Cum scrii? De ce scrii? Ce vrei să demonstrezi?
Îmbrac o rochie de catifea albastră, îmi pun perle în păr și ruj roșu pe buze, apoi mă așez la măsuța mea în stil Ludovic XV, cu o cutie de bomboane fondante și un pahar de vin roșu alături, și scriu cu o pană de gâscă pe un pergament ars pe margini… Cel puțin, asta fac în imaginația mea, pentru a mă conecta cu personajele mele. Bomboanele sunt reale, ce e drept; uneori și vinul roșu 🙂 Nu am un ritual propriu-zis… De scris, scriu ca în transă. După ce-am scris, citesc și mă minunez. Sau mă sperii, după caz.
Scriu pentru că trebuie.
Hmm, cum era aia?… că „și îngerii au demonii lor, ooooh”… Ok, glumesc. Nu vreau să demonstrez nimic; scopul artei nu este acela de a demonstra ceva. Scopul artei este acela de a satisface nevoia de frumos, de diferit, de a deschide noi drumuri și noi lumi. Ce vreau eu cu asta?… Să vă invit să evadați, alături de mine, în această lume a mea și să-mi spuneți cum vi se pare.
Prințesa ta Alma, din Imperiul de sticlă, este foarte bătăioasă, dar și cumva democrată. Așa ai vrut sau așa a ieșit?
Alma este o luptătoare; a devenit una prin prisma împrejurărilor. Democrată?… Poate. După ce a cunoscut beția puterii absolute, a înțeles că un regim totalitar nu e cea mai bună variantă.
Aș spune că e acea domniță care nu a fost salvată atunci când s-a aflat la ananghie, care a trebuit să învețe să se salveze singură. Iar când, în sfârșit, s-a încercat o salvare a ei de către alții, răul era deja făcut și nu mai exista cale de întoarcere.
Nu este o prințesă tipică, deși, poate, a fost una cândva.
Mi se pare că e oarecum de așteptat ca o prințesă dintr-o poveste Fantasy să fie o adolescentă delicată, care abia învață să-și croiască drum în viață, în dragoste, care trăiește primele prietenii și primele dezamăgiri…
Alma nu mai este la stadiul acesta. E un personaj matur, care a trecut deja prin niște experiențe foarte dure și a tras anumite concluzii. Știe că nu poate avea încredere în nimeni cu adevărat, că trebuie să își calculeze cu grijă fiecare mișcare, fiecare pas; că poate fi lovită în orice moment, de oricine.
Și nu este nici eroul tipic.
Eu, una, nu cred într-un erou pur, care se trezește pur și simplu într-o bună dimineață, apucă toporul bunicului și începe să dea după zmei. Nu cred în Făt-Frumos. Ca să lupți contra Răului, trebuie să-l cunoști, să-l privești în față. Iar Alma – eroină a unor vremuri străvechi, regina războinică despre care istoria spune că a unificat cele cincisprezece regate ale Asworului și despre care legendele spun că ar fi ucis un demon – a cunoscut Răul, s-a aflat chiar în mijlocul lui, știe exact cu ce se confruntă. Chiar dacă acum se află în alt timp, atât de diferit de cel din care vine ea, jocurile puterii sunt aceleași, demonii sunt aceiași. Doar oamenii, parcă, nu mai sunt oameni…
… Pe scurt, eu am vrut-o pe Alma reală, umană, imperfectă, diferită de toți acei eroi urcați pe piedestal pe care îi întâlnim adesea atât în istorie, cât și în legende. Iar ea a ieșit… așa cum a vrut ea.
Care a fost cea mai trăsnită invenție propusă în lucrările tale?
Până acum?… probabil „mecanismul” adăpostit în Farul din Dohara (Imperiul de sticlă). Am pornit de la o idee sugerată în glumă de un prieten, dar care circula deja de ceva vreme prin cercurile conspiraționiste, aceea de corporatiști cu microcipuri implantate în creier. Lucrând pe marginea ei, am ajuns la o rețea complexă de aparate minuscule, atașate sistemului nervos al oamenilor și controlate de acel mecanism semi-viu, motorul care pune Asworul în mișcare printr-o simplă apăsare de buton.
În general mă amuz la teoriile conspirației, dar, trebuie să recunosc, constituie o sursă excelentă de inspirație.
Personajele tale (se) iubesc mult, dar nu prea fac sex. Ce au pățit?
