În luna august am parcurs următoarele povestiri:

1). Reculul praștiei, Alexandru Lamba, Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice Anticipația, Nr. 29, 2015

O povestire care m-a suprins într-un mod plăcut în primul rând prin densitatea ideilor SF. Într-un viitor nu prea îndepărtat omenirea trimite nave-miner, cu personal uman criogenizat, să recolteze asteroizi și să-i trimită spre Terra pentru extragerea orbitală a minereurilor.

Într-o astfel de navă comercială, personajul principal se vede reanimat în preajma planetei Saturn, mult mai devreme, deoarece destinația finală a călătoriei era reprezentată de Centura Kuiper. Stările fizice ale decriogenizării sunt atent și cu umor descrise, la fel și interacțiunea cu computerul navei, pus pe modul Morgan-Freeman după ce un coleg hâtru îi conferise tonalități de starletă.

Atunci când omenirea, vlăguită în căutarea lacomă de noi și noi resurse, folosește în mod necontrolat tehnologia praștiilor gravitaționale pentru accelerarea vehiculelor spațiale, lucrurile capătă o turnură nefastă. Ultimul paragraf închide simetric povestirea, în nuanțe tanatice lovecraftiene. Singurul punct slab este reprezentat de introducerea, pe final, a unui personaj care, în opinia mea, nu își avea locul, decât eventual pentru o ridicare artificială a mizei. Dacă e apocalipsă gravitațională, atunci să o experimentăm până la capăt!

În contextul celor descrise mai sus, consider că șansa unui alt viitor pentru specia umană ar trebui lăsată la libera și neîngrădita apreciere a cititorilor.

2). Roșie ca sângele este furia, Cătălina Fometici, Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice Anticipația, Nr. 20-21, 2014

O povestire construită cu migală stilistică, în special în partea introductivă, când suntem familiarizați cu domeniul nobiliar aparținând familiei Montmorency, căreia îi aparține personajul principal, domnița Odille. În absența tatălui, duce însărcinat cu poverile guvernării regatului, onoarea tinerei aristocrate este păzită de cei mai apropiați prieteni ai acestuia, și anume: Bernard de Monbazon, Philippe de Rochefort, Martin d’Epinoy, respectiv Richard de Joinville. Muzicalitatea aparte a familiilor nobiliare te introduce imediat în atmosfera specială a povestirii, care beneficiază din plin de eleganța și virtuozitatea autoarei în ceea ce privește descrierea personajelor sau a decorurilor.

Pacea domniței este tulburată odată cu apariția unui anume marchiz de Teillefer, care o seduce, în mod inexplicabil, ademenind-o afară din castelul familiei, în penumbrele conacului său înțesat cu experimente specifice alchimiei. Teolog și demonolog (superbă rezonanță fonetică a conceptelor), acesta ascunde o taină ce tinde să-i scape de sub control.

Finalul pierde puțin din somptuozitatea atmosferei baroce, prin simplul fapt că autoarea cade pradă propriei vrăji în ceea ce privește nuanțele tensiunii narative; aș fi preferat evitarea unor tușe ușor îngroșate prin referirea la trăiri sau emoții introduse prin majuscule, cum ar fi Bezna, Furia, Fiara, Moartea, Câinele Negru. Acest soi de tehnică nu augmentează, din punctul meu de vedere, dramatismul deznodământului. Povestirea Cătălinei Fometici este atât de bine construită, atent structurată stilistic și narativ, încât nu are nevoie de asemenea proptele către final.

3). Cristale, László Tarkó, colectiasf.ro, 2018

Povestirea urmărește peregrinarea prin Univers a unor ființe transformate în cristale: Poliedru Asimetric, Cilindru Con, Aur Carbon Sodiu, Cristal Albastru. Textul este dominat de replicile purtate în imensitatea spațiului cosmic, cristalele beneficiind de abilități telepatice.

Ideea povestirii este una interesantă, cred, totuși, că dialogul ar fi trebuit restrâns în favoarea descrierii personajelor sau a unor elemente aparținând decorurilor, oricât de mici. De asemenea, povestea de iubire din final ar fi meritat detaliată, pentru creșterea tensiunii dramatice.

4). Primul contact, Cristina Ghidovenu, colectiasf.ro, 2018

Personajul principal, antierou tipic, oaia neagră a familiei, intră în grațiile unor extraterestre delicate, cu brațe diafane și degete subțiri, în timp ce se ocupă de paza acestora ca simplu soldat al complexului militar unde sunt îngrijite. În timpul unei recepții, una dintre aceste zâne extraterestre îi pune în jurul gâtului un colier special, frumos lucrat, apoi se înalță către albastrul necuprins al cerurilor.

Povestirea este scurtă, însă scrisă într-un stil vioi, plăcut ochiului, fără prețiozități inutile. Personajul principal este bine închegat în structura narațiunii, cu un istoric credibil, cu vise, pasiuni și o ușoară inadaptare la mediul în care este silit să viețuiască, stârnind din start o oarecare simpatie. Sper să-l mai întâlnesc pe acest soldat cu aspirații literare, pierdut în imensitatea vreunei biblioteci spațiale extraterestre.

5). Mantia de păun, Chris Beckett, Antologiile Gardner Dozois, vol. 8, Editura Nemira, București, 2014

Fabbro, un demiurg, creează șapte duplicate, în forma unor semizei lăsați apoi să administreze un paradis virtual idilic: Fuseseră zei goi. Începuseră să se acopere doar pe măsură ce se îndepărtau unul de altul: Cassandra în Mantaua de Oglindă, Jabreel în Armura de Lumină, Balthazar în Haina de Vise… Dar Mantia de Păun fusese cea mai impresionantă dintre toate. (p 192)

În cele din urmă, între cei șapte izbucnesc orgoliile și competiția, atrăgând lumea pastorală pe care o moșteniseră în conflicte nesfârșite. Prețul progresului este plătit de populația civilă, victimă a nenumăratelor războaie. Atunci când Cassandra, cea mai împăciuitoare dintre copiile lui Fabbro, este anihilată ca urmare a unei alianțe a celorlalți șase, bătrânul demiurg se hotărește să intervină.

Deși este centrată pe aspecte ale miturilor creației, povestirea e bine ancorată în imagini vizuale, atât în ceea ce privește Mantia de Păun, un atribut al lui Tawus, cel mai mândru și rebel dintre semizei, cât și prin localizarea conflictului dintre acesta și demiurg, pe malul unui lac de munte ce adăpostește cârduri întregi de rațe și gâște sălbatice. Astfel, conceptele cu care operează autorul în administrarea conflictului filosofic dintre cei doi își găsesc corespondentul în alegoriile care compun decorul virtual, chiar dacă deznodământul nu este unul ușor de intuit în ceea ce privește implicațiile sale teleologice.