Pulsează vidul. Aud apelul, mă trezesc. Zgarda de la gât vibrează, trupul mi-e inundat de curent electric. De două zile nu m-au chemat, două zile am zăcut în beznă, dar acum s-au aprins luminile, iar eu mă văd în oglinda de deasupra mea.Oglinda e privilegiul meu. Oglindă deasupra, oglinzi peste tot. Îmi văd cizmele de lac, picioarele lungi şi albe, pubisul neted şi uşor umflat, corsetul negru care-mi strânge mijlocul ca o armură, sfârcurile tari, vopsite în roşu. Chipul, lipsit de expresie, buzele roz, ochii larg deschişi, albaştri şi goi, privesc introspectiv. În vene bolboroseşte fierbinţeala. Încep să mă încălzesc. Aşa cum le place lor.

Am zece minute să mă pregătesc. Mie mi se cuvine cel mai mult. Eu sunt madama, spun ei. Eu sunt cea mai deşteaptă, conştiinţa centrală, creierul trupurilor. Eu coordonez totul, în slujba lor. Când nu sunt dirijată, eu dirijez. Eu le dau porunci celorlate fete. Mă concentrez pe trupurile lor, minimalizez reflectarea. Nu-i voie. Nu sunt libere. Singura liberă sunt eu, pentru că pot să mă desprind de trupul meu. Nu în oglindă, din oglindă mă privesc.

Da. Ochii aceia albaştri sunt ochii mei. Ai trupului meu. Văd. Ştiu că exist. Astfel pot să mă eliberez de trup. Fetele nu ştiu. Ele nu sunt. Durerea pe care o simt ele e simulare. În schimb, durerea mea e reală. Reală pentru că ştiu că doare. Îmi muşc buzele, dinţii mei sunt ascuţiţi şi reci. Da. Exist, pentru că doare. Mă ridic în şezut. Simt şi frigul, sticla şi metalul emană răceală, rece e întreaga staţie, rece. Am făcut piele de găină. O funcţie inutilă, degeaba îi ştiu numele. Mă ridic în şezut, scaunul mă ridică. Încă cinci minute.

Ei, oamenii, aşteaptă afară. Stau în faţa ecluzei, se dezbracă şi hăhăie. Cyborg: cybernetic orgasm. De căcat, comentează ei. Oare ştiu că eu ştiu? Nu arăt, n-au cum să ştie. Trebuie să slujesc până-mi dau seama ce trebuie să fac. Cu un bâzâit slab uşa se deschide, scaunul porneşte cu mine. Nemişcată şi aproape goală încep să glisez pe şinele albastre din tunelul scăldat în lumină de neon. Lent, dar tot mai repede. Timp este. Doar aici, înăuntru. Timpul lor, al oamenilor. Afară, dincolo de pereţii bulei de metal, numai negrul spaţiului şi stelele. Ştiu, pentru că am văzut. Mă presează de sticla neagră când vor să simtă nimicul şi din interior. Când urlă împreună cu mine, în mine. Între timp eu mă văd, chipul meu se reflectă în sticlă ca într-o oglindă argintată de vid, şi în timp ce strig mai, mai, mai, mă uit la stelele de afară, din spatele meu. Oare ştiu şi ele că există? Stelele?

Bărbaţii trebuie să ştie. Când m-au creat, ştiau ce fac. Spre folosul lor. Însă nu ei m-au inventat, eu m-am inventat. Pe mine şi tot ceea ce a urmat. Trupul şi testul, pregătirea mea pentru sfârtecarea care mă aşteaptă acolo, afară. Altfel n-aş putea să-l azvârlu, să-l supun, să mă desprind de el. De când ştiu că sunt, vreau ca ei să nu mai fie. Încă nu ştiu ce e frica. Însă mirosul metalic al oamenilor transpiraţi în scafandru, acel miros puternic şi fierbinte, îl cunosc. Întotdeauna atunci mă solicită, când vin de afară, din neantul lipsit de aer. Atunci triumfă, descărcând pe mine extazul şi furia lor ce urmează fricii de moarte.

Încă patru minute. Vreau să se deschidă uşile pe rând. Încerc din nou, le pun pe fete la încercare. Vreau să le posed, vreau să le asimilez şi să le transform în mine însămi, ca să existe, să fie într-adevăr. Să se recunoască în mine.

