Veneția Roșie (3/5)

3

Un intrus în noapte forţase intrarea magazinului. Lăsase la marginea insulei, printre plante de băltă cu tulpini înalte, o barcă furată doar el ştie de unde.

― Bătrâne !

Înăuntru era întuneric şi nu răspundea nimeni. Vandek pătrunse prin perdeaua ca de trestie, când o bilă de metal zbură spre capul lui. O prinse în mâna stângă şi o lăsă să se rostogolească pe podea.

— Nu te teme, bătrâne ! Am venit doar pentru afaceri.

— Logodnicul Iliei, tu eşti ? Dacă vrei să mă ameninţi a două oară, să şti că am un pistol pregătit pentru tine.

Vandek râse pe sub barbă: după asasini periculoşi, se găsea acum ameninţat de un vânzător pipernicit şi apropiat de sfârşitul vieţii.

— Îţi garantez că vei regreta această şansă. A două oară nu mai vin.

Bătrânelul trase de o sfoară pentru a coborî lampionul din tavan, după care aprinse lumânarea şi-l readuse la locul său. Conţinutul încăperii fu luminat de un galben palid: covoare de vegetaţie acvatică uscată şi mobilă de conifere. Vânzătorul nu minţise în legătură cu pistolul, dar îl ţinea nesigur în mâna cu degete veştejite. Îl inspectă pe Vandek din priviri şi văzu că acesta nu mai avea paltonul vechi de piele, ci purta în schimb o pelerină de stofă specifică pescarilor.

Vandek aşeză paralelipipedul negru pe un birou cu ornamentaţie bogată.

— Ceva îmi spune că e periculos să am aşa ceva în magazinul meu. Hai mai bine la subsol, dar întâi verifică dacă n-a mai intrat altcineva după tine !

Colecţionarul de obiecte exotice era precaut, dar nu îndeajuns încât să-şi refuze curiozitatea. Odată ajunşi jos, închise uşa după el rotind de două ori cheia în lacăt.

— Ce să fac eu cu asta ? E făcută bucăţi.

— Nu mă minţi ! Pot citi totul în ochii tăi. N-ai mai văzut vreodată aşa ceva, este ? Nu mă întreba ce e, nu ştiu, dar pot pune pariu că nici tu nu ştii la ce sunt bune majoritatea jucărioarelor de pe-aici.

Bătrânelul desprinse o bucată de carcasă lucioasă ce stătea să cadă şi scormoni înăuntru. Părea fascinat de ce vede.

— Vezi să nu te arzi ! Piese valoaroase, este ? Cât îmi dai ?

Vandek câştigase câţiva arginţi. Era încă întuneric şi trebuia să profite de asta. Această regiune era greu navigabilă, noaptea era pur şi simplu imposibil ca un începător ca el să înainteze mai departe fără a se împotmoli în rădăcinile acvatice. El însuşi se mirase că ajunsese cu bine până la ponton, mai ales că se bazase mai mult pe memorie.

*

Podul cel mare se arătă la primele ore ale dimineţii. Era singura punte de legătură între centrul bogat al oraşului-stat şi insulele sudice: un drum drept, lung şi foarte întins. Văzut în lumina ruginie a acelei ore, părea o construcţie imensă de fier, dar asta era doar o iluzie. Când păşi pe el, limpezimea marmurei deveni evidentă.

Balustrăzile păreau făcute din pumnale imense, sau colţi de narval, care urcau crescător până la secţiunea de douăsprezece metri înălţime din mijloc, după care descreşteau simetric. Erau sculptate în marmură, părând să străpungă ceaţa.

Fiind atât de devreme, Vandek era singurul care străbătea podul, ceea ce-l făcea să se simtă nesemnificativ. Era ţinta perfectă acolo: înconjurat de mult spaţiu gol şi fără o cotitură după care să se ascundă. Doar ceaţa ruginie îi oferea protecţie, dar nu-i păsa, se lăsa pierdut în admiraţie faţă de acel colos, înaintând fără grabă.

