Ceasornicul lui John Bartine

O poveste comunicată de un medic

— Cât este ceasul cu exactitate? Doamne sfinte, prietene, de ce tot insisti? Cineva ar putea spune, dar de ce să ne facem probleme, că este vremea de mers la culcare. Nu este aceasta de ajuns? Dar, uite aici, dacă vrei să-ți potrivești ceasul, ia-l pe al meu și poți să o faci. Cu aceasta, și-a desfăcut ceasornicul, unul deosebit de solid și de arătos, din lănțișor și mi l-a înmânat. Apoi s-a întors și s-a îndreptat spre biblioteca aflată în partea cealaltă a camerei și a început să cerceteze cărțile. Starea lui de agitație și de evidentă supărare m-a surprins. Părea că își pierduse simțul rațiunii. Mi-am potrivit ceasul după al lui, iar apoi m-am apropiat de locul unde se afla și i-am mulțumit. Când și-a luat obiectul înapoi și și l-a asigurat cu lănțișorul, am observat că mâinile îi erau nesigure. Cu un tact, care m-a făcut să fiu foarte mândru de mine, m-am dus cu grijă către măsuță, pentru a lua niște coniac și niște apă. Atunci, cerându-i să mă ierte că mi-a scăpat, l-am întrebat dacă nu vrea ceva. M-am întors apoi la locul meu din fața focului, lăsându-l să se servească singur, după cum ne era obiceiul. A făcut-o și mi s-a alăturat, iar liniștea s-a reinstalat.

Acest mic incident ciudat a avul loc în apartamentul meu, unde John Bartine și-a petrecut seara. Luasem cina împreună la club și am venit acasă într-o trăsură, iar, pe scurt, totul a decurs în cel mai banal mod. Atunci de ce a trebuit ca John Bartine să rupă această ordine naturală și prestabilită a lucrurilor pentru a se da în spectacol, evidențiindu-și propriile trăiri, aparent doar pentru propria lui distracție, căci altfel nu puteam să înțeleg!? Cu cât mă gândeam mai mult la aceasta, în timp ce darul lui discursiv se manifesta din plin ca să mă implice, cu atât mai atent am devenit și, desigur, nu am avut nicio dificultate în a mă convinge că întreaga mea curiozitate era solicitată. Iar acest lucru era neplăcut, mai ales că, de obicei, curiozitatea este folosită pentru a scăpa de resentimente. Deci i-am distrus una dintre formulările lui meșteșugite din obositorul monolog, tăindu-i-o scurt, fără fasoane:

— John Barine, am spus, trebuie să mă ierți dacă greșesc, dar așa cum văd eu lucrurile acum nu pot fi de acord ca tu să faci totul praf doar pentru că te întreb cât este ora, acum că ceasurile sunt înaintate. Nu pot să fiu de acord că trebuie să asist la misterioasa ta reținere de a-ți privi ceasul direct și de a te îngriji de el în prezența mea fără nicio explicație, o experiență dureroasă care nu-mi este împărtășită și care nici nu este treaba mea.

La această intervenție avântată, Bartine nu a avut imediat o replică, dar s-a așezat privind grav către foc. Temându-mă că l-am jignit, mă pregăteam să-mi cer scuze și să-l rog să nu dea importanță chestiunii, când el s-a uitat calm la mine în ochi și a spus:

