1

Era momentul ideal pentru Vandek. Individul pe care-l urmărise stătea sub o arcada gotică ce unea două clădiri tăiate în piatră. Zidurile erau galbene, dar se vedeau portocalii în lumina zilei.

Sub paltonul din piele uzată, Vandek ținea o pușcă scurtă cu două țevi, iar la mâna stângă avea un aruncător de săgeți stilizat. A doua armă era mult mai silențioasă și mai precisă atât timp cât ținta rămânea fixă, dar prima avea un efect de distrugere considerabil superior. Acum aruncătorul părea alegerea perfectă.

,,Un astfel de individ fără scrupule nu merită lăsat în viață”; astfel își spunea justițiarul încercând să-și justifice actul. Avea proprile sale legi, dictate de setea de răzbunare.

Norocul său dispăru într-o clipă. Printre norii roșiatici ce acopereau permanent cerul, își făcu loc o rază de lumină, o incizie aurie într-o masă de vapori aparent impenetrabilă. Era o întâmplare foarte rară.

Lumina se reflectă puternic în cristalul aflat în centrul stalactitei ascuțite ce curgea din mijlocul arcadei. Spațiul dintre clădiri fu cuprins de o flamă ce topea contururile dar nu ardea. Totul era atât de orbitor încât ținta nu se mai vedea.

O singură săgeată de cupru spintecă aerul, facându-se apoi nevăzută. Vandek scoase pușca și descărcă două focuri simultan, lăsând cartușele golite de miez să cadă pe pavajul întunecat. O reîncărcă în succesiuni rapide și ținti în unghiuri diferite dar apropriate de direcția inițială. Căutase să acopere o suprafață cât mai mare într-un timp cât mai scurt.

Când crăpătura dintre nori se închise, tot ce rămase în urmă fu mirosul prafului de pușcă și cartușele goale. Făcuse mai mult zgomot decât ar fi fost prudent, dar nu era dispus să renunțe la urmărire.

Își opri impulsul de-a împușca cristalul ce îi încurcase planurile și păși sub arcadă. Stalactita părea să curgă în țepi care amenințau să străpungă orice trecător, dar era fixă, o simplă decorațiune sculptată.

Vandek văzu un mic obiect, ca un medalion fără lănțișor, chiar în locul unde se aflase individul cu câteva clipe în urmă. Săgeata se găsea undeva în față, pe pavaj.

Obiectul semăna cu un inel în mijlocul căruia se găsea un cristal bombat. Cristalul era prea fad ca să fie decorativ, dar în același timp, prea limpede ca să fie sticlă de prin partea locului. Inelul avea duritatea metalului și era de un alb pur pe care se reflecta imaginea norilor roșii, dar la atingere, se dovedea că nu e nici metal, nici marmură. Pe margine erau scrijelite diferite simboluri simple – cercuri și linii frânte.

Întoarse obiectul pe cealaltă parte; aici se găseau un fel de piciorușe-ace dispuse într-un model pe care îl recunoștea. Îl apucă cu delicatețe, ferindu-se să atingă piciorușele de pe spate, și-l puse într-o pungă mică de piele tăbăcită, pe care o așeză apoi într-un buzunar.

Drumul de piatră neagră netezită despărțea cele două ziduri de case, ducând drept spre centrul bogat al orașului-stat, asta după ce se mai trecea și de un pod. Acolo se îndreptau toți cei care reușeau să strângă avere.

Ţinta lui se ascunsese cu siguranță pe una dintre ulițele lăturalnice.Vandek alese prima la dreapta. Văzu case de lemn introduse parcă forțat printre cele de piatră, pentru a acoperi spațile goale. În principal erau simple locuințe pentru traiul de zi cu zi al oamenilor, dar mai existau și ateliere de meșteșug ori cârciumi ale căror denumiri erau scrise pe tăblii de lemn. Culoarea predominantă era maroul închis bătând spre roșu.

Pierduse de tot urma negustorului, dar acel obiect avea o valoare mai mare decât o moarte fără rost. Înaintă de pe o uliță pe alta, dar de data asta, pentru a se face el însuși nevăzut.

Simți miros de pește. Se opri înaintea unui morman de resturi: căpățâni, cozi, mațe, solzi, cochilii de moluște așezate peste grămadă. Schimbă direcția; nu voia să poarte duhoarea cu el.

