Speculația științifică și artele
sau
Descoperirile științifice și artele
Introducere – definiții
Artele sunt o serie de manifestări de comunicare umană care constau dintr-un mediu, a unui set de reguli pentru folosirea acestui mediu, ales de artist, a unui set de criterii de interpretare ce determină comunicarea prin acel mediu, pentru a induce un sentiment, o idee, o senzație sau o trăire în modul cel mai eficient posibil pentru receptarea acelei lucrări. Într-un sens larg, termenul artă desemnează orice activitate, care se bazează pe cunoștințe, exercițiu, percepție, imaginație și intuiție. Într-un sens mai strict, se adaugă la cele de sus cunoașterea, estetica.
Literatura este definită ca forma grafică de cunoaștere și transmitere a informațiilor, prin texte, desene, imagini, sau prin orice înregistrări simbolice care semnifică o cunoaștere. Banda desenată face și ea, indubitabil, parte din literatură, având și o componentă de artă plastică înglobată.
Ffilosoful musulman Imam Ja’far al-Sadiq (702-765 d.Hr) definește literatura ca fiind „veșmântul cu care cineva îmbracă ceea ce scrie sau spune, astfel încât să pară mult mai atractiv”, adăugând că literatura este o bucată din viață, căreia i-a fost dată o direcție și înțeles, o interpretare artistică a lumii, care diferă în funcție de observator.
Literatura, ca fenomen artistic ce a apărut odată cu dezvoltarea limbajului, vocabularului și gramaticii unei limbi a înregistrat încă de la începutul său primele forme de evazionism și de prospectare a lumilor fantastice. Basmele sunt ficțiunile în care personajele fantastice, zeii și oamenii evoluează într-o istorie a îngemănării a două (sau mai multe) lumi, una reală, a doua imaginară. Psihologii spun că până la vârsta de 6-7 ani copii amestecă realul cu imaginarul și nu le pot decela. De aceea creearea ficțiunilor se face continuu, de-a lungul generațiilor, ca o continuitate a psihologiei copilăriei. Nu au fost create doar în perioada când literatura se transmitea oral, înaintea apariției scrisului, ci, după cum vom vedea, însoțesc toată istoria umană până în zilele noastre și o vor face încontinuare, indiferent cât de pragmatică se vrea societatea actuală sau cea viitoare.
Vom reflecta în cele ce urmează câteva teme perene ale artelor, în conexiunea lor cu gradul de cunoaștere a fenomenelor naturale.
Cataclisme
Epopeea lui Ghilgameș este cea mai veche relatare a potopului și a lui Uta-Napiștim, salvatorul omenirii, poveste reluată în Biblie. Este cea mai veche scriere literară păstrată a umanității, datând de la începutul mileniului al III-lea î.Hr. S-a păstrat lacunar, pe 12 tăblițe de lut, în biblioteca regelui asirian Assurbanipal de la Ninive și povestește faptele eroice ale lui Ghilgameș, legendarul rege al cetății Uruk. Ceea ce este fundamental în mitul lui Ghilgameș se poate numi drama existențială a omului, lupta lui cu forțele oculte și perspectiva înfrângerii lor, raportul cu femeia și raportul de prietenie între oameni, teama de moarte și setea de nemurire. Mitul rezumă alegoric istoria devenirii și destinul oamenilor ca societate, preocupările sale: vânătoarea, păstoritul, civilizația urbană, constituirea statului arhaic, catastrofele cosmice, marile întrebări ale gândirii.
Vechiul Testament
Atât Biblia, Vechiul Testament, care e o colecție de texte antice de factură istorică și religioasă, cât și alte mitologii vechi vorbesc de un cataclism prin ”ploaie de foc” ce a nimicit o bună parte a populației umane. Dovezile geologice au confirmat mai multe astfel de majore sau minore extincții de specii ce au afectat biosfera de pe Terra. Incinerările la scară planetară s-au datorat fie căderii unui meteorit devastator, fie unei activități vulcanice foarte intense. Cele înscrise în literatură fiind cele de la Santorini, Pompei, Krakatoa, ori legendarele Atlantida și misteriosul ținut Mu sau Miu. Urme ale acestora există în America Centrală (peninsula Yucatan), America de Nord, Asia, Australia, care au cauzat fie incendii, fie întunecări ale iluminării solare la nivelul solului pe mai multe decade sau chiar secole, constituind cauze ale pieirii unor specii ori cauze declanșatoare ale unor mini ere glaciare.
Mahābhārata
Una dintre cele mai vechi mitologii cunoscute e cea descinsă de la brahmani, a timpurilor expansiunii triburilor euro-iraniano-indiene în vremea când au atins nordul indian, care la data aceea reprezentau unele dintre cele mai vechi civilizații. Harrapa era una dintre cetățile dravidienilor, a localnicilor cu pielea închisă la culoare. Noii veniți erau albi, o mutație apărută cam pe la anul 5000 î.e.n. după cum spun unele analize ADN recente, la populația ce avea să se răspândească în Eurasia. Ramayana și Mahabharata, cele mai importante epopei despre istoria străveche consemnată, sunt transmise pe cale orală dintr-o vreme aproximată ca 1700-1500 î.e.n., în limba sanscrită, limbă folosită și în zilele noastre ca limbă cultă. Din acele vremuri probabil datează și povestea lui Harap Alb, personaj din basmele românești. Ce revoluție socială a creat apariția oamenilor albi, asupra celor străvechi, negricioși, blacki? Cronos, străvechiul stăpân al lumii, a fost detronat de noul zeu suprem, Zeus cel alb, fulgerătorul.
Mahābhārata este elementul fundamental al mitologiei hinduse. Dezbate patru scopuri principale ale oamenilor (artha – intenția, kāma – satisfacția, dharma – obligația și moksha – eliberarea) și încearcă să explice relațiile dintre individ, societate și lume și rolul karmei în aceste relații. Având peste 100,000 de versuri, pasaje lungi de proză cu un total de aproape 1,8 milioane de cuvinte, Mahābhārata este unul dintre cele mai lungi poeme epice ale lumii. Iliada și Odiseea sunt de zece ori mai scurte, Divina Comedie a lui Dante – de cinci ori, iar Ramayana – de patru ori.
