au făcut un cub perfect șlefuit, dar din care ies porcăriile alea ciudate și sucite. Îi strică toată perfecțiunea, am zis.

— Par să facă parte din procesul de formare, mi-a răspuns Jack. Poate că nu le-a păsat de ele.

— Bine-bine, și găurile? De ce-s așa fascinați de șablonul ăla?

A îngenuncheat și a îndreptat lumina căștii spre adâncituri. Aveau diametrul unei mingi de golf și adâncime cam de 30 de centimetri și, așa cum îmi povestise, fundurile erau sticloase și transparente.

— Nu-mi dau seama, dar mi-ar place al dracului de tare să aflu.

— Poate că avem nevoie de o cheie. Și dacă o găsim, oare ce va face? m-am întrebat.

Jack s-a tot uitat la găuri, din când în când împungându-le cu câte-un deget.

— Dacă am face noi o cheie?

Am ezitat, nesigur dacă ar fi bine să-mi exprim ultimul gând.

— Celelalte erau umplute cu gheață de apă. Poate…

Jack aproape că a făcut un salt.

— Merită încercat!

Desigur, replica sa n-a avut efectul de a mă liniști, însă știam că odată pornit nu-l mai puteam opri. După vreo 40 de minute, am cercetat cu îndoială improvizația lui Jack. La început voise să construiască o rețea de conducte prin care să ducă apa în fiecare gaură, în mod egal, dar l-am oprit eu când am realizat că asta ar fi însemnat să o canibalizăm pe Nellie de majoritatea tuburilor sale. În loc de aceasta, am acoperit modelul cu un cort superficial din folii de plastic, sigilate precar față de mediul exterior cu toată pasta noastră de reparat costume. O deschizătură centrală am legat-o strâns în jurul unui tub atașat la rezervoarele robotului. Jack m-a asigurat că, dacă pompăm apa destul de repede, o să umple adânciturile și o să înghețe înainte de a se evapora. Eu nu eram așa convins, dar nu aveam nimic de pierdut. În afară de toată apa noastră, firește.

— Și dacă reușim să-l deschidem? Sau să activăm ceva? Dacă-l stricăm?

Jack m-a privit, cu exasperarea evidentă chiar și prin viziera prăfuită.

— Te hotărăști odată, Malcolm? Altă șansă nu mai avem. E vorba de momentul acesta, acum, sau s-o lăsăm baltă. Oricum vor fi suficient de supărați pe noi încât să ne trimită acasă, așa că dacă n-o facem noi, vreun Mickey Mouse marțian o să ridice un castel fermecat în jurul lui.

Avea dreptate. M-am decis cu cine țin.

— Bine, hai să vedem ce iese.

Ne-am urcat pe o movilă de pământ excavat, la marginea cubului, și am pompat apa sub presiune. Firișoare de aburi ne-au indicat imediat fisurile din izolarea noastră improvizată. Cortul s-a umplut și umflat rapid, atât de iute că ne-am speriat să nu plesnească.

— Stai, stai! am strigat.

Jack a oprit jetul și plasticul a început să se dezumfle.

— La naiba, a exclamat. Hai repede, să ne uităm.

Înainte de a apuca să tragem de înveliș ca să verificăm, o serie de pocnete – destul de puternice în atmosfera rarefiată a lui Marte încât să le auzim prin căști – ne-a făcut să dăm înapoi. În bazalt au apărut fisuri, extinzându-se pe sub folie, spre margini, într-un model ciudat de uniform.

— Aveai dreptate, a mormăit Jack. L-am stricat.

— Poate da, poate nu. Toate liniile sunt drepte și la distanțe egale, ca niște felii de plăcintă. Nu par fracturi naturale.

Înainte să mai zic ceva, el a sărit pe cub, l-a încercat prin câteva țopăituri, apoi a îngenuncheat și a ațintit lumina căștii spre despicături. Mi-a făcut semn să cobor.

— Bazaltul e gros de numai vreo 30 de centimetri, a zis. Dar sub el pare să fie diamant. La naiba. Crezi că porcăria asta doar acoperă un bloc mare de diamant?

— Păi, cu certitudine au vrut să fie ceva durabil.

Ne-am dus împreună la prelată, am ridicat-o și ne-am uitat la model. Aproape dispăruse, dar după cum se aranjaseră fracturile se vedea că fiecare dintre ele pornise dintr-o gaură, apoi trecuseră peste partea de sus și dispăruseră pe laturi.

— Cred că gheața noastră s-a expandat și a provocat crăpături, am zis eu.

— Nici vorbă. Una-două ca să elibereze presiunea, poate, dar nu…

S-a întrerupt și a trecut mâna peste marginile câtorva segmente. A început să tragă de ele.