Printr-o despărțitură între două case văzu apa unui canal, reflectând în ea cerul roșu.

Canalele împărțeau orașul în insule mai mari sau mai mici, unite între ele prin poduri arcuite cu dale de piatră așezate în trepte și balustrăzi ruginite din fier.

Pe insulele cele mai mici nu se găseau case sau ateliere, ci turnuri negre cu pereți circulari și vârfuri ascuțite. Ferestrele mici arătau că erau modele artificiale și nu un fel de corali monstruoși. Dintre toate construcțile orașului, acestea erau cele mai înalte, detronând casele cu două etaje și chiar și catedrala din centrul bogat. Deși păreau castelele unor aristocrați vampirici, erau defapt turnuri de filtrare. Scopul lor era de-a face aerul din oraș respirabil și de-a păstra apele canalelor curate.

Cu toate astea, nimeni nu reușea să treacă de vârsta de patruzeci fără să capete vreo boală de plămâni și rar se întâmpla ca cineva să treacă de cincizeci. Vandek avea în jur de treizeci de ani.

Privea turnurile negre cu geamurile lor mici de sticlă ieftină precum niște ochi spălăciți. Culoarea norilor și a canalelor devenise un portocaliu sângerând, ca de măruntaie și icre amestecate.

Un pește argintiu sări din apă, descriind un arc de cerc, dar fu oprit la jumătate de către o săgeată care îl sfârtecă. Simțind mirosul de sânge, pești albaștri veniră să se hrănească cu resturile, smulgând bucăți mici de carne. Solzi argintii pluteau pe suprafața apei. ,,Precizia nu mi s-a tocit deloc”, își spuse Vandek.

Chemă o barcă ancorată lângă o insulă cu turn și coborî cele câteva trepte care duceau la ponton. Ambarcațiunea de lemn era neagră ca păcura și avea forma unei păstăi alungite.Velierul purta o pelerină simplă de stofă albă, colorată de nuanța portocaliu-sângerie a razelor filtrate prin nori.,,Încotro?”, întrebă acesta. Vandek păși înăuntru și spuse numele insulei sale.

Canalele erau mai puțin întortocheate și înguste decât străzile, dar și acestea aveau convoluțiunile lor. În timp ce ambarcațiunea înainta drept sau urmărea curbe largi, pasagerul ei privea cu atenție ambele maluri. Nu peisajul îl interesa atât de mult, cât mai degrabă cine ar putea să apară din umbre. Era poate prea devreme ca să se teamă de represalii, dar nu strica să fie prudent.

Se întunecase deja când o figură de bărbat tânăr se aplecă peste bolta unui pod. Vandek tresări pentru un moment, dar își dădu imediat seama că era doar băiatul care aprindea lampioanele cu ulei pe timp de noapte.

*

Închise ușa groasă de scânduri în urma sa. Barul era destul de îngust dar adânc, creând o atmosferă de grotă. Mesele de lemn negru lăcuit cu picioare scheletice de piatră rece gri erau așezate în două rânduri simetrice, ducând spre fundul încăperii. Scaunele erau din nuiele împletite.

Tejgheaua, un paralelipiped tăiat în piatră de munte peste care era așezat un dreptunghi de lemn negru lăcuit, era atât de slab luminată încât la prima vedere puteai să n-o observi. Primul lucru vizibil erau sticlele colorate aflate pe raftul de sus.

― Yvon !

Cârciumăreasa îl salută odată din cap în timp ce lustruia tejgheaua cu o cârpă moale, după care se lăsă pe spate pe un scaun mare de nuiele împletite.

— Tot paltonul ăsta, Vani ? O să-l mai porți și când va fi franjuri? Cred că s-au desprins bucăți din el pe drum încoace.

Vorbea moale, dar i se adresa direct. Nu avea mai mult de douăzeci de ani, dar semne de boală i se citeau deja în obraji, rezultatul unei constituții nu foarte rezistente.

— Ţi-am mai spus, e singurul obiect de preț pe care-l mai posed.

— Poate a fost cândva de preț.

— Da, când Ilia era lângă mine.

Nu îi plăcea să aducă în discuție numele fostei logodnice, așa că fetei i se păru ciudat că o menționase atât de lejer. Se gândi că poate în acea zi era mai melancolic, sau poate dăduse în vileag adevăratul motiv pentru care încă mai purta acel obiect vestimentar trecut de vreme: îl făcea să-și aducă aminte de ea. Îl privi circumspect, încercând să-l măsoare din priviri.

