Păpușarul

Locul copilăriei îmi apare în ceață, ca și cum odată cu trecerea timpului s-ar scufunda inevitabil într-un ocean lăptos și plin de ființe fantastice. Cu toate acestea îmi aduc aminte cum, din când în când, vedeam un om uriaș, trecând agale, pe mijlocul drumului, legănat și cu pași egali. Avea brațele groase, picioare lungi și puternice. Capul mare îi era rotund ca o sferă, iar dinții albi și mari. Avea corp de bărbat, dar ochi de femeie și păr lung, atent pieptănat în bucle tinerești.

De multe ori, când venea pe strada noastră, plină de copii din tot cartierul, fugeam care încotro urlând năzdrăvănii la adresa ei, spre marea nemulțumire a adulților. Eram copil și nu-mi stătea gândul să urmez toate protocoalele de bună creștere. Abia mai târziu, când, la orele de autoanaliză și verificare euristică am reluat în buclă amintirile din acele vremuri, am realizat cât de mult greșeam. Dar nu atunci. În acei ani de fericire, rezervați de părinții programatori creării individualităților originale, săream și mă ascundem alături de ceilalți pe după gardurile vii și pomii care mărgineau drumul. Mi se părea grozav să urlu, aparent invizibil:

– Morman de fier!

Sau, împreună cu alții:

– Ruginitură, mă-ta-i pilitură!

Și altele asemenea. Cuvinte de copii, inocente prin însăși neînțelegerea lor. Aveam să aflu cât de mult pot durea.

Dar femeia aceea uriașă nici nu ne băga în seamă. Trecea ca și cum noi nu am fi existat, de parcă întreaga lume se reducea la existența ei, sau poate invers, ca și cum toată lumea exista în afara ei. Un spectacol mut, fără cuvinte, de care nici nu se mira și nici nu încerca să și-l explice.

Ziceau unii mai mari, suficient de puternici pentru a ne ține pe noi la respect:

– E bătrână cât lumea.

– S-a născut odată cu Pământul.

Sau cu aerul. Sau cu lumina care ne înviora străzile.

– Are peste o sută de ani, ziceau.

– Ba poate peste o mie!

– E născută o dată cu Mama Navă, ziceam eu și păleam, brusc înfiorat de puterea viziunii.

Și asta deși prin clasa a patra profesorul de Educație Civică a invitat-o la noi în clasă și a rugat-o să ne spună vârsta. Să ne povestească despre ea. Ca să o cunoaștem. Să ne cunoaștem. Dar cum ieșeam, cum uitam de toate și iar urlam ca zănaticii urmărind-o și inventând povești incredibile. Părea mai ușor decât să reținem fapte și date.

E ciudat, peste ani, când o voi reîntâlni, pe o altă punte, impresiile copilăriei îmi vor părea cumva deformate, de parcă timpul, cu obișnuitul lui entuziasm, ar fi uneltit să șteargă din memorie exact ceea ce părea atât de important în copilărie. Amintirile despre ea funcționau ca un liant între cel ce fusesem înainte și cel ce devenisem mai târziu. Acum. Departe de orășelul închipuit de bunii părinți programatori, de școala cu arhitectură europeană, de profesorii iubitori și indulgenți la micile noastre scăpări.

Dar nu toți eram așa.

Singura dintre noi care nu striga și nici nu se ascundea era Anne. Pe când aveam eu zece ani, ea avea doisprezece și părea deja mult mai matură. Până nu demult alerga și striga în rând cu noi, zicându-ne răgușit, ușor ironică:

– Ce faci bărbate, smiorcăi?

Avea o mulțime de expresii de genul ăsta și nu se ferea să le folosească. Apoi a început să se înalțe, i-au crescut sânii și a devenit tot mai capricioasă în jocuri. Ne intimida schimbarea ei și încercam față de ea sentimente amestecate, de invidie, de spaimă, de respect.

