Orașul bătrânilor

Știam că exista un moment în viața fiecărui om în care acesta dispărea subit. Și nu, nu vorbesc despre moarte, ci despre ceva aproape la fel de misterios. Exact în momentul în care un om împlinea 75 de ani, dispărea. De parcă… de parcă s-ar fi teleportat. Pentru toată lumea acest fenomen ajunsese să aibă rezonanță supranaturală. Adevărul e că e cel mai ușor să arunci evenimentele inexplicabile în spatele divinității. Cu toate acestea, oamenii au încercat tot felul de metode pentru a opri procesul. Unii și-au atârnat greutăți de membre, unii s-au legat de pat sau alte mobiliere, unii chiar au încercat să păcălească fenomenul prin punerea altei vârste pe tortul aniversar. Au existat și revolte stradale pe tema asta, dar nimic nu a mers. Oamenii au continuat să dispară.

Anii tot treceau iar eu mă apropiam în fugă de 75 de ani. Nu voi minți, îmi era foarte frică. Tot felul de scenarii sinistre îmi treceau prin cap: cobai pentru diferite experimente sau testări de produse, alte dimensiuni, hrană pentru o ființă extraterestră, sau pur și simplu, exterminare! Dar, în ciuda fricii, simțeam cum mă gâdilă curiozitatea. În sfârșit urma să știu ce se întâmplă după.

Ciudat.

O zi…12 ore…o oră…30 de minute…10 minute…un minut…10 secunde… Familia mea s-a disipat în fața ochilor de parcă nu ar fi existat vreodată. În locul lor au început să apară prima dată copaci, apoi un drum, blocuri și un semn uriaș pe care scria:

ORAȘUL BĂTRÂNILOR!
Aici locuiesc toți bătrânii planetei Pământ
Fii bine venit! 75+

Prima dată nu mi-am dat seama ce se întâmplă. Am mai citit o dată. Și încă o dată. ORAȘUL BĂTRÂNILOR. Deci, practic, societatea nu ne mai găsea niciun rost în dezvoltarea ei, așa că s-a gândit să ne arunce pe toți în același loc. Ideea aceasta mi s-a părut extrem de revoltătoare, mai ales că eu aveam o condiție fizică excelentă, o minte ageră, vederea ca de șoim și… pe cine păcălesc. Vârsta de 45 de ani a reprezentat începutul „moșificării” mele. Ba mă durea un deget, ba oboseam prea repede la cumpărături, ba mi se făcea rău de la o înghițitură de tort. Singura plăcere era ajutarea nepoților, cu sfaturi, dacă altfel nu. Dar și acest ajutor devenise o corvoadă într-o lume condusă de tehnologie, iar înțelepciunea bătrânească era din ce în ce mai desconsiderată. Aceste gânduri îmi zumzăiau prin minte când mi-am dat seama de singurătatea care mă înconjura. Înțelesesem faptul că am ajuns la bătrâni și ei nu se mișcă prea mult, dar totuși ar fi trebuit să am parte de o primire călduroasă. Măcar de la cei care mi-au fost prieteni mai mari în tinerețe. Doar nu erau cu toții morți! Adică morți, dacă mă înțelegeți, nu doar dispăruți. Am alungat aceste gânduri sumbre și am pornit agale spre blocurile ce se vedeau în depărtare. Orașul, acum ceva mai aproape,  părea destul de normal, cu blocuri și case, parcuri și străzi. Singurul detaliu care îl diferenția de orașele vizitate de mine era faptul că toate blocurile erau luminate de felurite culori și decorațiuni.

Și atunci am început să văd bătrânii acelui oraș. Erau mulți. Erau foarte mulți. Și păreau agitați. Se întâmplase ceva, însă, de la distanța la care eram, nu reușeam să-mi dau seama ce. Poate era de vină sosirea mea, dar nimeni nu mă băga în seamă. Păreau că se îndreaptă cu toții spre un fel de monument în formă de baston ce se afla în mijlocul unei piețe. Se grăbeau spre acel loc cu picioarele tremurânde și cu ochii în lacrimi. Poate murise cineva, m-am gândit. Adică, trebuia ca acest lucru să se întâmple destul de des. Când mă uitam la ei mi-am dat seama pentru prima oara cât de bătrân eram și cât de bătran urma să ajung. Aveau fețele stacojii, mâinile mult încercate, părul cărunt și oboseala întipărită în ochii lor ce odată erau, probabil, atât de vioi și frumoși. Această contemplare a realității din jurul meu a fost întreruptă de o voce tremurândă, care părea că vine de peste tot.

