Ciborgul din noi

În discuția despre postumanism este important să facem mereu distincția între factual și fictiv, între realitatea de zi cu zi și realitatea imaginată, cea specifică literaturii, artei, în general. Postumanismul beneficiază de diversitatea science fiction, mai ales prin capacitatea genului de a produce scrieri despre evenimente, echipamente și comportamente ce se văd confirmate de evoluțiile viitoare. Totuși, dimensiunea anticipativă este importantă și nu poate fi exclusă din dezbatere, mai ales că are capacitatea de a o stimula. Întretăierea planurilor nu trebuie să ducă la iluzia că lumile se confundă. Sunt suficiente invenții SF rămase doar în planul ficțiunii, cel puțin deocamdată. Totuși, distincțiile nu pot fi operate îndeajuns de clar, și poate nici nu este nevoie. Ciborgul fictiv construit de E. A. Poe în The Man that Was Used Up este un astfel de exemplu. Mircea Naidin arată că Poe introduce un personaj ciborg, jumătate om, jumătate mașină”[1]. Ideea este prezentată și de Florina Ilis, care constată că povestirea „utilizează ca temă un mecanism semiuman, anticipând tematica roboților, dar și a cyborgilor”[2]. Însă scriitorul american indică faptul că acest mecanism este și un rezultat, și un punct de pornire. Un rezultat al deselor protezări cu corespondențe clare în viața reală, dar și un început pentru viitoare aventuri ale generalului ciborgizat, o zonă din nou de frontieră, deoarece soldatul tehnologizat și adaptat este o realitate a zilelor noastre, poate fi și mai sofisticat în viitor, funcționând perfect și în imaginația scriitorilor de literatură science fiction. Evident, Poe cunoaștea scrierile clasice în domeniu, atunci când vorbea de omul-mecanism, omul protezat ca o mașină, omul-mașină, așa cum a fost imaginat, printre alții, de filosoful Julien Offray de La Mettrie, în eseul să filosofic intitulat chiar L’homme machine (Machine Man, în engleză)[3]. Modelul va fi reluat și de alți autori, printre care Ambrose Bierce, în schița Moxon’s Master (Stăpânul lui Moxon)[4]. Aici, transformarea este totală, robotul (automatul) capabil să joace șah fiind construit în întregime, nefiind o persoană protezată. Atât de umană (și postumană, în context) îi este furia, generată de trișarea în joc, încât stăpânul (și partenerul de la tabla de șah) este ucis!

Viitorul ca regresiune

În această discuție privind succesiunea imaginării unor stadii postumane nu este vorba neapărat capacitatea de a anticipa, cât cea de a contextualiza, de a extrapola, pornind de la un punct și un moment considerate de referință. Ne plasă astfel în orizontul stimulativ al utopiei, cu toate subspeciile acesteia. În viziunea unor autori, postumanitatea se confundă cu o societate postindustrială lipsită de industrie. Sunt ucronii despre viitor, pornite uneori de la datele trecutului ori ale prezentului. Desigur, uneori producția literară poate lua și forma unor distopii, unele destul de sumbre. O formă de reumanizare într-o astfel de societate postindustrială edenică aproape construiește William Morris în News from Nowhere. Naratorul se trezește într-o Londră din viitor, unde industria grea a cărbunelui (specifică sfârșitului de secol al XIX-lea, deci contemporană autorului) a dispărut cu totul, omenirea trăind într-o societate cu trăsături pastorale. Interesant este faptul că H.G. Wells, în cunoscutul roman The Time machine, se apropie într-o foarte mare măsură de această viziune. El imaginează însă un viitor dual al umanității, partea edenică de suprafață, solară, fiind ocupată de eloi. Există însă și o lume, o civilizație, subterană, cea a morlocilor, condamnați la muncă veșnică, recompensați însă cu o hrană aleasă, oferită de carnea suculentă a delicaților eloi.

În acest punct observăm că în ciuda necesarei departajări dintre ficțiune și realitate, spre a menține controlul asupra obiectului investigației noastre, o delimitare clară între omul uman și postuman, între umanism și postumanism este imposibil de făcut. În planul imaginarului literar (cu cuvenitele trimiteri către imaginarul social), Wells ne lasă să vedem o diferențiere: eloii sunt un fel de adolescenți cuminți și tâmpi, iar morlocii niște brute la fel de lipsite de minte și imaginație. După cum observă Mircea Opriță, unul dintre cercetătorii atenți ai fenomenului: „Separarea aceasta ireversibilă are, pentru Wells, semnificația unei generale devitalizări: se subțiază debitul energetic al fiecărei clase în parte”[5].