— Sper că ești curat, nu-mi place când umbli cu știi tu ce, cel puțin nu în cârciuma mea.

— Am lăsat-o acasă, nu-ți face tu griji. Oricum, dacă cineva de aici ar fi avut o problemă cu mine, îl chemam afară și rezolvam totul cât mai simplu.

— Ia zi, ce vrei ? Ceva de pe raftul de sus, sau mai de jos ?

Pe raftul de sus se găseau băuturi scumpe în sticle de culori pastelate: nuanțe de verde, galben și albastru. Îi plăcea lumina artificială din spațile închise, unde obiectele nu erau întinate de roșul de afară. Încăperea era luminată prin lamele de sticlă albă montate de-a lungul pereților, în spatele cărora ardeau lămpi cu ulei aerisite prin fante subțiri.

Pe rafturile aflate dedesubt se găseau sticle înegrite parcă de fum. Vandek alese o sticlă de pe al treilea raft. Era tot ce-și putea permite.

Cârciumăreasa îi turnă lichidul incolor într-un pahar alb cu striații verticale. Când Vandek duse paharul la gură, mâneca stângă coborî, lăsând să se vadă un ceas mecanic poate prea mare. Yvon recunoscu imediat despre ce era vorba.

— Ştiam eu că trebuie să ai tu vreo șmecherie în mânecă.

— E doar un ceas.

— Da, cum să nu, și spațiul ăla gol dedesubt; ce iese pe-acolo?

— De acolo se întoarce când rămâne în urmă. Mi s-a rupt cheița.

Era defapt capătul stilizat al aruncătorului de săgeți. Yvon mai văzuse același model și știa că mecanismul se continuă până aproape de cot.

— Văd că ești curioasă și știi cam multe…

Vandek scoase obiectul exotic și-l așeză pe tejghea, privind atent să nu mai fie cineva prin preajmă.

— Ştii ce-i asta ? Poate cineva care a mai trecut pe aici avea așa ceva la el…

— N-am mai văzut așa ceva, îmi pare rău. De unde îl ai ? Pare peste bugetul tău. Sticla asta e mult prea pură ca să fie făcută pe la noi, iar metalul din care e făcut inelul mi-e total străin.

— Da …

Îl așeză cu grijă în punga de piele și-l puse în buzunar, fiind din nou atent să nu-l observe cineva.

— Pare un obiect de-al corăbierilor. Din câte știu, tu nu te afli în relații prea bune cu cei care fac comerț cu așa ceva de când cu somnul misterios al Iliei. Cum nu te văd un bogătaș deghizat în sărăntoc, există o singură explicație: ai jefuit pe vreunul dintre ei.

— L-am găsit pur și simplu.

— Chiar dacă-s mai tânără, asta nu înseamnă că-s proastă. Te pui cu unu’ din Sepia, te pui cu tot organismul. Acum cu siguranță ăștia te urmăresc peste tot. Îți mai pun doar un singur pahar sau dacă nu, cumperi sticla și pleci. Şi încearcă să-ți rărești vizitele pe-aici, s-a înțeles !

Vandek cumpără o sticlă pentru acasă, o ascunse sub palton și se făcu nevăzut după ce-și luă rămas bun de la Yvon. Aceasta avea dreptate, să te pui cu Sepia însemna să fi marcat cu un stigmat.

Ieși afară unde cerul părea o membrană bolnavă — vinețiu cu pete cenușii. Urma să plouă.

Își puse gluga de piele peste cap și o strânse din șnur. Orice sursă de apă nefiltrată era toxică. Picăturile negricioase începură să se prelingă pe palton precum niște picături de petrol.

Se întunecase și lampioanele nu fuseseră încă aprinse. Se ținu cât mai aproape de zidurile caselor. Nu găsi nici o barcă pe rutele de navigație secundare, iar ca să ajungă la canalul principal ar fi însemnat să lungească drumul prea mult.

Fu nevoit să urce mai multe poduri mici ale căror trepte deveniseră alunecoase, simțind în palmă rugina balustrăzilor. Ar fi trebuit să-și țină ochii întredeschiși ca să nu permită stropilor mici să-i pătrundă între pleoape, dar nu-și permisise să-i închidă câtuși de puțin. Tot timpul se aștepta ca moartea să apară după colț.