Ba da, fac sex, doar că nu neapărat la vedere; preferă intimitatea dormitorului, nu lumina reflectoarelor. Și noi facem sex cu toții, dar nu în mijlocul drumului 🙂 Țin minte o discuție cu un pasionat al serialelor istorice coreene; omul întreba cum se face că personajele au deja un copil, dar nu au fost arătate pe ecran producând acel copil. I-am spus: da, păi și dvs. aveți trei copii mari, dar nu v-a văzut nimeni culcându-vă cu soția… S-a blocat pe moment, apoi a zis că da, și asta-i drept.
Pe același principiu, și fără să fiu fană a serialelor coreene: e de înțeles că personajele fac sex; nu văd pentru ce ar trebui să întrerup firul acțiunii ca să menționez asta, atâta timp cât actul în sine nu e relevant la scară mare. La ce ne-ar ajuta să știm, de pildă, ce poziții preferă Konrad și Morwenna când se culcă împreună? Rolul lor în poveste e altul.
Ca să dau un exemplu mai clar: în seria Cântec de gheață și foc a lui George R. R. Martin, nu avem nici o scenă de sex între Eddard și Catelyn Stark (cel puțin, eu nu țin minte vreuna), și totuși au cinci copii împreună și par a avea o relație foarte armonioasă. Era nevoie să ni se deseneze cu lux de amănunte faptul că cei doi fac sex, locul unde și felul cum? Eu zic că nu, e evident că sunt fericiți împreună și că se înțeleg bine și în pat. În același timp, avem detalii clare despre natura relației dintre Jamie și Cersei Lannister. Este nevoie de asta? Da, pentru că, în fond, mare parte din acțiune este declanșată de relația lor incestuoasă.
E important să nu existe scene de umplutură în cadrul unei povești, fie ele discuții, sau sex cu năbădăi, sau orice altceva. Eu asta mă străduiesc să fac. În plus, mi se pare frumos și estetic ca unele lucruri să rămână în voia imaginației cititorului. Poate că Alma s-a culcat cu Benjo, poate nu; poate a găsit alte metode de a-l duce cu zăhărelul. Vă las pe voi să decideți.
Când o scenă detaliată de sex sălbatic va fi relevantă în cadrul poveștii, promit că nu voi cenzura nimic 🙂
La ce lucrezi în prezent?
La continuarea Imperiului de sticlă; încă nu m-am hotărât asupra titlului, dar pot spune că unele aspecte din primul volum vor fi clarificate, altele rezolvate și, cel mai important, trecutul cel controversat al prințesei Alma va ieși întreg la iveală.
Un alt proiect mare așteaptă cuminte în sertar, dar despre asta voi vorbi la timpul potrivit.
Dacă ai putea să călătorești în timp, unde ai merge?
Aș da o raită prin anul 1609, în castelul Čachtice, ca să văd dacă Erzsebet Bathory a fost cu adevărat atât de nebună pe cât o zugrăvește istoria sau a fost doar victima unei conspirații politice. Sincer, eu înclin spre a doua variantă.
Cine sunt mai puternici în cosmos: rușii, americanii, chinezii? Sau poate omuleții verzi…
Soroș. El leagă și dezleagă toate la nivel galactic.
Pe o notă mai serioasă: aș spune că japonezii. Sunt un popor foarte disciplinat, care s-a ridicat foarte mult într-un timp extrem de scurt. În timp ce rușii și americanii încă se înfoaie unii către alții, pe japonezi îi văd cucerind spațiul.
… Deși poate că omuleții verzi au făcut-o deja, iar noi suntem un simplu experiment al lor. Orice e posibil.
Curentul fantasy nu prea are spor pe plai mioritic… Sau are?
De ce nu? Românul a avut mereu o slăbiciune pentru povești, fie ele basme frumoase, cu zâne, eroi și domnițe, sau înfricoșătoare, cu moroi și strigoi și vârcolaci; dovadă stă folclorul local cel atât de bogat. Ce altceva e textul Fantasy, dacă nu un basm elaborat, cu personaje mai complexe și cu acțiune mai detaliată?… Aș spune că poporul ăsta are Fantasy-ul în sânge, doar că, din motive ce țin de limbă, preferă să nu folosească acest nume. Și mai sunt și cei convinși că e un gen literar strict pentru copii și adolescenți, dar, cred eu, în realitate oricine vrea să audă o poveste bună, indiferent de vârstă. Rămâne de datoria scriitorului de Fantasy să arate deschidere către cititori și să exploateze din plin pasiunea lor pentru povești, oferindu-le povești bine scrise.