Când ajunse în inima oraşului, lumina începea să se limpezească din ruginiu spre o nuanţă de roşu translucid.

Senzaţia de ordine şi simetrie făcea un contrast puternic cu insulele exterioare, unde clădirile păreau îngrămădite unele în altele, iar străzile erau înguste şi întretăiate, cotind acolo unde nu te-ai fi aşteptat. Aici exista mai mult spaţiu liber, străzile erau puţine şi largi, iar dalele pavajului erau aşezate în cercuri concentrice. Predomina portocaliul, întrucât aproape totul era construit din piatră galbenă.

Îşi dădu seama cât de caraghios arăta purtând o pelerină de pescar într-un astfel de loc, dar ascundea foarte bine puşca, iar el n-avea timp de pretenţiozităţi. Vedea o mulţime pestriţă, formată din bărbaţi îmbrăcaţi în costume largi de stofă colorată şi femei purtând rochii şi coliere cu perle. Toţi întorceau priviri snoabe spre el, deşi evitau să-l privească direct. Îl luau probabil drept un cerşetor.

Mulţimea părea că se îndreaptă necontenit către un spectacol sau vine dintr-acolo. Trăise şi el acea viaţă, deşi ,,nu fusese niciodată atât de caraghios”, îşi spuse el.

Îşi îndreptă privirea de la mulţime spre catedrala gotică cu vitralii uriaşe. Părea decupată din cu totul alte timpuri; arhitectul inspirându-se din cărţi foarte vechi ce erau păzite în locaţii secrete.

Corpul catedralei era făcut din blocuri mari de piatră şi vopsit în verdele algelor, la fel ca şi acoperişul de tablă, cu multitudinea lui de unghiuri desfăşurate. Se vedea brun-verzui în lumina zilei. Zidurile erau astfel curbate spre dreapta, încât dădeau impresia că fuseseră topite de o căldură imensă şi apoi solidificate brusc.

Din mijlocul acoperişului urca o spirală de metal ce se îngusta spre vârf, închisă în cercuri. Era punctul de observaţie de unde vizitatorii puteau să aibă o privire de ansamblu asupra întregii insule.

Geamurile erau ovale înalte, deformate în aceaşi direcţie cu zidurile. Pe suprafaţa lor erau pictate animale marine în verde, albastru şi alb, care se vedeau brun-verzui, mov şi roz. Erau creaturi fioroase: corpuri de balene alungite, dar cu fălci monstruoase ce aminteau de carnivorele terestre de odinioară. ,,Mările Sudului”, îşi zise aproape cu evlavie, dar nu faţă de simbolurile religioase, ci faţă de măreţia naturii.

Păşi înăuntru pe marmură, uşa înaltă de lemn scrâşnind precum o fractură. Scaunele erau aşezate în patru cvadrate de cerc care înconjurau spirala din centrul bisericii. În faţa primei bucle de fier se afla altarul argintiu, peste care se prelungeau bucăţi lungi de stofă ce imitau aspectul algelor. Motivele marine se găseau în abundenţă şi pe ziduri, sub forma unor ghirlande de peşti sculptate în piatră. Lumânările erau aşezate în suporturi circulare, atârnând din tavan pe fire lungi de oţel.

Biserica era goală şi dădu să plece, când observă un preot coborând treptele spiralei ce se lăţea spre bază. Acesta se aşeză în faţa altarului. Era slab, cu o faţă alungită şi păr blond foarte deschis. Purta o robă de piele vopsită în alb, cusută cu fire preţioase.

— Ce te aduce aici, omule ? Nu pari de prin partea locului. Dacă vrei să urci până în vârf şi să admiri priveliştea, trebuie să depui o monedă de bronz în cutia de la altar; aşa cere tradiţia. Dacă ai întrebări ce te macină, atunci sunt aici pentru tine şi nu trebuie să plăteşti nimic.