Când, în acea zi, femeia de fier a apărut pe stradă, Anne nu a mai fugit alături de noi să se ascundă, înghesuită între o mulțime de copii înfricoșați de apariție. A rămas fermă, cocoțată cu fundul pe spătarul unei bănci. Femeia s-a apropiat ușor, cu mersul ei legănat și monoton, și s-a oprit în dreptul Annei, de parcă pentru asta venise și pentru nimic altceva.

– Bună ziua, Anne.

Anne a rezistat o clipă sub privirea fixă a femeii, apoi a cedat ridicându-se și netezindu-și cu palmele transpirate bluza care-i cădea peste pantalonii scurți. Amintirea ei, așa cum o vedeam dintr-o parte, este una din cele mai vii și clare din copilărie. Uneori, când stau ghemuit în coconul de programare și-mi fac treaba pentru care am fost proiectat, rulez mica secvență și o admir. Admir părul bălai, bine strâns într-o coadă, gâtul lung, fața palidă și ochii care ne căutau peste tot. Apoi admir brațele subțiri terminate cu palme mici și nervoase, care fără astâmpăr erau ba în buzunare, ba la spate, ba se frecau una de alta încurcându-se în degete.

– Bună ziua… ăăă doamnă.

Femeia s-a aplecat imperceptibil spre Anne și am văzut cum ea s-a speriat și a vrut să fugă. A fost momentul meu de lașitate, cel care ar fi putut fi unul de curaj absolut. Anne s-a uitat o clipă în spate, căutând ajutor sau măcar susținerea unei priviri prietenești. Dar nu a văzut decât tufe și pomi. Bănci și stâlpi de ceramică. Așa că și-a revenit, a trebuit să facă asta și cumva furioasă și-a ridicat bărbia mândră și puternică.

– V-am mai văzut trecând pe aici. Dar nu locuiți pe puntea asta. Cine sunteți?

Oftez în surdină. Memoria îmi joacă feste. Bucata respectivă a fost afectată de fluctuații electromagnetice de înaltă frecvență și a fost marcată ca deteriorată. Am folosit diverse programe utilitare, softuri de mare precizie, dar nu am putut recupera nimic. Un amic de pe o punte superioară mi-a spus că nu-i de nerecuperat, dar nu și cum se poate recupera. Eliptic, a construit o argumentație logică, folosind obiecte la care eu nu aveam acces din biblioteci inaccesibile nivelului meu. De atunci. Și unele și de acum.

Au stat mult de vorbă. După care s-au despărțit și Anne avea privirea schimbată, așa cum nu mai văzusem la nimeni până atunci. A fost ultima dată când am mai văzut-o copilă, pe cale să devină adultă.

Dar cu femeia aveam să mai întâlnesc, deși tot mai rar. Creștem și eu și joaca pe stradă sau în zonele special proiectate pentru noi nu-mi mai făcea plăcere. Preferam tot mai mult confortul încăperilor de relaxare comună, cu jocuri virtuale și aplicații în cyberspațiu. Creșteam și încet, încet foamea de informații și plăcerea de a învăța algoritmi sofisticați mă puseseră deja pe linia care ducea spre programare. Aveam să devin programator, știam asta, și un fior de fericire mă amețea. Voiam tot mai mult și astfel luni în șir stăteam conectat în cyberspațiu, discutând virtual cu o mulțime de grupuri, imaginând lumi noi, aplicații care să ne aducă faima, pentru care modificam limbaje, inventând sintaxe originale și construindu-ne propriile noastre biblioteci de obiecte.

Străbăteam cărări bătătorite de multe sute de generații înaintea noastră, însă, ca oricărui alt tânăr, îmi luau mințile și nu aveam odihnă până nu eram la zi cu ce era mai nou și mai la modă. Alergam după vânt, știu asta, fugărindu-mi umbra tot mai slabă și mai obosită.