La urma urmei, este loc pentru toată lumea, pentru fiecare ramură a artei și pentru fiecare gen literar. Atunci când faci ceva cu pasiune, se vor găsi oameni care să îți aprecieze arta.
Ai fost vrăjitoare în viața anterioară? Dar în viața aceasta?
În viața anterioară? Tot ce se poate, dar nu cred că vreau să știu cum s-a terminat.
Acum? Categoric. Femeie sunt, pisică neagră am, câinii nu mă latră…
… Mda. Eu cred că orice scriitor de Fantasy e un mic vrăjitor acolo, în lumea lui. Pe lângă muncă și talent, e nevoie și de un strop de magie.
Cine va câștiga alegerile prezidențiale în 2019? Dar în 3019?
În 2019, probabil herr Klaus. Dacă iese lumea la vot.
În 3019 nu mai avem alegeri prezidențiale; o să votăm un reprezentant pentru Consiliul Interplanetar, cu sediul pe Marte.
Cum se împletește ficțiunea cu politicul? Are viitor political fiction-ul?
Au mers întotdeauna foarte bine împreună. Se poate vedea asta începând cu scrierile lui Tolstoi, Dickens, Kafka, Graham Greene, distopiile lui Orwell, Huxley, Bradbury până la romane de tipul Young Adult, ca The Hunger Games, sau în filme ca Equilibrium. Political fiction-ul are și trecut, are și prezent și, categoric, are și viitor. Singura problemă (sau să-i spun „marea mea groază”?) e că ideile dezbătute pot fi puse ușor în practică; e destul să apară un dement megaloman care să vrea să facă asta, demenții ăștia megalomani sunt întotdeauna al naibii de charismatici și își găsesc mereu adepți.
În perioada asta, urmăresc serialul A Handmaid’s Tale; cartea încă nu am citit-o, din păcate, dar e pe listă. De multe ori, în timpul vizionării, mă pomenesc gândindu-mă cu groază la cât de ușor ar fi să se instaureze un astfel de regim și la câți oameni ar considera asta perfect în regulă, având ca unic argument o carte formată din scrieri anonime, vechi de mii de ani, prost traduse, fără legătură între ele și fără acoperire istorică, puse cap la cap acum 1700 de ani, la ordinul unui individ care era adeptul unei cu totul alte religii, cu scopul de a ține un imperiu sub control… Nu e ca și cum nu s-ar mai fi întâmplat astfel de lucruri de-a lungul istoriei, iar istoria are prostul obicei de a se repeta atunci când tindem să o uităm.
Nu aș încadra political fiction-ul și distopia la „ficțiune”, ci mai degrabă la avertismente și profeții: asta se poate întâmpla, dacă nu sunteți atenți.
Nu mizezi pe tehnologie, dar nu-ți e dor să strângi șuruburile la o mașină a timpului?
Nu mă prea pricep eu la strâns șuruburi, dar niciodată să nu spunem niciodată. Poate mai târziu, când mă satur de castele, domnițe și cavaleri… Cu toate că Alma ar putea fi văzută ca o trecere între cele două lumi. Și ar mai fi un proiect, dar e doar la stadiul de idee. Vom vedea 🙂
Începuturile literaturii science fiction românești sunt două distopii politice. Ți se pare semnificativ un titlu ca Finis Rumaniae?
Foarte semnificativ; însă nu cred că o carte cu titlul ăsta ar fi o distopie, ci un roman realist. Se întâmplă azi.
Cum îți explici reculul autorilor români de gen, mai puțin citiți și editați, poate și în dauna unor producții consumiste? Nu mai are anticipația imaginație? Nu mai are cititorul?
Știu și eu?… Poate că are legătură cu lipsa de răbdare a epocii. Imaginație există, atât la anticipație, cât și la cititor, doar că nu mulți mai sunt dispuși să piardă zile sau săptămâni citind un roman, când un film durează cel mult două-trei ore. Mai ales că, în ultima vreme, efectele speciale sunt foarte bine făcute, iar sălile de cinema sunt dotate cu tehnologie 3D, 4D etc. și nu trebuie decât să te așezi în fotoliu ca să fii transpus direct în poveste, fără vreun efort din partea ta.