,,Da’ chiar, de ce am venit aici?” se întrebă Vandek. Până să-şi răspundă, îi trecu prin minte o curiozitate personală.

— Părinte, tu crezi în oamenii stelelor, corect ?

— Desigur, aceasta e doctrina de bază a credinţei mele: când oamenii stelelor vor veni, umanitatea se va reîntregi. Ei vor strânge laolaltă fragmentele de civilizaţie rătăcite pe glob şi atunci o nouă eră de aur a Umanităţii va renaşte.

— Corect, dar te mai întreb ceva: tu crezi în corăbieri ? Adică credinţa laică conform căreia acele obiecte ciudate vin tot de la nişte oameni ai stelelor ?

— Cred aşa cum crede toată lumea.

— Ei bine atunci, uite un paradox: aceşti corăbieri sunt oameni ai stelelor, şi totuşi, nu pare să-i intereseze deloc acest proiect de întregire a Umanităţii despre care vorbeşte religia ta. Preferă să facă troc cu noi. De asta ce spui ?

— Nu putem cunoaşte planul. Cu siguranţă, reîntregirea va fi un proces îndelungat cu multe necunoscute. Poate acest negoţ e doar una din primele etape. Vor urma şi altele.

— În regulă, la asta nu m-am gândit. La revedere !

Răspunsul preotului i se păru cam tras de păr, dar nu lipsit de logica sa. Apăsă mânerul de oţel poleit al uşii înalte, când se auzi strigat.

— Am putut citi durerea în ochii tăi ! îi spuse preotul. Spune-mi ce ai cu adevărat pe suflet ?

,,A putut citi durerea în ochii mei?” se gândi Vandek. ,,Cam dramatic tipul. Hm, totuşi, de ce am venit aici?” Rămase pe gânduri până când îşi dădu seama de adevăratul motiv. ,,Răpirea sufletelor.” Problema sufletului devenise pentru el ceva concret. Nu-l interesase niciodată religia, dar se gândi că dacă ar putea fi vreodată de folos pentru el, acum ar fi momentul. Se întoarse spre altar.

— Fie. Să spunem că cineva înfăptuieşte păcate capitale, să spunem că ucide, dar face asta pentru a salva sufletul altcuiva. Dacă va reuşi să salveze sufletul acelei persoane, va fi şi el la rândul său salvat ?

— Sufletul ? Acesta e un concept abstract şi foarte vechi. Religia noastră încearcă să dezbată lucruri concrete, legate de problemele pe termen lung ale întregii Umanităţi. Credem într-un Apocalips de exemplu, dar asta pentru că el s-a întâmplat deja şi dovezile sale sunt peste tot.

Ar fi trebuit să-şi dea seama, îşi zise Vandek. O religie peticită ca aceasta nu putea să aibă o viziune singulară asupra unui concept atât de mistic.

— Ceea ce spui tu însă, pare o problemă morală, continuă preotul. Nu pot să te îndrum pe o cale anume, decât să-ţi spun că nu e bine să ucizi şi altele asemenea, dar tu probabil te-ai decis deja în această privinţă. Dacă eşti nevoit să comiţi păcate pentru binele altcuiva, tot ce pot să-ţi spun este: necesitatea nu trebuie să devină o plăcere şi atunci când toate se vor termina, te vei putea întoarce pe calea cea bună. Dar dacă vei ajunge să sorbi plăcerea din păcat, atunci nu vei mai putea fi salvat.

,,Preotul ăsta vorbeşte oare din propria experienţă ? ”,se întrebă Vandek. ,,Prea se arată îngăduitor cu mine.”

— Îţi mulţumesc ! Mă voi gândi la asta !

