Ar fi trebuit să intitulez această comunicare „În mintea lui Liviu Surugiu”, dar ar fi sunat mult prea aproape de varianta românească a titlului unui film celebru, „Being John Malkovitch”. Plus că ideea este cu totul alta. Oricum, titlul „Rânjetul amar al utopiei” fiind stabilit dinainte, nu-mi rămâne decât să mă învârt în jurul cozii până când ajung unde mi-am propus.
Am să caut, în cele ce urmează, să mă refer la orice altceva în afară de George Orwell. Imediat după revoluție am putut să văd de vreo șapte – opt ori la Televiziunea Română Liberă un film de animație după Ferma Animalelor. Personajele acelei fabule erau atât de expresive, dialogurile și acțiunea mi se păreau atât de cunoscute, atât de odioase, încât am avut senzația bizară că societatea pe care eu o cunoscusem sub comuniști fusese croită după modelul cărții lui Orwell, și nu invers. Am început atunci să urăsc și cartea aceea. Vreau ceva mai filozofic, mi-am zis. Nu o parodie simplistă a realității, un roman cu simboluri străvezii, nu o fabulă moralizatoare cu dobitoace de pe lângă casa omului. Vreau o carte de idei. Ceva abstract.
Extrem de vast și de ofertant pentru literatură, subiectul acesta, al formelor de guvernare normale, aberante, sau pur și simplu nebunești, a încolțit extrem de timpuriu în mințile vizionare. Dinamica socială este similară pe undeva dinamicii sufletești, s-a observat asta încă din vremea vechilor greci. Studiază ceea ce se întâmplă într-un stat, și vei înțelege ce se întâmplă în mintea unui om, și invers, afirma Platon în Republica: „Este necesar ca și tipurile de oameni să fie tot atâtea câte sunt tipurile de constituții [tipurile de state]. Ori constituțiile… se nasc din stejar sau piatră, și nu din caracterele oamenilor? Așadar, dacă sunt cinci tipuri de cetăți, și dispozițiile sufletești ale indivizilor vor fi cinci” [Platon, Opere V, Republica, Editura Științifică și Enciclopedică, 1986, pag. 348 – 349]. Ne vom aminti această remarcă ceva mai târziu pe parcursul acestei comunicări.
Fără să bage de seamă, sedus de frumusețea silogismelor, Socrate seamănă și semințele totalitarismului în ogorul utopiei sale din rațiuni pe care nu le mai repet aici, Socrate ajunge la concluzia că statul ideal, statul de drept, este acela condus de oamenii culți, empatici, inteligenți, modești, altruiști, credincioși, etc. Cum toate aceste calități se regăsesc cu prisosință în persoana filozofilor, crede el, rezultă că orice altă categorie socioprofesională, cum ar fi de exemplu cizmarii, nu pot spera vreodată să acceadă la demnitatea de rege.
Și nu numai atât. Cei pregătiți de colectivitate pentru a deveni regi nu mai pot renunța, căci sunt obligați să suporte această demnitate. „Este, prin urmare, sarcina noastră, a celor ce durăm cetatea, să silim sufletele cele mai bune să ajungă la învățătura supremă, iar după ce, fiind sus, să nu li se îngăduie ceea ce acum li se îngăduie… să nu mai vrea să coboare la acei oameni înlănțuiți. Legea face să fie în cetate astfel de oameni, nu ca să-l lase pe fiecare să se îndrepte pe unde ar vrea, ci ca ea să-l folosească pentru a întări coeziunea cetății.” [Platon, Opere V, Republica, Editura Științifică și Enciclopedică, 1986, pag. 318 – 319]. Utopia și distopia sunt așadar două fețe ale aceleiași monede. Una nu apare niciodată fără cealaltă. Pentru că stratificarea socială rigidă, imobilismul social, elitele, pătura aservită, toate astea au măcinat civilizația occidentală timp de două mii și mai bine de ani de la Platon încoace, fără ca o soluție acceptabilă la chestiunea guvernării ideale să fie găsită. Și nu numai asta. Să zicem că am găsit acel om ideal, Marele Suflet, un fel de Mahatma Gandhi, care să mai și vrea să stea în fruntea țării. Astăzi am învățat lecția asta: nu există oameni culți, empatici, inteligenți, modești, altruiști, credincioși, etc și care să nu-și erodeze mai devreme sau mai târziu aceste minunate calități în urma exercitării funcției de conducător. Deoarece puterea corupe. Au trebuit să treacă încă vreo două mii de ani pentru ca oamenii să devină conștienți de asta.