Ajuns acasă, coborî lampioanul la podea, aprinse fitilul și-l urcă la loc în timp ce lumânarea dinăuntru se aprinse. În toată cameră se răspândi o lumină galbenă. Singurul pat din încăpere era făcut din nuiele împletite peste care erau așezate mai multe straturi de stofă vegetală. Sub acesta stătea ascunsă pușca cu țeavă dublă.

Scoase sticla de tărie de sub palton și o așeză pe masă, după care puse punga cu obiectul într-un sertar fixat de perete. Aruncă paltonul în baie și dezasamblă aruncătorul de săgeți, după care puse piesele acestuia într-o cutie pe care o închise cu cheia.

În baia îngustă se privi într-o oglindă ovală, îmbâcsită de umezeală și praf. Avea vinișoare roși umflate în jurul irisului verde. Părul șaten închis îi era îmbâcsit, iar barba începuse să-i crească destul de urât.

Neglijase să cumpere lemne de foc pentru încălzirea apei, așa că fu nevoit să facă un duș rece. Apa venea prin conductă, trimisă de la ,,rădăcinile” turnurilor de filtrare. Pânza freatică era prea poluată pentru a fi folosită.

Când se bărbieri cu briceagul, i se păru că aude pe cineva batând în ușă, ceea ce-l făcu să tresăra și să-și facă o mică tăietură oblică, superficială. Era doar vântul.

Ploaia continua să bată în ferestrele acoperite cu perdele dintr-o plantă asemănătoare trestiei; din aceași plantă fiind făcute atât păturile de pe pat cât și covorul din mijlocul camerei. Îl apucă un atac de tuse. Turnă din sticlă într-un pahar verde-pal care avea un volum prea mare. Căldura băuturii reușii să îi mai calmeze din violența tusei.

Se așeză pe pat cu privirea în sus și începu să se gândească la Ilia. Piciorușele ascuțite de pe spatele dispozitivului erau așezate în aceași configurație cu urmele roșii de pe gâtul ei palid. Acea imagine îi rămăsese întipărită în minte. Pentru el, acest obiect era un fel de dispozitiv vampiric ce lua vieți și tocmai de aceea trebuia manipulat cu grijă.

Adormi, dar avu febră și coșmaruri stranii; vedea dispozitivul strecurându-se afara din sertar și deplasându-se prin cameră ca un păianjen metalic însetat de sânge.

Dimineața își pregăti o salată de scoici pe care o stropi cu băutura cumpărată de la Yvon. Își schimbă hainele și strânse pe brațul stâng o manșetă protectoare, după care începu să asambleze peste aceasta componentele aruncătorului.

Corpul principal era o armură de braț formată din trei secțiuni: în spate – propulsorul, în mijloc – discul rotitor cu locașurile pentru săgeți, și în față – țeava de ieșire. Peste toate venea un sistem de fire metalice și clape.

Introduse mâna într-o mânușă mecanică. Aceasta reprezenta defapt un sistem de clapete care comunicau cu cele de pe brățară și astfel aduceau discul în poziție de tragere și activau propulsia. Desigur, acestea trebuiau apăsate în anumite combinații, suficient de complexe pentru a nu activa mecanismul accidental, dar suficient de simple pentru a fi formate cât ai clipi din ochi.

Se asigură că ansamblul era bine strâns și-l testă. Totul se mișca în voie fără ezitări.

Introduse săgețile în locașurile lor, trase o mânușă subțire de piele peste cea mecanică, iar la final montă ceasul de formă.

Armele erau specializarea sa de meșter, iar aruncătorul era o invenție perfecționată de-a lungul anilor. Versiunile inițiale fuseseră fie prea încete, fie prea greoaie, fie se blocau. I s-au oferit sume considerabile de bani pentru această armă, doar că nu era de vânzare. Altfel stăteau lucrurile cu pistoalele, puștile și pumnalele pe care le făcea după gusturile clienților. Desigur, asta nu-i împiedicase pe alții să încerce să-l copieze, dar rezultaseră doar imitații lamentabile.

Îmbrăcă paltonul zdrențuros și introduse pușca într-un harnașament cusut pe interior. Trebuia să găsească o veche cunoștință de afaceri a Iliei.

*

Masa de nori de după ploaie era de un roșu limpede.