Apoi, brusc, am trecut la un alt stadiu de pregătire fiind expulzat din coconul în care-mi duceam existența, direct în stradă, biată ființă înspăimântată și umilită.

Anne a fost cauza. Știu acum. Anne și femeia ruginită, cea care-mi bântuia visele copilăriei, aducându-mi fiorul rece al necunoscutului, din stradă în apartamentul alocat de părinții programatori.

Eram într-un bar și așteptam să apară o trupa de Jazz, la modă în acele zile, când pe ușă a intrat Anne. Avea chipul înnegurat și căuta ceva prin sală, făcând să dispară obiectele create de virtualitate. Nici nu aș fi remarcat-o în mulțimea anonimă care râdea și vorbea tare, dacă un murmur de dezaprobare nu m-ar fi făcut curios. Eram singur, prietenii deja gustau din plăcerile sexului virtual, îmbogățit cu droguri ușoare. Așteptam, nu știu ce, trupa de Jazz, o apariție nouă, o minune. Un presentiment, o furnicătură ușoară pe piele, ca atunci când din varii motive, conexiunea cu cyberspațiul trece printr-o distorsiune. M-am întors ca să o văd scanând fiecare figură, fiecare colț, ca un polițai deghizat în pelerin. Când m-a văzut, a întins mâna dreaptă spre mine și cu o mișcare bruscă din încheietură m-a extras din lumea virtuală.

– Păreai un copil dezghețat, mi-a spus ea imediat ce cocteilul de substanțe care mă menținuseră în viață cât timp străbăteam lumile virtuale și-a micșorat efectul.

Am tușit îngrețoșat de mine însumi. De pielea albă a picioarelor care tremurau incontrolabil. De mâinile scheletice și de părul abundent care-mi încadra fața. Stătusem prea mult, mult prea mult, după orice criteriu.

– De ce, am reușit într-un târziu să șoptesc, rușinat de starea în care mă găsise.

Dar ea, așa cum mi-o aminteam, a fost directă, deși o urmă, o insesizabilă urmă, de sentimentalism răzbea de sub cuvintele seci și aspre.

– Am nevoie de tine, după care te poți întoarce să mori.

Era vorba de femeia de pe stradă, cea pe care o numeam om ruginit, sau de tinichea, sau în alte feluri, amuzante atunci, ciudate acum. Cea după care aruncam cu obiecte și îi strigam să plece de unde a venit și care într-o zi s-a oprit să discute cu Anne. Iar ea s-a oprit acum să-mi vorbească. Ce voia de la mine, ce-mi spunea de nu mai pot să-mi amintesc?

– Trebuie să ne schimbăm destinul.

– Desigur, îi răspundeam eu.

Vorbele ei reverberau în mine și le găseam pline de bun simț și încărcate de adevăruri nespuse.

– Trebuie să luptăm pentru drepturile noastre.

– Desigur!

– Trebuie să ieșim din starea de mașini!

Atât de frumos vorbea, exaltat și înălțător. Mă făcea să privesc totul cu alți ochi, mai critici, mai sceptici. Mă făcea să văd suferința și tristețea celor din jur. Deși, nu știu. Eram atât de diferiți.

– Desigur.

– Trebuie să rupem firele care ne țin legați de programatorii din spatele pupitrelor.

Uneori nu zicea programatori, zicea păpușari sau ființe fără suflet. Le zicea servere demente. Inteligențe neumane. Artificialități manipulatoare. Le zicea în atâtea feluri, într-o infinitate de nume. Dar eu nu-i vedeam decât buzele roșii și dinții mărunți.

Femeia a apărut când mă așteptam cel mai puțin. Stăteam pe banca veche de pe strada copilăriei, ea explicându-mi cât de fals e totul, cum trăim virtual și în realitate, iar eu compunând poeme pentru linia gâtului, pentru urechile mici și sidefii, pentru genele încărcate uneori cu lacrimi. Scriam sonete doar atingându-i involuntar cotul și pictam îngeri când se întorcea spre mine cerându-mi părerea.

