̶ ̶ … Morwenna, ce ai?
Clipi, amețită. Scăpase aparatul din mână; unul dintre tovarăși i-l întindea, privind-o îngrijorat.
̶ ̶ Sunt bine. Unde e Layo? A ieșit de-acolo?
Omul înălță din sprâncene.
̶ ̶ Să iasă?… Cum să iasă?… Abia a intrat, după cum ți-a raportat chiar el, acum câteva clipe!… Sigur te simți bine?
Se încruntă. Câteva clipe?… Atunci așa trebuia să fie, Bernard nu avea de ce să o mintă. Da, se simțea bine, îl asigură ea din nou pe Bernard, care parcă o privea puțin ciudat. Sau poate că lumina aceea verde, stridentă, îi juca feste…
̶ ̶ Trebuie să plec, anunță ea deodată, îndreptându-se spre ieșire. Tocmai am primit o altă misiune. Deschide ușa, Madox.
Bernard o prinse de braț.
̶ ̶ Nu poți pleca acum, zise el cu asprime. Străzile colcăie de Pretorieni. Dacă ieși pe ușa aia, ne vei expune pe toți. Uiți că a fost ideea ta să acționăm azi?… Sau intenționezi, cumva, să ne trădezi?…
Morwenna se întoarse încet spre el, țintuindu-l cu privirea ei neagră, sfredelitoare. Bărbatul păli.
̶ ̶ Bernard, șopti ea cu o voce de gheață, am impresia că uiți cu cine vorbești. Nu vrei să repeţi ce ai spus?
Îşi eliberă braţul cu o smucitură neaşteptată, iar Bernard se pomeni izbit de perete.
̶ ̶ Continuați fără mine, li se adresă ea celorlalţi, ignorând expresia panicată de pe chipurile lor. Layo să iasă din tunel după două ore, așa cum i-am spus. Rămâneți pe poziții până la noi ordine.
Ieși fără zgomot, după ce Madox se asigură că strada era pustie; ușa se închise în urma ei.
Afară, în amurgul cenușiu, orașul zăcea ca o vietate rănită, cu intestinele-i de sticlă și oțel la vedere. Zgomotul traficului încetase de câteva ceasuri; nici trecătorii, cu mișcările lor mecanice, ordonate și cu ochii lor care nu clipeau, nu se mai aflau pe străzi. Se auzeau, în depărtare, pașii cadențați ai Pretorienilor, ordine scurte și răspunsuri date în cor de voci groase. Doar ei puteau ieși la ceasul ploii; costumele lor argintii erau concepute special pentru a-i proteja.
Ezită. „Ce fac?… Risc să compromit operațiunea pentru a alerga după un vis!!…” Însă era mai mult decât un vis, știa foarte bine. Era o istorie uitată, scrisă cu cerneală de aur pe hârtie de mătase neagră, într-o carte veche de secole. Era o promisiune, făcută cu generații în urmă unei Prințese. Era o moștenire periculoasă; un străbun misterios, al cărui nume se pomenea în șoaptă și al cărui sânge clocotea în venele ei…
… În vremuri vechi, spunea legenda, într-un anume timp, într-un anume loc, prinţesa Alma şi-a pus o dorinţă. Totul a început între zidurile unui vechi castel, cu vorbe tainice şoptite nopţii şi reflexiei palide din oglindă. Dragonul de argint veghea neclintit cu ochii săi purpurii, apa tulbure a oglinzii tremura, iar puternicul demon Gazoh Înşelătorul îşi aştepta prada cu ghearele scoase şi cu limba-i despicată lucind roşie între colţii săi ascuţiţi.
I-a promis prinţesei frumuseţe veşnică. I-a promis că îi va umple vistieria cu aur şi că îi va aduce înţelepciunea întregii lumi la picioare; că îi va îndeplini cele mai ascunse dorințe, chiar și pe cele la care ea însăși nu îndrăznea să viseze. Ea nu trebuia decât să îi întindă mâna şi să îl elibereze din capcană.