— Dragul meu prieten, comportamentul tău glumeț nu poate ascunde în totalitate surprinzătoarea lipsă de delicatețe a susținerii tale. Din fericire, m-am decis să-ți istorisesc ceea ce vrei, și am să-ți povestesc, în ciuda faptului că ai declarat că nu vrei să auzi. Fii atât de bun și acordă-mi atenția ta și vei afla despre ce este vorba. Ceasul acesta, a început el, este în familia mea de trei generații înainte să ajungă la mine. Primul deținător, pentru care a și fost construit, a fost străbunicul meu, Bramwell Olcott Bartine, un bogat proprietar de plantații din Virginia colonială, un susținător al conservatorilor Tory, stând noaptea mereu treaz pentru a concepe noi și noi planuri pentru a avea capul domnului Washington, precum și metode pentru a-l servi și susține pe regele George în aceste acțiuni secrete. Într-o zi, acest domn atât de respectat a avut marea neșansă de a face ceva în folosul cauzei lui atât de importante, ceva găsit ilegitim de către persoanele ieșite în dezavantaj din această acțiune. Nu contează care a fost treaba, dar printre micile neplăceri cauzate a fost și aceea că deosebitul meu străbunic a fost arestat într-o noapte chiar din casa lui de către rebelii susținători ai domnului Washington. I s-a permis să-și ia adio de la familia deznădăjduită, iar apoi a pornit în marș prin întunericul ce l-a înghițit pentru totdeauna. Nici cel mai mic indiciu despre soarta lui nu a mai fost aflat vreodată. După război, au fost făcute cercetări amănunțite și a fost oferită o mare recompensă, însă fără succes în a-i afla pe răpitori ori vreo informație privind misterul. A dispărut și asta e tot.

Era ceva în comportamentul lui Bartine ce nu se lămurea din cele spuse, iar pentru că tare voiam să știu, l-am întrebat prompt:

— Dar care este părerea ta în această problemă, despre cum s-a făcut dreptate?

— Părerea mea, s-a aprins el dintr-odată, mișcându-și mâna cu degetele încleștate în sus și în jos, ca și cum ar fi mânuit niște zaruri într-un loc public, părerea mea este că a fost un asasinat tipic, plin de cruzime, pus la cale de blestamtul acela de trădător Washington și de rebelii aceia jegoși!

Pentru câteva minute nimic nu a mai fost spus. Bartine își revenea în fire, iar eu am așteptat.

— Asta-i tot? am întrebat mai apoi.

— Nu. Mai este ceva. La câteva săptămâni după ce stră-străbunicul meu a fost arestat, ceasul lui a fost găsit atârnând pe verandă de ușa de la intrarea în locuință. Era împachetat într-o bucată de hârtie, având trecut numele singurului său fiu, Rupert Bartine, bunicul meu. Acest ceas îl port eu acum.

Bartine a tăcut. Ochii lui, iscoditori de obicei, fixau grătarul căminului și flacăra roșie dată de cărbunii încinși. Părea că a uitat de mine. Creanga smucită a unui copac s-a izbit de fereastră, concomitent cu o rafală bruscă în geam, ceea ce l-a făcut să fie din nou conștient de cele din jur. Furtuna a crescut, amplificată de o singură pală de vânt, iar în câteva momente loviturile puternice ale stropilor s-au auzit clar lovind pavajul. Este semnificativ de ce am ținut să relatez acest moment, deoarece mi s-a părut că într-un fel este important și relevant, însă într-un mod pe care acum nu pot să-l discern. În cele din urmă, părea ceva foarte serios, aproape solemn.

—Am un sentiment deosebit pentru acest ceas, a concluzionat Bartine, sunt legat afectiv de el. Îm place să-l am cu mine, în parte pentru greutatea lui, însă pe de altă parte îl port rar, pentru un motiv pe care vreau să-l explic. Motivul este acesta că în fiecare după-amiază când am ceasornicul cu mine resimt o dorință imposibil de stăvilit de a-l deschide și verifica, deși îmi dau seama că nu esxistă niciun motiv de a ști cât este ora. Dar atunci când îl deschid, ochii mi se opresc pentru o clipă pe arătător, iar eu sunt cuprins de un sentiment misterios, cum ar fi presentimentul unei apropiate catastrofe. Iar această senzație devine insuportabilă când se apropie ora 11, cea indicată de acest ceas, căci nu contează care este ora cu adevărat. După ce limbile trec de 11 această nevoie de a-l consulta dispare, iar eu devin total indiferent. Atunci pot să privesc mecanismul cât de des vreau, fără ca emoția să fie mai mare decât cea resimțită atunci când îl consult pe al tău. Desigur, mi-am impus să nu mă mai uit la ceas seara, înainte de 11. Însă nimic nu mă poate opri. Insistența ta din această seară m-a supărat oarecum. Am simțit destul de puternic ceea ce un opioman trebuie să simtă când tânjește după iadul acela propriu și personal, unde ajunge să se refacă după ce a i s-a deschis ochii. Deci, aceasta îmi este povestea. Ți-am spus-o ca să-ți satisfac interesul științific atât de aproximativ. Dar dacă ai să mă vezi într-o altă seară că port acest ceas blestemat și îți va trece prin minte să mă întrebi cât este ora, va trebui să te rog să mă lași să dau cu tine de pământ!