*

Când deschise uşa înaltă de lemn, fu izbit în de forţa vântului. Strânse bine de şnur ca să nu-i zboare gluga de pe cap. Arăta ca un călugăr pe treptele bisericii, învelit într-o pelerină cu câteva numere mai mare. Privind în sus la geamurile cu vitralii, i se păru că aude mugetul acelor creaturi din adâncuri, deşi ştia că nu e decât urletul stihiilor naturii.

Umbre cenuşii se aşezară peste casele perfect ordonate şi peste formele geometrice ale pavajului. Urma să plouă. Poate ar fi trebuit să se refugieze înapoi în biserică, dar pierduse deja prea mult timp. Cerul deveni tot mai întunecat, până când totul se vedea în nuanţe de gri.

Urmând străzile largi, acum golite de oameni din cauza ploii, ajunse aproape de clădirea teatrului. Nu-şi dorise să o ia într-acolo, dar nici nu avea chef să lungească drumul făcând ocolişuri inutile. Era marea casă de păpuşi a centrului bogat, dar pentru el era o casă a morţii. În zidurile lungi erau decupate numeroase dreptunghiuri înalte şi înguste de sticlă.

Fulgerele uriaşe dezveliră pentru câteva clipe adevăratele culori ale oraşului: clădirea teatrului de un cafeniu deschis, casele galbene, iar undeva în spate, catedrala verde. Ferestrele se luminară şi ele, arătându-şi vitralile albastre ce prezentau măştile comediei şi ale tragediei. Părea că teatrul râde de Vandek cu numeroşii săi dinţi tăioşi şi pictaţi.

Trecu de colţul curbat al clădirii, tăiat în două de un sistem de scurgere ruginit, modelat sub forma unui ţipar care vomita apa neagră de ploaie într-un şanţ. Vandek scuipă în baltoacă. El nu se integrase niciodată în această ,,lume bună”. Ilia stârnise în schimb admiraţii peste tot; ea era o aristocrată în suflet, chiar dacă nu şi în sânge.

Amintindu-şi de ea, îşi dădu seama că lui nu-i plăcuseră niciodată femeile cu păr roşcat până s-o întâlnească (prea mult roşu peste tot). Era un gând aparent fără noimă în acel moment.

Subit, ploaia începu să cadă precum nişte perdele de păcură, cu stropi atât mari încât păreau boabe. Era o nebunie să înainteze pe o astfel de vreme; până şi pescarii şi-ar fi ancorat bărcile la mal şi ar fi ridicat prelatele. Unde să se ascundă ? Streşinile caselor erau prea înguste. Ar fi putut să închirieze o cameră ca toţi turiştii veniţi din insulele exterioare, dar ar fi fost exagerat să plătească chiria pe o zi doar pentru atât, şi oricum nimeni nu l-ar fi primit îmbrăcat astfel.

Teatrul era singurul posibil adăpost. Îl chema la el, deşi îşi dorise să-l evite. De ce ? Pentru a-i reaprinde acele amintiri dureroase ? Pe geamul uşii scria în litere curgătoare: ,,Casa Păpuşilor”. Evită să dea cu ochii de recepţie şi trecu pe lângă uşile sălilor de la parter. Îşi făcu de lucru citind progamul acelei ore.

Din pelerină curgeau şiroaie negre pe covorul moale şi albastru întins de-a lungul holului. Era o bădărănie, ar fi trebuit să-si lase haină undeva într-un colţ fără preş, dar se simţise tot timpul un bădăran în astfel de locuri, mai ales când vedea chipurile celorlalţi întoarse spre perechea ciudată formată din el şi Ilia. Ştia că o pe ea o admirau toţi, în timp ce pe el îl considerau în plus, un parvenit adus aici pe banii logodnicei.

Nu mai putea să rămână acolo jos. Venise până aici, aşa că trebuia să înfrunte acele amintiri. Îl rodeau pe sub piele. Urcă scara curbată de lemn şi revăzu imaginea asasinului în pelerină de rechin, în timp ce cobora tăcut pe lângă el. Îl lăsase să scape, deşi intuise ce făcuse, fiindcă fusese mai important să sară în ajutorul Iliei. Revăzu părul în ţepi, tatuajul de sub guler, ba chiar şi un zâmbet sinistru de care nu-şi amintea să fi fost acolo şi prima oară.