– Petru Lav! Te rog să te prezinți în turnul pe care scrie „NOU VENIȚI”. În cazul în care vederea îți e afectată, urmează beculețele roșii (deci pentru asta totul era așa de luminat).

În timpul acestui anunț, toată lumea a încremenit. Inclusiv eu. Dar imediat ce s-a terminat, cumva dezamăgiți, ceilalți și-au continuat frământarea și încercarea de a se apropia cât mai rapid de bastonul uriaș. Puteam să uit de primirea călduroasă și de bătăile pe spate ale vechilor prieteni. Dar, având în vedere că am fost strigat pe nume pentru a merge undeva, era clar că prezența mea nu a fost nebăgată în seamă. M-am îndreptat cu pași grăbiți și inima bătând nebunește spre turn – pe care, apropo, vedeam clar cuvintele menționate.

Am intrat și am fost imediat întâmpinat de o bătrânică mică și dolofană ce îmi amintea de o rață galbenă. Poate și din cauza părului rar și bogat oxigenat. De când m-a văzut a început să vorbească întruna.

– Vai, nu știu cum de ați venit tocmai într-un moment atât de nepotrivit. Adică, ce s-a întâmplat azi, nu s-a mai întâmplat absolut niciodată! Este nemaipomenit! Credeți-mă, dacă ați fi venit puțin mai repede, atunci sigur ați fi fost primit altfel, dar așa… Doamne ferește! Cine știe ce înseamnă fenomenul ăsta de fapt! Vaiiii! O fi ceva de rău! Poate vor să ne înlocuiască! Ptiu! Să nu cobesc că nu-i de bine! Ia bate de trei ori în lemnul ăla de acolo! Ăla! Da, da, nu are de ce să-ți fie jenă. Doar nu e vina ta că tocmai azi te-ai născut! Bine, e clar, cu 75 de ani în urmă, dar na, înțelegi tu. Ai bătut în lemn? Că nu mai știu. Am unele probleme cu memoria. Bătrânețile… ce să-i și faci. Hai, hai, mai vioi că doar vrei și tu să ajungi mai repede la minunea de afară. Vaai, că deja tremur toată.

Apoi a început să mormăie ceva în bărbie. Eu nu am fost niciodată o persoană curajoasă. Nici măcar atunci când eram tânăr. Voiam cu ardoare să o întreb ce minune mă scotea pe mine din interesul oamenilor? Însă mă oprea un nod în gât. M-a poftit pe o ușă, după care a împins-o cu putere în spatele meu. Ea nu intrase. De după un pult din lemn, mă privea o altă funcționară, asemănătoare cu prima. Poate un pic mai înaltă și mai slabă. Părea bine calculată cu rujul ei roșu și fardul turcoaz.

– Dumneavoastră sunteți Petru Lav?

– Da… am reușit eu să îngâm.

M-a privit scurt, profesional, din cap până în picioare.

– Eu sunt Nadia Avram.

– Încântat, am murmurat, dar ea deja îmi întorsese spatele și se uita într-un dosar.

Avea o voce tremurată. Poate de emoții, poate doar de bătrânețe. Mi-am dat seama că ea mă chemase în acel turn. Avea prinsă de cămașă o plăcuță pe care scria „Nadia, 75 ani”. M-am uita în jos și, surprins, am văzut că și eu aveam una: „Petru, 75 ani”. Nu îmi aminteam cum a ajuns acolo. Dar probabil asta era una dintre cele mai mici ciudățenii ce se întâmplaseră până atunci.

După câteva minute, Nadia s-a întors și și-a dres glasul.

– Sunt primarul acestui sector din Orașul Bătrânilor. Te-am chemat direct la mine pentru că… pentru că tu… tu vei sta cel mai probabil cu celălalt… nou-venit.