Gluma lui nu avea cum să mă amuze. Am putut vedea că atunci când îmi vorbea de acest fapt iluzoriu era oarecum distras. Zâmbetul de încheiere a fost nefiresc, iar în ochi îi puteam citi mai mult decât neliniștea pe care i-o știam mai dinainte. Privirea i se tot răsucea în sus și-n jos prin cameră, fără să se poată fixa pe ceva, și am observat că-i devenea tot mai stranie, ceva asemănător cu cazurile de demență. Dar poate că era doar imanginația mea. Însă mai apoi am fost pătruns de senzația că prietenul meu era prins de o criză suprinzătoare și aparte de fixație pe o idee. Fără să fac niciun rabat de la datoria mea de prieten, am început să-l privesc ca pe un pacient care îmi oferea foarte multe de studiat. De ce nu? Nu își prezentate el halucianția în interesul cercetării ei? O, bietul meu camarad, el făcea pentru știință mai mult decât își dădea seama: nu doar povestea lui, ci chiar el trebuia urmărit. L-aș fi vindecat, dacă aș fi putut, desigur, dar mai înainte trebuia să fac un mic experiment psihologic. Adică nu, experimentul putea fi un prim pas în însănătoșirea lui.

— Acesta este un lucru foarte direct și prietenesc din partea ta, Bartine, am făcut cordial, iar eu sunt foarte bucuros că-mi acorzi încredere. Totul este foarte ciudat, cu siguranță. Îmi poți arăta ceasul, te rog?

L-a desfăcut de la haină, ceasul cu lănțug cu tot, și mi l-a dat fără un cuvânt. Carcasa era din aur, groasă și masivă, gravată fin. După atenta examinare a cadranului, văzând că este aproape ora 20, am desfăcut ceasul și a fost interesant să observ interiorul capacului de fildeș, pe care era desenat un portret miniatural, executat în stilul rafinat și delicat la modă de-a lungul secolului al XVIII-lea.

— O, dar ce bucurie pentru suflet! am exclamat, simțindu-mă străfulgerat de acea realizare artistică. Unde în lumea asta ai reușit să găsești pe cineva să facă așa ceva? Credeam că gravurile miniaturale sunt o artă pierdută.

— Aceasta, mi-a răspuns zâmbind grav, nu e opera mea, ci a deosebitului meu stră-străbunic, Bramwell Olcott Bartine, din Esquire, Virginia. Era mai tânăr decât sunt eu acum, vorbind de anii mei, ca să fim exacți. Ce vreau să spun este că seamănă bine cu mine, nu crezi?

— Că vă asemănați? Aș putea să spun și așa! Costum în dungi, pentru care presupun că nu vrei să fii complimentat, iar asta pentru că vrei să fii credibil, și fără mustață, acest portret este al tău în fiecare parte, linie și expresie!

Nimic nu a mai fost spus pentru un timp. Bartine a luat o carte de pe masă și a început să citească. Auzeam ploaia cum răpăia în stradă. Uneori, se deslușeau pași grăbiți pe trotuar, iar la un moment dat niște pași ușori s-au auzit mai tare, venind către ușa mea. Este un polițist, m-am gândit, care și-a găsit adăpost sub arcadă. Crengile copacilor se tot izbeau de ramele ferestrei, de parcă ar fi cerut permisiunea să intre. Îmi amintesc toate acestea, deși au trecut ani și ani de viață înțeleaptă și cumpătată.