— Doar dacă nu cumva, a șoptit, erau proiectate să se desfacă așa.

Marginea s-a deplasat cu vreo doi centimetri. El s-a ridicat și s-a uitat la mine.

— Aș paria că dacă dezgropăm tot blocul, cochilia asta o să cadă. Eu aș zice că așa a fost făcută. Să se desfacă.

#

Nellie a săpat toată dimineața, dar pe la prânz a trebuit s-o întrerupem și s-o trimitem după gheață ca să ne împrospătăm rezervele de aer și apă. Noi am continuat să săpăm manual, cu pioleții. După ce am curățat o a doua latură, Jack și-a băgat vârful pioletului sub unul dintre segmentele de bazalt și a tras încetișor. Cu un pocnet clar, bucata s-a sfărâmat în fragmente ce s-au rostogolit peste el ca niște cuburi colorate împrăștiate de-un sugar obraznic. L-am auzit icnind și înjurând. A dispărut sub o grămadă de pietre și praf.

— Jack!

Am alergat spre el și am început să mut bolovanii atât de mari că pe Terra nu aș fi putut să-i mișc.

— Zda mă-sii, a mormăit când am înlăturat ultimul pietroi.

— Ai rupturi la costum? Răni?

— Nu, nu s-a rupt nimic, a zis, deși i se ghicea durerea-n glas. Sunt bine, ajută-mă să mă ridic.

Am dat la o parte un fragment și nu am putut să nu-i remarc uniformitatea evidentă. Jack avusese dreptate. Bazaltul fusese clar conceput să se desfacă ușor. Fața interioară a cochiliei era gravată cu un model în formă de plasă, cu pătratele ținute împreună de o fâșie exterioară subțire de piatră, ușor de sfărâmat după ce se înlăturau solul ce le sprijinea și tensiunea de interconectare. M-am uitat la ce rămăsese dedesubt. Părea să fie un bloc solid de diamant. Am aprins lumina de pe cască și m-am uitat în el. Mi-au urcat fiori pe șira spinării, și fără să vreau am scăpat exclamația standard din SF-ul clasic:

— Dumnezeule, e plin de stele!

Jack s-a scuturat de praf și și-a verificat echipamentul de rupturi.

— Termină cu prosteala. Ce se vede?

Am deschis gura, dar cuvintele au refuzat să iasă. Interiorul era plin cu cea ce păreau să fie constelații sclipitoare. Părea că cineva tăiase un petec din noaptea marțiană și-l îngropase ca să-l găsim noi.

— Malcolm?

Jack a venit lângă mine și s-a aplecat să vadă mai bine.

Punctele asemănătoare cu stele străluceau doar când erau atinse de raza lanternei mele. Mintea mea de savant a gândit imediat că sunt impurități sau micro-fracturi din diamant, dar o parte din mine știa că mă uit la o hartă celestă, tridimensională.

— O hartă, a șoptit și Jack.

Din cască am auzit un pocnet, apoi vocea lui Courtney.

— Malcolm, aici Baza Marte Unu, recepționezi?

Am fost tentat să mă supun obișnuinței și antrenamentului de a-i răspunde, dar am tăcut. M-am uitat la Jack, însă el era total concentrat asupra interiorului blocului.

— Malcolm, recepționezi? Am trimis drone peste tot prin zona voastră după oprirea vijeliei. Nu există anomalii de recepție. Nu știu ce faceți voi doi acolo, dar comandantul e furios.

S-a oprit o clipă, după care a continua:

— Șeful zice că pe Jack oricum îl expediază de aici, dar pe tine te-ar putea ierta datorită descoperirii. Asta dacă răspunzi. Acum.

Dorința de a replica printr-un val de înjurători a fost copleșitoare. Mă lăsaseră să mor, iar acum mă amenințau cu pedepse? M-am mușcat de buză, m-am asigurat că frecvența de comunicare era setată pe local și i-am spus lui Jack, pe canalul său radio:

— Să ne grăbim. Tocmai m-a căutat baza. Nu cred că s-au prins unde suntem, dar ne caută.

Am săpat și mai cu patos. Când a revenit Nellie, m-am străduit să filmez harta din toate unghiurile posibile. La apus, noi trei dezvelisem încă două laturi. Doar fundul și o parte era tot îngropate, însă lumina se stingea cu repeziciune în canion.

Baza ne-a mai apelat de câteva ori și la un moment dat am văzut spre est un punct undeva la înălțime, în zona spre care mă îndreptasem înainte să opresc emițătorul.

— Hai să ne adăpostim peste noapte, a zis Jack.

— Dacă vrem s-o dezgropăm, va trebui să lucrăm și nocturn, i-am răspuns. Vântul s-a oprit, așa că o să vadă urmele lui Nellie și o să le urmeze până la noi.