Vocea i-a tremurat mai tare decât prima dată.

– Veți locui pe strada Lalelelor, la nr. 7790. Sper că nu vă deranjează. Nu… nu s-a mai întâmplat niciodată ceva de genul acesta până acum și, având în vedere că dumeavoastră sunteți cel mai tânăr de aici, am convenit că probabil aveți cele mai mari șanse să îi oferiți o… cum să spun… o creștere, da, o creștere cât mai aproape de normalitate.

Vorbele ei, așa spuse tremurat și cu sincope, adăugau întrebări noi la cele deja existente.

– Cine este acest „celălalt nou-venit”? Mi-am surprins glasul mult mai tărăgănat și gâtuit decât aș fi vrut să sune. Se pare că starea de agitație mi se transmisese. Doamna primar a tresărit surprinsă.

– Cum, nu ați văzut? Nu ați aflat până acum? Ah, nu, scuzați-mă. Nu aveați de unde. Este… de fapt să o luăm cu începutul. A apărut o disfuncționalitate în sistemul care aduce oamenii aici. Acest sistem a funcționat perfect timp de sute de ani, dar azi dimineață ceva… altceva decât un bătrân a apărut.

S-a oprit. Spera, în continuare, ca eu să mă prind de ceea ce voia ea să îmi transmită. Însă eu nu înțelegeam nimic! Se uita cu ochii măriți la mine și cu buza de jos tremurând. Își pierduse ceva din prezența puternică care o învăluia la prima vedere. Părea copleșită. Și atunci mi-am dat seama. Bătrânii nu se pierd cu firea decât în fața unui singur lucru. În fața înfloririi vieții, în fața ochiilor mari și limpezi, în fața pielii fine ce nu are nicio încărunțire sau pată. În fața copiilor!

Am murmurat cuvântul. Copil. L-am învârtit în gură și l-am lăsat să mi se prelingă pe buze, într-un chiot de bucurie. Doamna primar a răsuflat liniștită și și-a recăpătat poziția solemnă de dinainte.

– Deci vă bucurați. Credeam că poate sunteți genul de bătrân morocănos pe care îl deranjează orice legat de copii. Acum, că am stabilit acest lucru, dacă nu vă supărați, aș dori să merg să îl văd. Nu am mai văzut pe cineva tânăr de 24 de ani! Acest oraș poate fi foarte trist și mohorât în unele zile. Simți cum se scurge viața din tine la fiecare mișcare a minutarului. Poate că acest copil chiar este o minune, așa cum spun toți de afară. Vă rog, veniți cu mine.

Am coborât scările turnului în tăcere. Mă gândeam cum de sunt eu cel mai tânăr când și pe plăcuța doamnei primar scria tot „75 ani”. Încercam să îmi fac mintea să tacă studiind locurile prin care treceam. Totul era decorat într-o manieră foarte simplă. Pereții erau albi sau bej, iar pe ei se aflau din loc în loc câte un tablou, ba cu o pisică, ba cu flori, ba un peisaj simplu, de la țară. Mi-am dat seama că evoluția lumii moderne nu îi prea interesa pe locuitorii acestui oraș. Nu puteam spune că mă deranjează. O pauză de la toate sunetele, vibrațiile, pocniturile și luminile generate de mașini și mașinării ar fi fost binevenită încă de acum 20 de ani. Dar nu puteam fi absurd, înțelegeam că lumea aceasta nu ar fi trebuit să îl includă și pe „celălalt nou-venit”.

Când am ieșit nici nu știu ce mi-a atras prima dată atenția. Căldura din atmosferă, mulțimea de bătrânei adunați în mod caraghios în jurul bastonului imens sau râsetele celui ce crease toată această agitație. Erau, totuși, unii care stăteau mai retrași, pe care în aparență nu îi interesa noul membru al comunității. Însă faptul că, din când în când, se uitau pe furiș spre ceea ce se întâmplă, sau că treceau din pură întâmplare exact pe lângă locul respectiv, îi dădea de gol.