Fermecată, neştiutoare, ea a făcut-o. În schimb, a primit doar un vis; un vis în roşu-sângeriu.
Sufletul ei s-a pierdut în Beznă. Ochii ei nu mai puteau privi lumina, carnea ei ardea la atingerea unui crucifix. Zile și nopți de-a rândul a alergat nebună pe coridoarele nesfârșite ale Palatului Imperial din Aakra, țipând ori de câte ori își zărea chipul într-o oglindă sau într-un ochi de geam. Temându-se de umbre și adieri și șoapte, ferindu-se de oameni și de fiare.
Când totul părea pierdut și noaptea părea eternă, Marele Vrăjitor Faramund a sosit înaintea Prințesei pentru a-i oferi sfaturile sale înțelepte. La îndemnul său, Alma a apucat în taină drumul spre Pădurea Tăcută, acolo unde sălășluia Salhir, regele Elfilor nemuritori. S-a întors în Cetatea Regilor după ce zăpezile se așternuseră groase peste întreg ținutul; călărea pe un cal înaripat și purta cu ea Sabia de Smarald, o armă străveche făurită de Elfi în palatele lor neștiute.
Și războiul a început. O mare alianță s-a format atunci; armatele Oamenilor și ale Elfilor, chemate de Faramund în numele prințesei Alma, s-au ridicat și au mărșăluit fără odihnă împotriva legiunilor lui Gazoh. Vânătoarea de demoni a durat ani în șir. Multe lupte s-au purtat, mult sânge a fost vărsat, demoni și eroi au căzut deopotrivă. Purtătoarea Sabiei de Smarald a călărit mereu în frunte, cu Faramund la dreapta ei; lama vrăjită ardea ca un fulger acolo unde măcelul era mai crâncen, reaprinzând speranța în sufletele cuprinse de teamă și îndoială.
Într-un sfârșit, Gazoh Înșelătorul a fost încolțit sus, la Peșterile Înalte, între crestele albe ale Munților de Gheață. Însăși Alma l-a ucis, spintecându-l cu lama vrăjită a armei elfice; l-a tăiat în bucăți și i-a ars trupul, apoi i-a împrăștiat cenușa în cele patru zări.
Barzii au cântat victoria ei. Au numit-o Ucigașul-de-Demoni. Au spus că ochii ei străluceau ca diamantele în lumina care se întorcea asupra firii…
„Dar ea nu s-a mai întors”, își aminti Morwenna. „Ceva nu a mers cum ar fi trebuit. Alma a pășit într-o capcană; chiar și învins, Gazoh nu a pierdut lupta. Demonii nu pierd niciodată… Şi totuși… Asta înseamnă că Prințesa trăiește. E acolo, prinsă în ținutul întunecat de la Poarta Umbrelor… Rătăcește încă de atunci, fără să găsească drumul înapoi… Și Marele Vrăjitor Faramund i-a promis că vocea lui va străbate spațiul și timpul pentru a-i veni în ajutor… Ea îl cheamă, încă îl cheamă, dar nu știe că Faramund nu mai este. Sunt doar eu aici; eu, cea care poartă sângele lui…”
Ridică ochii spre cerul de culoarea noroiului; mirosul tot mai puternic de metal carbonizat o făcu să se hotărască. Nu era cale de întoarcere. Trebuia să iasă din oraș înainte de a începe ploaia. Mantia ei o putea feri, pentru o vreme, dar era mai bine să nu riște. Privi în urmă pentru ultima dată. Da, făcea ceea ce trebuia. Bernard și ceilalți se puteau descurca de data asta și singuri. Poate că ar fi fost mai corect să le dea niște explicații, însă erau prea multe de spus. Oricum, nu era vreme de pierdut cu vorbe. Prinţesa voia să se întoarcă acasă.
…Dar chipul ei, mâinile ei erau stropite cu sânge…
Nu, nu era vreme de pierdut. Cu mantia strânsă în jurul ei, Morwenna apucă drumul spre Munții de Gheață, ale căror creste încă albe se înălțau în depărtare…