Văzând că nu mi se acorda nicio atenție, am desprins cheița, croită după moda veche, de pe lanț și repede am dat ceasul înapoi cu o oră. Apoi am închis capacul, i-am înmânat obiectul lui Bartine și am privit cum și-l pune din nou în buzunarul propriu.

— Cred că tu spuneai, am început cu deosebită grijă, că după ora 11 mișcările de pe cadran nu te mai afectează. Cum acum este aproape 12, am continuat uitându-mă la propriul meu ceasornic, poate că dacă nu-mi aduci o dovadă în acest sens, ar trebuit să te uiți la el din nou.

A zâmbit ca la o glumă bună, și-a scos ceasul din nou, l-a deschis și imediat a sărit în picioare, cu un urlet pe care Dumnezeu nu a fost atât de îndurător să mă lase să-l uit! Ochii lui, a căror întunecime era amplificată de paloarea feței, erau fixați pe ceasul ținut cu ambele mâini. A rămas în acea poziție pentru mai mult timp, fără să mai poată scoate un alt sunet. Apoi, cu o voce pe care nu o puteam recunoaște ca fiind a lui, a spus:

— Blestemat să fii! Mai sunt două minute până la ora 11!

Nu eram pregătit pentru o astfel de ieșire. Apoi, fără să ridic tonul, am spus cât am putut de calm:

— Îmi cer scuze. Trebuie că am citit greșit ceasul tău atunci când l-am potrivit pe al meu după el.

A închis capacul cu o mișcare bruscă și a pus ceasul în buzunar. S-a uitat la mine și a încercat să zâmbească, dar buza de jos i se zbătea și părea incapabilă să închidă gura. Mai mult, îi tremurau mâinile, iar el a încarcat să și le stăpânească vârându-le în buzunarele sacoului. Avea o voință puternică, pusă la treabă pentru a stăpâni trupul care voia să-l trădeze. Efortul era deosebit. A început să se bălăngăne dintr-o parte în alta, de parcă era prins de un vârtej, iar înainte ca eu să sar din fotoliu ca să-l prind, genunchii i-au cedat, s-a aplecat neputincios înainte și a căzut cu fața în jos. Am sărit ca să-l ajut să se scoale. Dar John Bartine nu s-a mai ridicat…

La examenul postmortem nu s-a descoperit nimic. Fiecare organ era normal și arăta în regulă. Dar când trupul a fost pregătit pentru înmormântare, o dungă neagră, discretă, a fost văzută în jurul gâtului. Mai târziu, mai multe persoane m-au asigurat că au văzut acest lucru, dar eu nu pot spune dacă toate aceastea sunt adevărate, mai ales că nu știu prea multe despre mecanismele eredității. Nu știu dacă în lumea de dincolo sentimentele și emoțiile nu supraviețuiesc inimii în care s-au născut, căci am văzut astfel de expresii în multe aspecte ale vieții, în anii ce au trecut. Sigur, dacă mi s-ar cere să-mi dau cu părerea despre soarta lui Bramwell Olcott Bartine, aș putea spune că el a fost spânzurat seara, la ora 11, iar asta după ce a fost lăsat câteva ore să se pregătească. Cât îl privește pe John Bartine, prietenul meu, pacientul meu pentru cinci minute, și – Dumnezeu să mă ierte! – victima mea pentru eternitate, aici nu este nimic de spus. Este înmormântat, iar odată cu el și ceasul, după cum am văzut. Fie ca Domnul să-i odihnească sufletul în Rai, ca și sufletul strămoșului său din Virginia, dacă, desigur, ei au suflete diferite.

Traducere de Lucian-Vasile Szabo