Doamna primar și-a dres glasul și instant s-a făcut liniște. Vocea ei părea că umple tot parcul și toate mințile noastre.

– Vă rog să îmi faceți loc. Eu și Petru, viitorul tutore al copilului, vom avea de acum grijă ca acest nou cetățean să se afle în condiții optime de confort și siguranță, până vom reuși să îl trimitem înapoi în locul din care a venit.

Un murmur s-a auzit în toată mulțimea. Părea că sute de ochi mă studiază, catalogându-mă cu experiență în bărbat nedemn de această poziție. A fost pentru prima oară când am simțit o discriminare profundă la adresa bărbaților. Mie îmi era la fel de clar ca tuturor bătrânelelor simpatice de acolo, că o femeie ar fi de mii de ori mai potrivită să facă o astfel de treabă. Dar cuvântul doamnei primar era cuvânt de neîntors, aparent, așa că încetul cu încetul s-au depărtat de copil doar atât cât să ne lase să ne apropiem de el. Nu puteau să își scape din ochi prețioasa comoară. În jurul ei se învârtea doamna asemănătoare cu o rățușcă ce mă întâmpinase la intrarea în turn.

– Vai, vai, Nadia dragă, credeam că nu mai ajungi. Drăguța asta ne-a dat pe spate. Numai uită-te la ea cum râde, vai ce i-aș mânca eu obrăjorii ăia bucălați. Da, da, cu tine vorbesc. Cu tine vorbesc, drăguțo. Cu tine. Dacă nu veneați, nu știu ce s-ar fi întâmplat. Fiecare babă de aici o voia doar pentru ea. Erau în stare și să o fure! Ptiu, să nu o deochi cât de minunată e! Dar eu le-am spus să vă aștepte pe dumneavoastră. Adevărul e că suntem toți foarte curioși să aflăm ce aveți de gând să faceți cu ea.

– Știi care e hotărârea mea, Marina. Nu o mai lua atât pe ocolite, căci nu va rămâne la tine. Am mai spus și o mai spun o dată. Având în vedere faptul că domnul Petru Lav, aici de față, este ultimul venit, deci are cele mai proaspete amintiri despre lumea modernă, copilul va rămâne în grija lui. Desigur, mă aștept să fiți la fel de dornici de întrajutorare ca și până acum. Haideți, vă rog, să-i alegem un nume.

Dacă până atunci nu se auzise nimic, acum toată lumea vorbea și se sfătuia. Eu mă simțeam din ce în ce mai mic. Nu mă vedeam în stare să duc pe umeri o responsabilitate atât de mare, precum cea pe care tocmai o primisem. Marina, doamna cu bluza galbenă, încetase să vorbească și se uita dușmănos la mine, sau poate doar mi se părea. Îmi amintea de privirea pe care sora mea mi-o arunca în tinerețe, atunci când eu reușeam și ea nu.

– Elena! Elena!

Toată lumea părea că a căzut de acord la un singur nume. Elena. Era un nume frumos. Era un nume pe care oamenii îl țin minte. Un nume de zeițe și de regine. Îmi plăcea.

– Elena să fie! spuse Nadia cu vocea ei tremurată, dar poziția fermă.

Mi-a pus copilul în brațe și mi-a făcut semn spre o potecă galbenă. Ca în Vrăjitorul din Oz, m-am gândit eu. Obrajii îmi ardeau de emoție. Aveam grijă la fiecare pas ca nu cumva să calc greșit sau să mă împiedic de vreo pietricică apărută de nicăieri. Nu mai vedeam nimic în jurul meu. Eram ca într-un carusel ireal, în care trebuia să am grijă ca animalul de sub mine – proiectat pentru copii – să nu se spargă în mii de bucățele și odată cu el și eu. Fetița era foarte frumoasă. Avea ochii mari, verzi și se uita cu interes la fiecare lucru care trecea pe lângă noi. Nu părea deranjată de faptul că un străin ridat o ținea în brațe. Avea și ea o plăcuță: „2 ani”. Asta mi-a amintit de coincidența de vârstă dintre mine și doamna primar, ceea ce m-a făcut să îmi revin puțin. M-am uitat la isignele celor care hotărâseră să mă însoțească. Pe toate scria „75 ani”. Era ciudat, dar nu îndeajuns încât să mă intrige foarte tare. Fetița cu ochi mari din brațele mele era mai importantă în acele momente.