Se îndreptă spre canalul principal. Podurile boltă urcau de pe un mal și coborau pe celălalt la intervale regulate precum secțiuni tăiate dintr-un șarpe imens purpuriu. Pe apa roșie ca vinul curgeau ambarcațiuni negre de transport marfă, ducând cu ele cantități mari de pește, moluște sau produse vestimentare.

Aici o întâlnise pentru prima oară pe Ilia. Ea deținuse pe atunci o ambarcațiune cu ajutorul căreia făcea comerț de-a lungul canalului principal. Când a văzut-o primă oară, negoțul i s-a părut o ocupație nepotrivită pentru o femeie atât de frumoasă și cu maniere alese. Își spusese că i-ar fi stat mai bine rolul de croitoreasă sau pictoriță.

Avea părul roșu ca apa peste care plutea și pielea palidă precum interiorul unei scoici. Vindea în special stofe scumpe, ceea ce-i aducea o clientelă înstărită.

A cumpărat de la ea paltonul de piele, pe atunci în stare excelentă. Intrând în vorbă, i-a mărturisit că se ocupa cu armele. S-a temut inițial că o doamnă cu o înfățișare delicată ar fi putut găsi o astfel de îndeletnicire drept barbară, dar spre surprinderea lui, ea a scos de sub o cuvertură un pistol butucănos pe care-l deținea pentru protecția personală. Şi-ar fi dorit ceva mai puțin grosolan, i-a spus ea.

Când s-au întâlnit din nou, el i-a întins o bucată de stofă moale făcută pe din două. Descoperise înăuntru un pistol arginitiu cu țeavă subțire, decorat cu modelul unui șarpe auriu. Eleganța obiectului o impresionase, iar el îl oferise la un preț mult sub valoarea reală, într-un gest de generozitate nemaintâlnit până atunci.

În perioada dintre cele două întâlniri, el îi revăzuse chipul în vise și astfel se îndrăgostise de idealul pe care-l reprezenta. S-a oferit să joace rolul de gardă de corp, să facă el vărsare de sânge în locul ei dacă era nevoie; în realitate era un motiv pentru a se afla tot timpul lângă ea. Această alianță se transformase mai apoi într-o relație intimă, care a devenit apoi o logodnă și o viață fericită în doi.

Lucrurile aveau să se schimbe de când ea a început să transporte obiecte exotice. Într-o zi, îi arătase sub o cuvertură un fel de ou artificial, alb ca sideful de la depărtare dar transparent dacă-l priveai de aproape. Nu era făcut din sticlă sau vreun alt material obișnuit. Deși părea complet gol pe interior, odată ce-ți treceai mâinile pe suprafața sa, acesta emitea un sunet sinistru ce putea fi controlat în intensitate prin aproprierea sau depărtarea palmei. Era o muzică bizară dar tare neplăcută.

El și-a dat seama că nu putea proveni decât de la corăbierii-zburători, iar asta aducea tot timpul ghinion. În primul rând, nimeni nu cunoștea cu adevărat acele obiecte: cum și pentru ce scop inițial fuseseră create.

Cel mai important însă, Sepia, cea mai temută organizație criminală din oraș, implementase o lege nescrisă prin care deținea monopolul absolut asupra comercializării obiectelor-exotice. Membrii ei se îmbogățiseră cu ajutorul acestora și a miturilor pe care le creaseră în jurul lor. Își consolidaseră apoi ,,dreptul” prin forță, iar în cazurile cele mai extreme, prin asasinate.

A întrebat-o de unde îl are, iar ea i-a spus că era singura moștenirea de la o rudă foarte bogată. I-a cerut să-l țină ascuns și sub nici o formă să nu-l vândă. Într-o altă zi, ea i-a prezentă o sumă foarte mare de bani, echivalentul comerțului ei obișnuit pe câțiva ani. El și-a dat seama de unde provenea.

Nu s-a oprit aici; se pare că acea rudă mai deținuse câteva obiecte de același soi. Nici măcar Vandek nu s-a mai opus, în schimb a început să-și ia mai în serios rolul de pază de corp.

Se bucurau de o viață cum el nu visase niciodată. Uitaseră cum era să trăiești pe insulele mai puțin bogate din exterior, întrucât își petreceau aproape tot timpul liber pe insulele interioare înstărite: zona spectacolelor, a restaurantelor de lux, a catedralelor și a vitralilor.