Între timp S-a născut pe pământ și Iisus Hristos, care a presărat și El puțină sare pe rană, prezentându-ne tabloul unei societăți eterne, pașnice și îndestulătoare, unde nu e nici durere, nici întristare și nici suspin. Nu, nu este raiul nălucilor străvezii și al ectoplasmelor. Este raiul oamenilor întregi, cu trup și suflet, dar un trup excepțional de rezistent, pregătit să înfrunte mileniile, dar ce zic eu mileniile, chiar eternitatea. „Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, spune sfântul Pavel. Deodată, într-o clipeală de ochi la trâmbiţa cea de apoi. Căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire” [I Corinteni, 15, 51-52].
În plină putere și frumusețe, la vârsta de treizeci și trei de ani, imun la orice boală, frumos, luminos, trupul promis de apostolul Pavel se află ca la o aruncătură de băț. Ca să-l primim, trebuie doar să trecem printr-o ușoară zdruncinătură. Am numit aici Apocalipsa.
Păi dacă ne-a spus, vom ști dinainte și o să stăm cuminți. Bun, o să vină cei patru cavaleri, o să sufle de șapte ori din goarne, o să vină și Fiara, o să sufle și ea ceva foc pe nas, dar pe urmă o să fie aruncată în mare și o să fie bine.
Dar stai, nu e chiar așa de simplu. Mai înainte de aruncarea Fiarei în mare, aceasta își va ridica un imperiu. Va înflăcăra popoarele cu mirajul unei epoci de vis. Își va atrage susținători, sponsori, voluntari. Odată ajunsă la putere, utopia va lua însă sfârșit. Fiara, devenită brusc nepopulară, se va ascunde și va conduce întocmai ca vrăjitorul din Oz, din spatele unui paravan. Oamenii se vor închina numai Chipului Fiarei. „Și îi va ucide pe toți aceia care nu se vor închina chipului Fiarei” [Apocalipsa, 13, 15], spune sfântul Ioan Teologul. Ca să vezi, trecerea prin tot marasmul ăsta al regimurilor totalitare, al distopiilor, este obligatoriu. Ține, cu alte cuvinte, de esența istoriei și a firii umane. Încă o dată, prea familiară pentru mine această scenă. De pe băncile primilor ani de școală am avut în fața ochilor, agățat în perete, chipul Conducătorului iubit.
Mișcarea aceasta de la utopie la reversul ei este, la scara istoriei, o transformare socială brutală, violentă. Câți ani i-au luat lui Hitler să dezlănțuie iadul pe pământ de la începutul campaniei sale electorale? Trei ani și jumătate. În aprilie 1930 și-a început „predica”, adică promisiunile electorale, iar în toamna lui 1933 a dat legea împuternicirii, prin care prelua controlul absolut al statului german. Profetul Daniel vorbește și el despre un legământ rupt, o promisiune neonorată, o răzgândire, o înșelare a lui Dumnezeu după un timp de trei ani și jumătate. „Și El va încheia un legământ cu mulți într-o săptămână [șapte ani], iar la mijlocul săptămânii [trei ani și jumătate] va înceta jertfa și prinosul și în templu va fi urâciunea pustiirii, până când pedeapsa nimicirii cea hotărâtă se va vărsa peste locul pustiirii”. Evenimentele din Apocalipsă ca și cele din istorie se derulează în oglindă: „o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme”, cum spune profetul Daniel [Daniel, 7:25] „va grai cuvinte de defaimare impotriva Celui Preainalt si va asupri pe sfintii Celui Preainalt, si isi va pune in gand sa schimbe sarbatorile si legea, si ei vor fi dati in mana lui o vreme si vremuri si jumatate de vreme”.
Să ne amintim acum cuvintele lui Platon: ce se întâmplă în minte se întâmplă și în stat. Mișcările din mintea omului sunt însă fine, subtile. Ce s-ar întâmpla dacă mișcările fine ale conștiinței ar declanșa cutremure sociale brutale? Scriitoarea Ursula K. Le Guin încearcă să răspundă la această neobișnuită întrebare în romanul The Lath of Heaven (Strungul cerului), 1971. Un bărbat oarecare din Portland, Oregon, pe nume George Orr, s-a trezit într-o bună zi că visele sale se transformă în realitate efectivă. Suntem în anul 2002, deci într-un viitor relativ față de anul scrierii cărții. Ideea că viața e un vis ne aduce aminte de idealismul subiectiv al filozofului german JOHANN GOTTLIEB FICHTE, care afirma că existența materială nu este independentă de subiect, întreaga existență fiind un produs al eului. Formele lumii, respectiv spațiul și timpul, se află în creier și sunt proiectate în afara lui.