Nadia m-a oprit cu o scurtă atingere pe braț, pentru a-mi arăta casa unde urma ca eu și Elena să locuim. Făcea parte dintr-un șir de case ce se întindea cât vedeai cu ochii. Era simplă, cu mușcate roșii la geamuri. M-am gândit instant să plantez și câteva lalele, că doar așa se numea strada… Am mulțumit pentru tot ajutorul primit și am intrat grăbit. Locuința era spațioasă, cu decoruri minimaliste. Am așezat-o pe Elena pe un fotoliu, dar ea a coborât imediat și a început să cerceteze fiecare cotlon al sufrageriei. Se mai ridica pentru a vedea ceva mai sus pus, dar imediat era dărâmată de propriile picioare. Îmi arunca din când în când o privire surâzătoare, atunci când dădea peste ceva interesant sau când „gusta” câte o bucată de mobilă. Mă simțeam din ce în ce mai bătrân. Toate ridurile și cutele pielii îmi păreau mai adânci, mai multe. La fel ca amintirile de care Elena urma să nu se bucure niciodată. O viață printre cei care deja și-o consumaseră pe a lor nu putea fi numită viață. Fiecare vârstă are ceva specific, ceva minunat, care poate fi trăit la maxim numai printre cei de aceeași seamă. Elena urma să se joace singură zi de zi. Nu va putea înțelege cu adevărat nimic din ceea ce se raporta la ceilalți. Ce înseamnă pubertatea, ce este adolescența. Câte gânduri și opinii îți pot da peste cap prietenii sau evenimentele la care participi. Sau ceva mult mai important: prima iubire. Elena urma să nu se îndrăgostească niciodată. Să nu simtă fluturași în stomac sau fiori pe șira spinării, doar pentru că s-ar fi gândit la o anumită persoană. Iar când aceasta dispare, acea durere fizică și gândurile care nu te lasă să adormi până dimineața. Chiar și o inimă frântă te poate lăsa cu amintiri din cele mai frumoase. Sau să meargă la școală, să înțeleagă ce înseamnă competiția, ce înseamnă colegialitatea. Să se căsătorească, să aibă copii, să muncească. Aceste lucruri pot părea banale pentru unii, dar toate gândurile și emoțiile care le stau în spate… ele sunt cele care te fac să simți că trăiești cu adevărat. În Orașul Bătrânilor viața deja se scursese. Nu era loc pentru noutate, pentru trăiri intense și gânduri încurcate.  Elena poate urma să ne înveselească zilele prin tinerețea ei, dar noi deja îi furasem existența cea adevărată.

Brusc, am auzit ușa de la intrare deschizându-se. Domna primar stătea în prag și mă privea pe sub sprâncene. Sub ochii mei, dintr-o ființă șovăielnică s-a transformat într-o femeie cu ochi ce scânteiau ca diamantul. Apoi, cu o voce clară, pătrunzătoare, care m-a luat prin surprindere, a rostit niște lucruri pe care nu credeam că le voi auzi vreodată.

– I-am îndepărtat pe toți din jurul casei. Acum putem vorbi liniștiți. Îți voi spune niște lucruri care rămân strict între noi.

A tăcut urmărindu-mi cu atenție reacția. Eu abia respiram, prea multe evenimente, într-un prea scurt timp.

– Fetița aceasta nu-și are locul aici. Ar fi trebuit să ajungă la cei din segmentul ei de vârstă.

Am înghițit în sec. Poate că sunt bătrân și neputincios, poate că nu mai văd bine, dar gheața din vocea ei a fost clară și fără dubii.

– Cum adică? Există câte un oraș de genul pentru fiecare vârstă? Nu-mi amintesc să mai fi fost în unul…

Dar știam deja ce-mi va răspunde și pentru prima dată am realizat unde sunt și ce se întâmplase cu mine. Dispariția era doar o iluzie menită să ne impace.

– Unde crezi că ajung oamenii după ce mor?