Se aşeză în faţa sălii cu pricina. Revăzu asasinul venind din partea opusă şi deschizând uşa, lasând-o apoi deschisă pentru ca el să studieze toată scena. Îl privi cum coboară treptele până la rândul de scaune unde era aşezată logodnica sa. O văzu şi pe aceasta, îmbrăcată într-o rochie simplă cu spatele gol şi purtând un colier de perle. Mâna asasinului se întinse până la scaunul ei şi îi mângâie blând pielea palidă, lăptoasă. Vandek simţi picioruşele-ace înfigându-se sub moalele capului de parcă i s-ar fi întâmplat chiar lui.

Asasinul urcă treptele, de data asta îndreptând ameninţător două pistoale către un public imaginar. Vandek simţi impulsul de-a scoate puşca cu ţeavă dublă ca să-i zboare capul pe loc, dar uşa era închisă şi de cealaltă parte se dădea cu totul alt spectacol. Nu văzuse nimic din toate astea când se întâmplaseră, dar retrăia amintirile false cu intensitatea unora reale.

Se afla într-o stare de stupoare. Afară, vântul şi ploaia crescuseră considerabil în tărie. Îşi menţinuse sângele rece în situaţii de viaţă şi de moarte, dar acum totul îl copleşea. Furtuna căpătase pentru el aspecte monstruoase, apocaliptice. Anticipa că ferestrele cu vitralii or să se spargă dintr-o clipă în alta în sute de cioburi ce urmau să zboare spre el, în timp ce şuvoaie negre aveau să-l izbească de zidul holului.

În acelaşi timp, nu îndrăznea să se refugieze înăuntrul sălii.

Privită de sus, clădirea teatrului arăta ca o corabie răsturnată, înconjurată de ape, iar acestea urmau să pătrundă înăuntru, umplând-o.

Gândidu-se mai târziu la acel coşmar, Vandek urma să ajungă la concluzia că fusese efectul ploii nocive, iar vizitarea catedralei oferise minţii sale scenariul apocaliptic, accentuat de fundalul naturii deznlănţuite.

Rămăsese pe hol, cu genunchii în mâini şi spatele lipit de perete, când vocile spectatorilor îl treziră din reverie. ,,Uite, s-a oprit şi ploaia. Ce noroc pe noi!” Era o femeie plinuţă care privea prin geamul cu vitralii, îmbrăcată într-o rochie galbenă cu voaluri largi şi purtând pe cap o pălărie legată cu bretele. Întoarse capul şi se uită mirată la bărbatul care stătea acolo ca un copil înfricoşat, ud sub el de la apa scursă din pelerină. Reintră speriată în grupul de spectatori care părăseau clădirea. ,,O fi vreun nebun! Să-l lăsăm în pace, nu ştii ce-i poate trece prin minte! ” se auzi o a doua voce.

Afară, norii deveniseră o pânză omogenă de abur rozaliu.

*

Opri în faţa unei clădiri cu aspect bizar, ai cărei ziduri cu textură zgrunţuroasă duceau cu gândul la un muşuroi de insecte. Ferestrele erau rotunde, lipsite de vitralii şi se găseau doar la etajul de sus. Aici nu trăia cineva în rând cu lumea.

La etajul superior, un bărbat cu piele măslinie şi chelie stătea la biroul său, căzut în gânduri. Fereastra era acoperită cu scânduri subţiri de lemn; în rest totul era din fier vopsit în alb: scaunul cu spătar înalt, biroul, dulapul din colţ. Nu exista covor sau tapet; podeaua, tavanul şi pereţii fiind deasemenea vopsiţi simplu în alb. Totul se vedea în lumina gălbuie a lampionului. Camera avea un aspect steril, în contrast cu încăperile mobilate cu obiecte de lemn specifice locuitorilor acelui oraş.