Ce părere au însă ceilalți din jur despre aceasta? Ei nu pot fi conștienți că existența lor a fost proiectată în mintea umilului proiectant din Portland. Eu, de pildă, nu sunt conștient de faptul că sunt o proiecție a minții lui Liviu Surugiu. Dar prima întrebare care se pune este: este lumea înconjurătoare reală? Contrar primului impuls, de a crede că acest univers al lui Orr nu este decât o iluzie, un vis, nu este așa. Lumea obiectivă a fost creată printr-o sciziune, o rupere a eului în două. Născut din substanța eului, Universul moștenește deci natura demiurgului său. Eu și Universul formăm un singur trup. Dacă eu sunt real, și Universul este real.
Ce se întâmplă când cineva din anturaj are și el, la rândul lui, propriile sale vise? Vor exista mai multe universuri paralele, toate la fel de reale? Fichte rezolvă acest paradox introducând ideea de Dumnezeu. Deasupra Eurilor individuale, însă independent de ele, există un Eu absolut care este identic cu sine în toți indivizii. În acest fel, sub bagheta acestei Conștiințe Cosmice, un fel de Dumnezeu minimalist, lipsit de atributele de Creator, Proniator și Mântuitor, eu sunt același în visul meu ca și în visul lui Surugiu. Conștiințele noastre sunt cuplate, noi toți visăm coordonat, visăm în cor.
Cuplajul acesta formează subiectul cărții Ursulei K. Le Guin. Psihiatrul William Haber inventează un aparat, numit Augmentator, cu ajutorul căruia îl forțează pe Orr să viseze la comandă. Și Haber are propriile sale idei asupra felului cum ar trebui să arate lumea. Fără războaie, fără discriminări rasiale. Să fie liniște, să fie pace și bunăstare. Să fie bine. „Să fie bine” este însă definiția prescurtată a utopiei.
Sună cunoscut, nu? Tătuca Platon se dovedește încă o dată a avea dreptate. Am plecat de la ceea ce se întâmplă în mintea unui om și am ajuns la societatea omenească. Am văzut însă că utopia este un paradox fără soluție. Întotdeauna eșuează lamentabil în ceva mult mai rău. Întocmai
ca un cauciuc reșapat, pe care te strădui în zadar să-l repari, căci oricâte petice ai lipi, tot mai multe găuri apar, lumile lui Haber au tendința să rămână pe jantă la scurt timp după ce mașina este dată jos de pe cric și pusă în mișcare. Lumile alternative create de Haber îndeplinesc cerințele creatorului, dar într-un fel aberant, malefic. Amintesc într-un fel de monstrul lui Frankenstein sau de golemul lui Gustav Meyrink. Când Haber îi induce lui George ideea de a visa la o lume fără rasism, pielea tuturor oamenilor devine gri. Încercarea de a rezolva problema suprapopulării îl face pe George să viseze o molimă devastatoare care a redus populația de la șapte milioane la un milion de locuitori. Dorința de pace între toate națiunile globului produce o invazie extraterestră care determină toate națiunile lumii să se alieze împotriva acestei amenințări. Fiecare vis eficient îi conferă tot mai multă putere lui Haber, care ajunge până la urmă conducătorul lumii. În cele din urmă, Haber folosește Augmentorul pentru a-și induce și lui vise eficiente și decide că nu mai are nevoie de George. Ceva de genul ăsta s-a întâmplat de foarte multe ori în istorie. Toți satrapii mondiali s-au debarasat, în culmea puterii lor, de oamenii care i-au servit. De la Caligula și Nero, până la Hitler și Stalin. Primul vis eficient al psihiatrului aproape că distruge lumea cu totul.
Am plecat de la dorința de a citi o carte de idei, o carte filozofică, nu o fabulă simplistă cu dobitoace. Am dat bună ziua, în trecere, lui Platon, lui Kant și lui Fichte. Am făcut o plecăciune profetului Daniel și sfinților Pavel și Ioan Teologul. M-am încruntat în fața lui Hitler și Stalin. Am citit romanele Deposedații, Mâna stângă a întunericului, Lumii îi spuneau pădure și Sfâșierea Cerului ale Ursulei K. Le Guin, romane care folosesc culturi extraterestre pentru a transmite un mesaj legat de cultura umană. Nu am ajuns însă chiar așa de departe cum am crezut, căci personajul principal din Sfâșierea cerului se numește George Orr.
Cum ar veni, un tribut adus lui George Orwell.