— Da, dar dacă avem noroc asta se va întâmpla mâine. Și le va lua ore întregi să ajungă aici în camioane. Însă dacă dronele zboară și peste noapte, ne pot descoperi luminile când lucrăm, sau siluetele-n infraroșu. Ar ajunge înainte de dimineață. Eu cred că-i mai bine să ne ascundem sub pământ.

Uram ideea de a abandona descoperirea făcută atât de greu, dar am recunoscut că avea dreptate. După ce am ieșit din costume și ne-am adăpostit, mi-am conectat computerul la Nellie ca să ne uităm la filmare pe ecranul ei expandabil. I-am cerut calculatorului să facă o hartă 3D pe baza filmării și să pună simularea grafică peste înregistrare. Amândoi am remarcat imediat că printre miile de puncte unele erau de trei-patru ori mai mari ca restul, mai degrabă perle decât stele îndepărtate. Unele erau așezate în perechi, unele aproape lipite, altele la distanță de 2-3 centimetri. Fiecare perlă era conectată cu alta, mai îndepărtată, prin câte o linie subțire cât un fir de păr.

— Ciudat, a zis Jack, aproape șoptit. Acele legături par să facă un fel de șablon, dar…

— Computer, suprapune toate hărțile stelare din memoria ta peste acele șabloane.

— În baza mea locală nu am decât unele rudimentare, utilitare pentru navigație, mi-a replicat aparatul, folosind vocea sa fermecătoare de frumusețe sudistă, ceea ce l-a făcut pe Jack să zâmbească și să ridice o sprânceană. Vrei să verific arhivele Bazei Marte Unu sau să cer o descărcare de pe Terra?

— Nellie are hărți stelare? l-am întrebat pe Jack.

— Malcolm dragă, se pare că ție chiar îți cam…

— Răspunde la întrebare.

A clătinat din cap.

— Nu are nevoie. Dar conectează-te la bază, oricum în câteva ore ne găsesc.

— Verifică mai întâi baza, iar dacă ei nu au hărți astrale complete, trimite o cerere spre Pământ.

— Încarc harta stelară 3D din memoria bazei, a zis computerul. Am nevoie de o scară relativă pentru modelul nou construit.

Eu și Jack ne-am uitat lung la modelele ce se roteau pe ecran, apoi unul la altul. Am ridicat amândoi din umeri.

— Nu cunoaștem proporțiile. Va trebui să cauți modele relaționale, apoi să ajustezi tu.

— Am înțeles.

— Să ne zici când dai de o potrivire de peste 70%.

— Am înțeles.

După conectarea la bază, apelurile dinspre ei au devenit mai insistente, dar le-am ignorat. Jack s-a apucat să pregătească o cină sumară, însă eu nu mi-am putut lua ochii de la imagini. Am depistat două excepții la perechile de perle. Una singuratică într-un colț, legată de cea mai apropiată pereche printr-o linie de 60 de centimetri. A doua excepție avea o linie ce ducea oblic, peste diagonală, către un nod mare, dar din cauza filmării tremurătoare computerul le afișa doar ca un ghem ușor aplatizat în formă de disc.

Am numărat cu rândul în timp ce mâncam și ne-au ieșit șaptesprezece perle, în afară de cele din nod. Imaginea s-a schimbat brusc, acoperind modelul original, colorat albastru, cu unul nou, roșu. Legenda de la baza ecranului identifica structura în roșu drept „Stele cunoscute.” Ceva mai mult de jumătate dintre puncte se suprapuneau perfect, dar unele erau mișcate, toate în aceeași direcție, însă în grade diferite. Cam o cincime din stelele în albastru nu aveau echivalent în roșu și nimic din cele cunoscute nu se suprapunea cu perlele.

— Ei, căcat, a mormăit Jack. Asta nu ne-a ajutat prea tare.

— Computer! Dacă iei în calcul mișcarea și rulezi imaginile înapoi, s-ar fi potrivit vreo stea din baza noastră cu harta nouă, cândva în trecut?

La început calculatorul nu mi-a înțeles ideea, dar după ce am explicat-o mai clar a afișat un contor și stelele roșii au început să se târască spre cele albastre. Când s-au oprit, contorul zicea: „4372 BC”. În afară de vreo șase afișate cu „poziție necunoscută”, restul stelelor roșii se potriveau acum. Totuși, încă nimic peste perle.

— Ohoo, peste șase mii de ani în trecut! am exclamat.

— Nu chiar atât de vechi pe cât ne așteptam, a răspuns Jack.

— Computer? Ai afișat toate datele despre stele? Arată-mi te rog și quasarii, pulsarii, piticele, cometele, asteroizii și galaxiile, orice obiect s-ar potrivi în model.