Nu avea programat pe nimeni, de aceea avu o tresărire când auzi bătăi în uşa de tablă. Scoase un pistol mic din sertar şi-l ascunse în buzunarul de la pantaloni.

— Intră !

Pe uşă îşi făcu apariţia un client vechi, al cărui contract se încheia după o lună. Doctorul remarcă lipsa paltonului. Oricum la ultima vizită acesta păruse foarte jerpelit; ceea ce-l mira mai mult era pelerina pescărească. Era un veşmânt de om sărac, ceea ce făcea puţin probabil ca bărbatul să fi venit pentru a mai cumpăra ceva timp pentru logodnica lui.

— Salutare, doctore !

— Vandek, dacă nu mă înşel. Îmi pare sincer rău, dar după cum ştiţi, contractul încheiat pentru logodnica dumneavoastra va expira în curând şi va trebui s-o externez … Dar ce e asta, nu aşa cumperi timp amice !

Acesta scosese puşca şi o ţinea îndreptată spre chelia doctorului.

— Nu umbla cu ,,păreri sincere de rău”. Ştiu tot. Ştiu că lucrezi pentru aceiaşi criminali care i-au ciopârţit sufletul Iliei. Am aflat de la unul dintre asasinii lor. Desigur, el e mort acum, pe fundul unui canal. Mâncare de peşti. Vrei să-l urmezi ?

— Tu nu înţelegi cum stau lucrurile cu adevărat.

— Ce să nu înţeleg ? Ei îşi încheie socotelile cu ce-i pe care-i consideră de prisos, iar tu primeşti ,,marfă”’. Aşa cred că îţi vezi tu pacienţii.

— Oricum ea ar fi păţit ce a păţit, iar tu ai fi trimis-o tot la mine. Singura diferenţă e că eu trebuie să le dau lor un procent din banii clienţilor. Ţi se pare că asta s-ar chema parteneri pe picior egal ?

— Chiar dacă ar fi aşa, tu tot eşti în legătură cu ei. Adică comunicaţi. Ceea ce înseamnă că ai putea şti cum să rezolvi problema asta, doar că nu-ţi oferă nici un avantaj să o faci.

— Şi nici lor, prin urmare n-ar avea nici un motiv să-mi spună. Tu nu gândeşi corect acum, probabil vrei doar să te răzbuni pe cineva.

— Fără leac, ea moare, acum sau peste o lună chiar nu contează. Asta nu înseamnă viaţă. Deci, aş putea să te omor acum sau peste o lună, da’ mai bine acum că poate fugi.

— Eşti dispus să faci alegerea asta în numele ei ? Ai hotărât să renunţi să mai cauţi vreo soluţie şi acum vrei să ucizi un pion neimportant pentru propria-ţi satisfacţie. Nu-ţi place poate ce auzi, dar ăsta e purul adevăr. Vino să-ţi arăt ceva !

Îl duse la parter, în faţa unei sicriu introdus vertical într-un perete albicios. Partea superioară era de sticlă. Apăsă o clapetă de cupru alăturată şi o lumină verzuie se aprinse, facând conţinutul cuvei să fie vizibil. Chipul Iliei era luminat în acel verde straniu. Tuburi flexibile intrau în braţele ei. Rolul lor era de-a o hrăni şi hidrata, întrucât ea nu mai putea face asta pe cont propriu.

Ceea ce-l mirase pe Vadnek mai mult era lumina aceea ― nu vedea nici o sursă care să ardă. ,,Se numeşte electricitate. Similar fulgerelor de pe cer, dar în mâna omului.” aşa îi spusese prima oară ,,Nu cred că ai putea să înţelegi procedeul dacă ţi l-aş explica din câteva vorbe. Din păcate, am nevoie de resurse considerabile pentru a produce minimul necesar. ” ,,Tehnologie de-a corăbierilor?”, îl completase Vandek. ,,Desigur”, îl aprobase celălalt.