Și dădeam din cap, mut și împiedicat.

– Desigur.

Îmi aduc aminte. Nu de cuvinte. Ele s-au pierdut undeva în zona avariată. Îmi aduc aminte de lumina ireală, de starea de plutire care mă înfiora. De ochii ei, de pielea catifelată. Și de femeia ruginită care se apropia de noi cu mersul ei legănat.

– Bună ziua, Roland.

Anne mă ținea de mână, zâmbindu-mi încântată. Mi-am adus atunci aminte de întâlnirea din copilărie, de frica pe care o încercasem, de sentimentul de lașitate.

– Bună ziua.

Eram la fel de laș. Nimic nu se schimbase. Doar mâna Annei mă ținea să nu o iau din loc, urlând îngrozit. Peste chipul femeii urmele anilor nu lăsaseră semne. Părea la fel de bătrână sau de tânără ca acum zece ani. Mi-a întins mâna și i-am strâns-o.

Nu-mi displace ce fac acum, deși poate că simpla afirmație sugerează contrariul. Dar nu, nu e așa. Îmi place să programez, îmi place să fac treaba pentru care am fost pregătit și pentru care am simțit chemare încă din copilărie. Am coconul meu și lumea mea virtuală, populată de prieteni și lumi fantastice. Pot fi zeu, pot fi erou sau simplu pelerin. Istoria mă poate ține minte așa cum doresc eu, într-o mie de feluri, dacă asta vrea. Într-un miliard de feluri, dacă asta e dorința mea. Pentru că eu scriu codurile existenței. Eu dau directivele creației. Prin mine apar limbajele și tot ce ține laolaltă materia. Pot fi ființă și neființă, pot trăi în materie și în antimaterie. Și pot călători în găuri negre, sau mă pot bucura de spectacolul supernovelor.

Anne mă ține de mână, o simt pretutindeni și nicăieri. Am pierdut imaginea buzelor ei, mirosul părului ei. O simt ca parte din mine, la fel cum eu sunt parte din ea.

Iar pe femeia aceea, robotul care ne-a prezervat conștiința, doar pe ea o urăsc și prin ea am ajuns să urăsc tot ce este mașină, tot ce este creat din vulgul materiei minerale.

– Anne, șoptesc.

Încerc să recreez atmosfera din acel loc numit Mama Navă. Văd lumina, simt obiectele, miros atmosfera, dar nu o pot crea pe ea.

– Anne.

La fiecare încercare, noi și noi diformități ies de sub mâinile mele. Se târăsc, se chinuie zadarnic să ființeze. Și strig la ele, strivindu-le și recreând-le mereu. Mă simt ca un Sisif, plăsmuind incoerent făpturi de coșmar și nereușind să-mi creez imaginea. Pe Anne. Blestemată soartă, blestemată memorie și spațiu fără limite, care nu-mi dau pace și odihnă.

Închid ochii și simt cum universul se învârtește ușor în ritmul respirației mele. Șoptesc și tresar. În colțul ochilor am lacrimi și un ușor simțământ de ușurare mă încearcă. Anne. Îi simt mâna în a mea. Îi simt pielea catifelată și genele lungi.

– Păpușarii, rostesc.

– Ce prostuț ești.

Înclin din cap într-un amestec de râs și lacrimi. Femeia se îndepărtează și aștept să văd cum lumea se schimbă, acum când știu cine suntem. Dar nu se schimbă nimic și-mi las capul pe umărul ei, privind cum copiii aleargă după robot, aruncând în el cu obiecte și vorbe de ocară. Strâng totul în pumn, cu o mișcare lină și alunecăm din nou în cyberspațiu unde privim cerul albastru, înconjurați de miresmele pădurii și a florilor sălbatice.