— Și găurile negre, a adăugat Jack.

Densitatea hărții roșii aproape s-a dublat. Acum șase puncte se potriveau cu perle.

— Computer, găurile negre și singularitățile fă-le verzi.

Zeci de puncte s-au înverzit, inclusiv cele șase suprapuse peste perle.

— Deci, a rânjit Jack, ei călătoresc prin găuri negre.

— Sau le folosesc drept relee de comunicație. Ori surse de energie. Computer, dacă sistemul solar e pe hartă, pune-i un indicator.

În dreptul stelei de lângă perla singuratică din colț a apărut cuvântul SOL.

— Ia te uită!

Jack s-a târât lângă ecran și a pus degetul pe perla de lângă Terra.

— Intri într-o gaură neagră aici… și-a mișcat degetul pe linie până la perla vecină… și ieși aici, apoi navighezi prin spațiu normal spre gaura asta neagră…

— Prea sunt așezate convenabil. Cred că-s găuri de vierme construite artificial.

A dat din cap și a continuat să urmărească traseul, cu salturi mari între găurile negre conectate cu linii, călătorii scurte spre următoarea trecere, apoi iar salt. Calea ducea tocmai până la ghemul de perle din colțul opus.

— Stația Centrală, a spus, ciocănind în ecran.

— Până la urmă, nu-i vreo idee nouă.

— Doar că acum e pe bune!

Încă o dată, mintea mea științifică a refuzat să accepte evidența ca posibilitate certă, însă am înlăturat acele gânduri și-am râs.

— Ei, da, așa-i. Poate.

Ne-am holbat la monitor câteva minute, în tăcere. Apoi eu am arătat spre nod, m-am ridicat și am început să-mi pun costumul.

— Trebuie să mă mai uit o dată la ghemul ăla.

— Până la răsărit încă mai sunt vreo cinci ore.

— Contează? Cred că putem presupune liniștiți că ne-au găsit deja.

După douăzeci de minute stăteam iar în vârful blocului de diamant, acum și sub cerul marțian înstelat. Undeva departe, în îngrămădeala aceea de astre, există alte ființe inteligente. Fapt de acum, nu speculație. Ne-am uitat în jos, am aprins luminile de pe căști și am îngenuncheat, sprijinind și palmele de cub.

Ghemul de perle se afla lângă un colț superior și când luminile noastre au căzut pe el, am pufnit amândoi, apoi am râs. Din unghiul corect, se vedea că 35 dintre perle formau un inel în jurul unui punct central. Ultima linie din traseu ajungea la o perlă din inel.

Lumina răsăritului nu pătrunsese încă în canion când am aruncat o ultimă privire cubului. Jack a ezitat, privind ba la mine, ba la computerul de la încheietura sa.

— Malcolm, nu pot să mă liniștesc deloc. Dacă vine altă furtună sau alertă de radiație?

— E un risc, adevărat. Dar eu pot porni comunicațiile, cu amprentă verbală, pe când tu nu. Iar dacă plecăm toți împreună, ne vor găsi. Urmele de șenile lăsate de Nellie sunt prea ușor de văzut din aer.

Tot era nesigur. Ca să împiedice MarsCorps să ascundă descoperirea și să o exploateze cumva, ne-am decis că ar fi mai bine să anunțăm noi înșine Pământul. Jack urma să meargă spre est, să contacteze baza și să pretindă că mă caută pe mine. Cu puțin noroc, așa îi va face să-și concentreze căutările la est de canion, în timp ce eu mergeam de fapt spre vest, la antena din craterul aflat la un kilometru și jumătate de tabără.

— Ești doar supărat că de data asta tu ești momeala.

Nu a râs. Nici măcar nu a mai zâmbit.

— Dacă alergi aproape toată ziua, ar trebui să ajungi la tabără imediat după apus. Ai luat rezervorul suplimentar de aer? Și apa?

— Da, mămico.

M-a strâns de braț.

— Dacă ai necazuri, să mă chemi. O să vin să-ți salvez fundul, ca de fiecare dată.

— Hai! Să-i dăm drumul! i-am zis.

El a pornit către sud, ca să iasă din canion pe la acel capăt, iar mersul său grațios, de gazelă, mi l-a scos din raza vizuală în doar câteva clipe. Eu am început să merg mai neîndemânatic spre ieșirea nordică, însă în curând mi-am reglat pasul. Jack rămânea cel mai eficient marțian, dar deveneam și eu tot mai bun.

###

Traducere de Miloș Dumbraci

Povestirea The Rings of Mars (Inelele de pe Marte), de William Ledbetter, a câștigat concursul Writers of the Future, 2012.