Ducând o viață îndestulată și în tihnă, au început treptat să se simtă prea în siguranță. Într-o zi Ilia și-a dorit să vadă un spectacol cu păpuși mecanice. Nu era primul, iar Vandek se săturase de așa ceva încă de la prima vizionare, dar era nevoit s-o urmărească peste tot.

Spectacolul consta dintr-o suită de roboți cu arc, îmbrăcați precum niște personaje din povești, în mijlocul cărora se afla un individ machiat și costumat pentru a le semăna. Îmboldindu-le și lovindu-le, acesta apăsa defapt diferite leviere pentru a imprima păpușilor mișcări caraghioase. Cu cât individul era mai talentat, cu atât reușea să-și mascheze mai bine comenzile drept acțiuni naturale din scenetă.

Publicul părea în delir, dar Vandek bănuia că toți se prefac, că defapt doar se întrec în cine poate râde mai zgomots și mai hidos. Ilia privea liniștită, admirând mai degrabă costumațile colorate și extravagante decât acțiunile simpliste ale personajelor. Purta o rochie albă cu spatele gol și fără mâneci, iar la gât avea un colier simplu de perle. În general nu era o persoană care să se amuze ușor, dar admira orice efect estetic reușit.

Vandek prefera teatrul cu oameni reali și doar dacă conținea scene de violență. Enervat de râsetele exagerate din sală, i-a spus Iliei că mai bine caută ceva gustări. Aceasta i-a aprobat plecarea printr-un gest simplu din cap, rămânând în continuare absorbită de spectacol.

O considerase în siguranță printre sutele de spectatori. Şi-a aprins o țigare în lumina candelabrului de cristal de pe hol, privind ferestrele înalte cu vitralii cu forme albastre și linii verzi. Îi plăcea să admire acele culori în lumină artificială.

Din direcția sălii de spectacol și-a făcut apariția un individ slab și cu părul ridicat în țepi. Purta o pelerină de rechin în ciuda căldurii dinăuntru, iar de sub gulerul deschis al acesteia se vedea un tatuaj, probabil o sepie. A dispărut dincolo de curbura holului, tăcut ca o pisică.

Vandek a alergat înspre sala de spectacol, mânat de o presimțire sumbră. Râsetele spectatorilor fuseseră înlocuite de un murmur general, străpuns doar de vocile stridente ale unor femei speriate. Mulțimea își întorsese privirile spre locul unde stătea Ilia. O văzu cu capul lăsat în jos și părul despletit curgând spre podea. Pe gâtul ei alb se vedeau câteva puncte roșii, dar nu cursese sânge.

Potrivit spuselor martorilor, individul în pelerină de rechin se apropiase în tăcere de scaunul ei și îi introdusese ușor mâna pe sub păr. Femeia leșinase fără să scoată vreun țipăt. Asasinul plecase apoi etalând două pistoale pentru a ține la depărtare pe oricine l-ar fi luat la întrebări.

Ilia se afla într-o stare undeva între viață și moarte, iar corpul ei slăbea pe zi ce trece. Doctorii obișnuiți nu puteau să facă nimic pentru ea.

I-a fost recomandat un om de știință care poseda o tehnologie aparte. Acesta putea s-o mențină pe Ilia în viață până s-ar fi găsit un fel de leac, dar nu și să o aducă în simțiri. Din averea ei, reușise să cumpere un an.

*

Rememora toate acestea în timp ce velierul îl purta pe ape roșii peste canale interioare. Opriră la marginea unei insule înconjurate de un stufăriș dens. Tulpinile înalte se aplecau sub bătaia vântului în timp ce Vandek traversa pontonul.

Magazinul se distingea prin fațada lucrată cu măiestrie în lemn blond. Părea un dulap printre celelalte clădiri cu fațade simple de piatră brună. Îl cunoștea pe proprietar fiindcă în trecut cumpărase de la Ilia ― un colecționar de obiecte exotice.

Parterul conținea mobilă și covoare de diferite feluri.

— Bătrâne, mai ești aici ?

Un bărbat de aproape cincizeci de ani apăru din spatele unei perdele ca de trestie. Purta ochelari cu rame subțiri argintii și avea părul încărunțit. ,,Ce noroc că mai trăiește !”, își spuse Vandek.

— De unde te cunosc eu pe tine … ? întrebă proprietarul. Vorbele sale erau întrerupte de o tuse agasantă. Umblai cu Ilia, dacă nu mă înșel.