Acum, o altă întrebare îi stătea în minte.

— Un colecţionar de obiecte exotice mi-a spus recent că doar corăbierii ştiu cum funcţionează cu adevărat o tehnologie atât de complexă. Un asasin care a venit după mine putea să-şi folosească arma doar de câteva ori, după aia n-avea ce mai face, se termina, ăă, bateria cred că a zis. Tu însă ştii perfect cum funcţionează totul aici. Ai învăţat direct de la corăbieri ? I-ai întâlnit faţă în faţă ?

— Dacă tot e vremea sincerităţilor … nu. Am minţit atunci. Nu e tehnologie a corăbierilor. Provine din acelaşi loc de unde provin şi eu. De departe, dar nu dincolo de cer, te asigur. Mi-a luat foarte mult timp şi multe resurse pentru a putea construi totul aici.

— Un străin ! Ce te-a făcut să vii aici ? Aş avea atâtea întrebări să-ţi pun …

— Şi pun pariu că mi-ar lua o zi să-ţi răspund la fiecare în parte, iar eu bănuiesc că tu n-ai timp de asta.

— Există măcar acei oameni ai stelelor ? Toate acele obiecte vin de acolo de unde vii şi tu ?

— Te asigur că obiectele exotice îmi par la fel de bizare ca şi ţie, poate ceva mai puţin, fiindcă eu cunosc conceptul de electricitate, dar nu, nu ştiu de unde vin şi nu ştiu dacă există acei oameni ai stelelor.

Vandek rămase pe gânduri, dar chipul Iliei îl făcu să se trezească din visare. Doctorul îi arătă alte cuve similare în care să găseau alţi pacienţi.

— Spune-mi din nou, chiar eşti dispus să mă omori aici şi acum, condamnând astfel toţi aceşti oameni. Poate pentru Ilia nu mai există vreo speranţă, dar poate există pentru alţii. Unii sunt în aceaşi situaţie cu a logodnicei tale, dar mai au de stat un an sau doi. Alţii, cei cu boli obişnuite, se vor face bine după câteva zile şi vor putea pleca. Aş prefera să am numai pacienţi despre care să ştiu că-i pot ajuta într-un fel sau altul, dar Sepia îmi tot trimite victimele lor. Eu nu pot să le refuz familile şi nici nu am puterea de-a opri crimele Sepiei.

Vandek reflectă la cele spuse de doctor.

— Mai există totuşi o speranţă, spuse parcă pe neaşteptate.

Scoase dispozitivul alb cu cristal în mijloc.

— Probabil ştii ce e. Cristal cu suflet. Cu aşa ceva au adus-o în starea în care e, poate tot aşa ceva ar putea s-o trezească.

— Nu aveai de gând să mă omori, nu ? A fost doar ca să te asiguri că te voi asculta.

Vandek nu răspunse. Doctorul intră în cămăruţa foarte îngustă în care stătea Ilia inconştientă, legată de un suport vertical, tuburi subţiri şi ace ieşindu-i din mâini şi din picioare. Aşeză dispozitivul la baza craniului, acolo unde avusese iniţial acele găuri. Picioruşele-ace se desfăcură singure, pătrunzând prin piele. Nu se întâmplase nimic.

— Aveam de gând să te omor dacă nu funcţiona, dar asta a fost înainte să-mi arăţi toţi acei oameni în aceaşi situaţie ca şi Ilia. Trebuie să faci în continuare tot ce poţi pentru ei, doctore, iar eu să termin ce-am început ! Avem amândoi aceaşi pacoste pe cap.

— Ai de gând să înfrunţi Sepia de unul singur ?

— Am omorât deja trei, dar tentaculele sunt prea numeroase. Va trebui să ajung cât mai aproape de creier.