Se caută ca totul să fie la îndemână, in your face, ca să zic așa. În aceste condiții, s-ar cere ca și scriitorii să se axeze mai mult pe imagine ca până acum. Imaginea proprie, imaginea cărților lor. Coperte cât mai atrăgătoare, ilustrații, trailer, orice, dacă nu avem bafta să ne cheme Rowling sau Martin și să ne vedem cărțile ecranizate în producții de milioane de dolari. Un bun exemplu în privința asta îl constituie Lavinia Călina – jos pălăria, așa se face treaba. Nici măcar nu contează dacă ești sau nu fan al cărților ei sau al stilului Young Adult în general, nu despre asta e vorba; e destul să vezi că ea a înțeles spre ce se tinde și că a făcut exact ce trebuie.
Îți poți imagina cum fac sex extratereștrii? Ne spui și nouă?
Hmm, depinde despre ce fel de organisme discutăm și în ce stadiu al evoluției se află.
Putem să luăm în considerare speciile puse la dispoziție de literatura și filmele SF, cele cu creaturi gen gândaci, care se înmulțesc prin ouă depuse de o „regină” fertilizată de mai mulți „trântori”. Sau organisme parazitare care invadează o gazdă, folosindu-i atât sămânța (ovul sau spermă, după caz) pentru reproducere, cât și carcasa pe post de hrană după apariția progeniturii. Sau de combinații între regnul animal și cel vegetal, care se înmulțesc printr-un fel de sex/polenizare…
Dacă vorbim despre organismele cele mai apropiate de noi, din punct de vedere biologic, poate că sunt lipsită de imaginație, dar eu vizualizez tot umanoizi. Poate cu unele diferențe de înălțime, de culoare și textură a pielii și părului, poate cu alt număr de degete la mâini și picioare, dar umanoizi, ceea ce ar însemna că fac sex la fel ca tereștrii. Asta dacă n-au inventat niște poziții mai interesante ca ale noastre, și atunci ar cam trebui să ne grăbim să-i contactăm, poate învățăm și noi ceva util de la ei 🙂
Sau putem să luăm în considerare niște făpturi superioare, mai mult spirit decât materie, aflate pe treapta cea mai de sus a evoluției. În acest caz, nu-mi pot imagina decât un extaz dincolo de plăcerea de moment, o îmbrățișare a spiritelor, o contopire totală a celor două ființe.
Se mai nasc autori români de fantasy? Pe cine mizezi?
Se nasc mereu autori români de Fantasy. Teodora Matei, Daniel Timariu, Rodica Bretin sunt deja nume mari în domeniu și nu mai au nevoie de nici un fel de prezentare. Mă simt tentată să-i aduc în discuție pe Lucian Dragoș Bogdan și pe Alexandru Lamba, dar ei sunt mai degrabă pe partea de SF. Dintre cei aflați la primele volume, aș menționa-o pe Cezarina Nicolae; are o sensibilitate aparte cu care am rezonat de la primele rânduri citite. Și pe Ciprian Ionuț Baciu, scrie foarte fain omul ăsta.
Ce înseamnă pentru tine Timișoara?
Un singur cuvânt: acasă.
Imperiul de sticlă – Cătălina Fometici
Editura Tritonic, 2018
Cătălina Fometici este la al doilea volum. Primul, Câinii diavolului, a suscitat un interes deosebit printre fanii genurilor fantasy și ghotic. Cuprinde trei nuvele, sau trei povestiri mai lungi, sau un roman mozaic. Greu de spus. Însă, cu siguranță, pot spune că sunt trei povestiri foarte bune ce formează un tot unitar excelent. Mister, groază, cavalerism, romantism, vrăjitorie, magie, autoarea folosește cele mai bune ingrediente pentru a crea o lume credibilă și plină de neprevăzut.
Acest al doilea volum Imperiul de sticlă este un roman fantasy ce se poate încadra atât în subgenul heroic fantasy, cât și în cel, mai puțin cunoscut, de dystopian fantasy un gen ce îmbină fantasticul cu preocupările sociale.
„Alma, Ucigașul de Demoni, prințesă a dinastiei Elweise din Aakra, conducătoarea de drept Asworului se trezește după o mie două sute de ani pe patul unui spital modern. Cine este ea, ce destin neîmplinit a aruncat-o peste timp, într-un prezent atât de diferit de lumea ei și totuși confruntat cu aceleași pericole? O intrigă construită cu măiestrie, o poveste complexă, într-un univers eroic și melodramatic totodată. Prințesa Alma trebuie să facă față unor încercări grele, prinsă într-un păienjeniș de secrete, comploturi și ambiții personale ale unor entități din vechime, vrăjitori, demoni și oameni, în confruntare cu prezentul, la fel de întunecat.” – Daniel Timariu