Între eloi și morloci nu există o linie de mijloc, întrepătrunderi. Și unii, și ceilalți sunt monstruoși, doar că unii arată mai bine, sunt mai plăcuți ochiului din trecutul nostru de referință. Aceste (ne)diferențieri (post)umane pot fi realizate în trepte, pe categorii, din aproape în aproate, așa cum crede F. Jameson[6]. Capitolul se intitulează The Alien Body și debutează cu o sistematizare oferită de un autor SF în privința modului de a înțelege umanul și pe ceilalți. Orson Scott Card a scris despre străinii din altă localitate sau țară, despre cei din altă lume, străinii din altă specie (toți având caracteristici umane). A patra categorie este reprezentată de aliens (străinii neumani)[7]. Se relevă astfel un postumanism în trepte, de la diferențe neglijabile (omnești!), până la unele majore, elementele postumane (deci neumane!) fiind dominante. Există astfel extreme și zone de interferență.

De ce nu îl înțelegem pe celălalt

Ideea a circulat și al alți teoreticieni, importantă fiind pentru discuția binomului uman-postuman sau umanism-postumanism departajarea făcută de Iuri Lotman privind limitele (granițele) atât în ceea ce privește structurarea persoanei și personalității (ca omenesc), cât și cea teritorială, de suprafață, de spațiu: „One of the primary mechanism of semiotic individuation is the boundary, and the boundary can by defined as the outer limit of first-person form. The space is ‘ours’, ‘my own’, it is ‘cultured’, ‘safe’, ‘harmoniously organized’, and so on. By contrast ‘their space’ is other’, ‘hostile’, ‘dangerous’, ‘chaotic’[8]. Ceea ce propune I. Lotman aici este o perspectivă a ficțiunii (a semiotizării ei) din perspectiva limitelor (sesizabile sau nu, controlabile sau nu), dar și a exremelor a diferențierii majore, adesea ireconciliabile. De aici și caracterul surprinzător al ficțiunii speculative, mai ales science fiction, gen extrem de bulversant pentru mințile comode, ale unui umanism clar, îngăduind doar mici variații postumaniste, aproape insesizabile. Pentru mintea (critică, teoretizantă!) comună, personajul uman, iubitor și cald, din SF poate fi un străin mult mai îndepărat  decât un criminal în serie ori un violator dintr-un roman realist contemporan!

Aceste diferențieri apar exemplificativ în povestirea Lăcustele, de Daniel Timariu. Personajul Aaron este uman, deși ciudățel, în toată existența lui. La un moment dat, natura lui extraterestră se relevă cu intensitate, contactul cu semenii umani fiind pierdut definitiv. Este nevoie de o iubire transgenică, postumană, cum este cea a personajului George, pentru a înțelege profunzimea și măreția depășirii limitelor. George este dispus, din iubire, să renunțe la statul lui uman pentru a trece dincolo: „Omule, șopti Aaron, și pentru prima dată George realiză distanța care se mărea între ei doi. Suntem specii diferite, tu și eu. Tu și mama. Ceea ce s-a întâmplat a fost, sau este, prea complex pentru a putea explica. O coincidență sau un complot atent urzit de alții. Altfel, nimic natural. Privește partea bună a lucrurilor. Ai trăit experiențe uimitoare. Ai văzut ceea ce puțini pot gândi. Ai simțit cât pentru o mie de vieți. Păstrează-le și scoate-le la lumină cu zgârcenie”[9]. Este o viziune luminoasă, totuși greu de perceput, de asimilat de omul comun. Lucrurile devin și mai complicate atunci când vorbim de subiecte de lucrări literare plasate în locuri îndepărtate, tenebroase, cu creaturi instinctuale, scăpate de sub control.

 

[1] Mircea Naidin, Enciclopedie SF. Nașterea literaturii science fiction, vol. I, Editura Tritonic, București, 2014, p. 156.
[2] Florina Ilis, Fenomenul science fiction în cultura postmodernă. Ficțiunea cyberpunk, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2005, p. 136.
[3] Julien Offray de La Mettrie, L’homme machine, Paris, 1865, p. 37.
[4] Îîn volumul The Complete Short Stories of Ambrose Bierce, compiled by Ernest Jerome Hopkins.  Bison Books, 1984.
[5] Mircea Opriță, H. G. Wells. Utopia modernă, Editura Albatros, București, 1983, p. 210.
[6] Archaeologies of Future. The Desire Called Utopia and Other Science Fictions, Verso: Londra, 2005, p 119.
[7] Speaker for the Dead, New York: Tor Books, 1986, p. 38.
[8] Iuri Lotman, Universe of the Mind: A Semiotic Theory of the Cuture, I. B. Tauris, London and New York, 2001, p. 131.
[9] http://helionsf.ro/laborator-sf/2017/01/lacustele/