— Da, am fost o vreme împreună.

— O tânără cu maniere alese. Îmi pare sincer rău de ce s-a întâmplat …

— Cred și eu, era mai ieftin să cumperi de la ea decât de la Sepia …, îi tăie replica cu o ironie prost plasată.

— Să nu intrăm în astfel de chestiuni; cred ai trăit bine de pe seama afacerilor ei.

,,Aici ai dreptate”, își spuse Vandek în sinea lui.

— Am ceva care te-ar putea interesa.

— Vino jos ! Prefer să discut astfel de lucruri în secret.

Coborâră la subsol, unde pe mai multe mese se găseau obiecte divers colorate făcute din materiale neobișnuite: capsule, dispozitive cu butoane, instrumente de ghidare etc. Tehnologie venită de afară, în mare parte inutilizabilă; altfel spus, gunoaie foarte scumpe. Erau toate stropite de luminile unui candelabru de bronz ale cărui lumânări erau făcute din grăsimea unui animal marin. Existau deasemenea mai multe dulapuri cu ușile închise.

Vandek introduse mână în palton, ceea ce-l făcu pe bătrân să tresară. Ţinea micul obiect între degetul mare și arătător.

— Ai idee ce e asta ?

— Îmi pare rău, dar îmi depășește domeniul de cunoștiințe …

Vandek îndreptă pușca cu țeavă dublă spre pieptul vânzătorului. Nu și-ar fi dorit să ajungă vreodată să amenințe bătrânii, dar viața îl făcuse să acționeze împotriva vechilor principii.

— Încep să-mi amintesc dacă mă străduiesc… Cred că e vorba de un cristal cu suflet.

— Ce înseamnă asta?

— Dacă mă întrebi pe mine, doar un mit creat de Sepia în jurul unor dispozitive inutile pentru a le vinde unei clientele selecte. Ceea ce mă face să mă întreb cum de se găsește unul în posesia ta …, dar mă rog, ai metodele tale…

— Povestește-mi despre mitul ăsta, poate-l cred.

— Se spune că astfel de cristale ar conține în interior sufletul unei persoane care a greșit Sepiei într-un fel sau altul. O aiureală, nu ?

— Nu știu ce să spun, cu așa ceva i-au făcut felul Iliei.

— Ce te face să crezi asta ?

Vandek întoarse cristalul pe cealaltă parte.

— Aceleași semne pe care le-am găsit pe gâtul ei în acea seară. Le-am întipărite adânc în memorie, nu mă înșel. S-ar putea spune că cineva i-a luat sufletul. Cum poate fi făcut așa ceva, exceptând prin magie ?

— Ei știi tu, tehnologia asta venită dincolo de stele e la fel ca magia, în cazul de față o magie neagră. Eu nu cunosc procedeele, doar cineva care folosește o astfel de tehnologie zi de zi, cum sunt corăbierii, au capacitatea de-a o înțelege. Pe mine mă interesează doar aspectul estetic, suprafețele. Dacă vrei, îți pot arăta o carte pe care-am scris-o, conține tot ce am strâns în viața mea despre acest subiect.

Bătrânul îi arătă o carte groasă îmbrăcată în piele. Prima parte conținea desene în cerneală ale corăbilor zburătoare. Arătau ca un fel de pești uriași artificiali și lipsiți de înotătoare, întrucât pluteau printre stele. Nimeni nu știa când avea să aterizeze următoarea navă și ce avea să aducă cu ea, nimeni nu știa de ce soseau din când în când și de ce schimbau acele obiecte misterioase pentru obiecte simple de lemn și metal — poate era un schimb cultural sau poate de unde veneau, astfel de materiale erau o raritate. Soseau în deșert, departe de orașele populate.

Vandek lovi cu degetul o bucată de placaj transparent de aproape un metru pătrat, așezată lângă un dulap. Părea la fel ca și cristalul: mai limpede ca orice sticlă, doar că nu era sticlă.

— Un material excelent, spuse comerciantul. Ei folosesc asta pentru a face geamurile navelor.

Vandek cumpără cartea bătrânului colecționar. ,,Probabil nu voi avea timp s-o termin”, gândi el în timp ce își luă rămas bun de la acesta.

A doua parte poate fi citiă aici: Veneția Roșie (2/5).