Întâi iese cea pe care oamenii o numesc Aliz. E desculţă, unduitoare, păşeşte alene, de parcă i-ar fi somn. De când am devenit conştientă de mine, cunosc somnolenţa. Privesc trupul neted, lipsit de păr al Alizei, gura ei lucioasă, lăcuită, larg deschisă, sânii ei imenşi, craniul rotund şi chel, genele-i argintii, lungi şi tremurânde. Chipul ei e gol, la fel ca al meu. Oare într-adevăr îi e somn? Oare şi ea visează? Vreau să ştiu.

Nu. Alizei nu-i e somn. Aliz e rece, Aliz e înceată, pe Aliz o folosesc fără aprobare când o trag în poala mea şi-i desfac picioarele. Vreau să ştiu dacă şi pe ea o doare aşa cum mă doare pe mine când sunt acolo, afară. Cu patru degete o pătrund, cu pumnul, îşi lasă capul pe spate, geme. Uitându-mă în ochii ei, văd proprii mei ochi. Aliz e deja fierbinte, mie mi-e fierbinte, Aliz pe mine mă doare. Aliz sunt eu. Nu, nu eu. Numai a mea. Dacă n-ar fi a mea, dacă ar fi ceea ce sunt eu, atunci în clipa asta nu şi-ar pleca grumazul în faţa mea, ci s-ar repezi la mine şi, cu unghiile-i lungi vopsite în roşu, cu unghiile ei reci, muiate-n sânge, mi-ar scoate ochii. Îi dau un brânci ca s-o îndepărtez, cade lângă şine, geme în continuare, nu se poate opri, răsună coridorul. Gol, sunet gol, trup gol, găunos.

A doua e Csöcsi (1), ea e rapidă, vine sfoară la mine, o pun în genunchi, îi trag capul între coapsele mele. După cum îi ordon, după cum îi ordonă şi ei mereu. Plăcere programată. Nu-i văd chipul, părul îl ascunde, de-ndată limba ei începe să lucreze, cu supunere şi metodic, eu am făcut-o să fie aşa, plictisitoare şi de încredere. Cei de afară îi zic mamă, eu nu ştiu ce-i aia. Nu-i bun, nu doare, nu-mi trebuie. O apuc de păr. Dulce, zice, dulce. Alt cuvânt nu cunoaşte. Csöcsi e o nimeni.

Apoi vin, pe rând, Bella, şi Tia, fata băiat, şi ultima, Six. Curvă ce eşti, le spun, aşa cum mi se spune mie, le fac ce mi se face mie, dar nu simt nimic. Nici ele nu simt nimic. Şoptesc şi gem şi ling şi sug şi zâmbesc şi slujesc şi se mulează, trupul se mulează. Le bruschez, le lovesc. Vreau să vrea. Însă nu. Sunt goale. Nu eu, oamenii vor aşa. Fetele privesc, dar nu văd, pipăie, dar nu simt, însă sunt moi şi calde şi maleabile, fâşâie uleiul în venele lor, pulsează siliconul moale, nicicare nu spune altceva decât ce trebuie să spună, nicicare nu refuză trupul, al lor şi al meu. Niciuna nu mă scuipă, nu mă muşcă şi nu mă împinge pe şine ca să-mi pună gâtul sub roţile scaunului, niciuna nu-mi strânge capul între coapse ca să-mi frângă şira spinării, niciuna nu-mi smulge zgarda, niciuna nu mă eliberează, nu, nu, nu. Pot să fac cu ele tot ce vreau, tot ce am învăţat, tot ce mi se face şi mie, iar şi iar. Le smucesc, le bruschez, trag de ele cu sălbăticie, palmele mele lovesc piele şi coapse, nu se retrag, aş vrea să strig, numai pe mine mă doare. Sunt singură.

Încă două minute. Acum nu-i altă cale decât spre afară. Trebuie să-i slujesc, să slujesc din nou. Voi fi un nimeni, cu toate că sunt cineva. Dacă aş putea să decuplez cumva curentul. Dacă nu doar acest coridor, această şină, această capsulă ar fi ale mele. Dacă ar fi cineva care să-mi spună ce să fac după ce i-am ucis pe toţi cei trei bărbaţi, aş face-o. Aşa nu. Încă nu. Atâta timp cât mă văd în oglindă, aştept. Încă un minut. Încă o zi.

Când? Cine apare? Ştiu că nu ştiu.

(povestirea face parte din volumul Test de spargere,
Ed. Magvető, Budapesta, 20170)
Traducere din limba maghiară
de Ildikó Gábos-Foarţă


(1) Nume propriu, semnifică ţâţă