Lucrare distinsă cu premiul I, la Concursul Național de Proză Scurtă Helion 2016.
Omul coborî pe Ghanymondo imediat după recalibrarea efectuată la bordul Stației Orbitale. Călătoria prin Tunelul Interstelar fusese foarte scurtă – întotdeauna alegea varianta instantanee. Cu toate acestea, avea să se întoarcă acasă după 10.000 de ani. Depășise demult, cu misiunile sale, vârsta Pământului – unul din riscurile meseriei de călugăr-detectiv al Federației.
Din Ghanymondo nu înțelese mare lucru decât după ce traversă bariera norilor. Spre surpriza sa, peisajul era magnific, un fel de Africa la nivel planetar. Singurul continent, gigantic, fisurat ici-acolo, părea o lume tânără, încă fără prea multe riduri pe chip, aflată înaintea ruperii în continente și mări. Elicopterul survola întinderi nesfârșite de păduri, fluvii, cataracte și savane.
Treptat, peisajul se schimbă și Cornelius putu să admire platouri arheologice din care fuseseră dezgropate edificii piramidale precum cele din Teotihuacan. Îl întrebă pe pilot dacă făcea în mod special turul sau chiar acela era traseul. Tânărul zâmbi și îi răspunse că i se ceruse asta. Modul cum i se adresă, cu Monseniore, arăta, pe de o parte, că fusese informat de funcția sa, pe de altă parte, că își permitea să o recunoască.
— Ambasadorul m-a rugat, preciză el.
Cornelius făcu semn spre hublou.
— Mai devreme… Când survolam savana. Am avut impresia că văd turme mari de animale.
Îi reținuse atenția faptul că se deplasau foarte ordonat. Un fel de mamifere pe jumătate păroase, jumătate năpârlite, ridicându-se din când în când în două picioare. Păreau bipede.
Pilotul nu răspunse.
În scurtă vreme ajunseră în zona orașelor, adevărate New York-uri din secolul XX invadând orizontul. Pe măsură ce se apropiau, Cornelius observă că aveau o dezvoltare impresionantă. Civilizația atinsese un punct înalt pe Ghanymondo.
#
În casa familiei Kummaldi, găsi din primul moment o atmosferă plăcută. Zheal și Freizze îl așteptau la o masă acoperită cu ceșcuțe de ceai.
— Ambasadorul ne-a povestit despre domnia-voastră! îl salută Zheal, invitându-l să ia loc.
Freizze, o femeie înaltă, tânără și frumoasă, zâmbi politicos:
— Sperăm să rezolvați cât mai repede acest caz. În lumea noastră crimele se produc foarte rar.
Cornelius amână orice replică, sorbind atent din ceai. Din experiența sa, nu era bine să se grăbească. Fiecare civilizație avea cutumele și trăsnăile ei.
— Am avut parte de multă publicitate după această întâmplare și chiar putem recunoaște, Monseniore, că vânzările magazinului nostru de antichități au crescut simțitor! adăugă Zheal.
— Iată un motiv serios pentru a vă pune pe lista cu suspecți! consideră Cornelius că a sosit momentul să spargă gheața.
După care râse, privindu-i atent în ochi.
Gazdele îl priviră la rândul lor mirate, apoi râseră și ele, imitativ.
#
Monseniorul Cornelius Lincoln Bieber își petrecu toată după-amiaza citind dosarul. Cazul pe care începea să îl ancheteze nu părea nici pe departe atât de interesant încât să justifice un drum de 10.000 de ani-lumină.
Unul din cei doi frați gemeni ai Freizzei fusese ucis. Trebuia într-adevăr să facă referință la amândoi, fiindcă celălalt fusese asasinul.
Gemenii erau destul de rari pe Ghanymondo, iar după crima aceea se pare că deveniseră și mai rari.
— Joar l-a ucis pe Kalinder, aparent fără nici un motiv.
Vocea comisarului Bartholdo era la fel de plăcută ca tot ceea ce exista în jur. Cornelius se întrebă dacă putea fi ceva nelalocul lui pe Ghanymondo, în afară de crima aceea. Asta dacă nu cumva și crima fusese plăcută.
— Mda, zise răsfoind încet dosarul. Ceea ce mă miră nu e motivul crimei ci faptul că, după cum scrie aici, la pagina patru, criminalul nu poate fi pedepsit.
Grădina era magnifică, plină de flori enorme și un fel de iederă argintie. Intraseră acolo printr-o poartă de sticlă înaltă de zece metri – înălțimea medie a casei familiei Kummaldi.
— Înțeleg că de aceea m-a și chemat Ambasadorul. Nu să îl prind pe asasin, ci să îl trag la răspundere.
Comisarul dădu îngăduitor din cap.
— Nu tocmai.
Un jet de parfum izbucni dinspre cea mai apropiată floare și Cornelius se abținu să nu strănute.
— Așa după cum ați citit până la pagina patru, continuă Bartholdo, Joar l-a ucis pe geamănul său identic, Kalinder.
— Mda! se încruntă Cornelius.
Devenise brusc nervos. Începeau să-l enerveze acele zâmbete, total nepotrivite pentru un caz de omucidere.
— După ce veți trece la pagina următoare, veți afla că asasinul și-a pierdut memoria. Nu știm cine pe cine a ucis. Așadar, o dublă problemă, atât identitatea victimei, cât și a asasinului.
Monseniorul se enervă:
— Nu contează. Avem un mort și un viu, e logic, nu, că al doilea l-a ucis pe primul!
Comisarul Bartholdo părea că abia se stăpânește să nu râdă.
— Vedeți, Monseniore, pe Ghanymondo cazurile de gemeni, foarte rare, sunt însoțite de un fenomen…
— Un fenomen…?
Comisarul, un bărbat rotofei, dar mai mult decât vioi, sări brusc de pe banca de piatră și ridică din iarbă un topor. De fapt, privi Cornelius cu atenție, era prea mult spus un topor. Unealta, rudimentară, consta într-o coadă barbar tăiată și un silex cioplit, legat cu fibre la capătul ei.
— Probabil bunicii familiei Kummaldi au fost pe aici, zise Bartholdo.
Cornelius ridică din umeri. Nu îl interesau antichitățile pe care familia aceea le vindea în propriul magazin.
— Fenomenul, reluă Bartholdo, asociat de unii cu procesul evolutiv al speciei noastre, constă în faptul că gemenii își pot schimba, uneori, personalitatea. Crima s-a petrecut chiar într-un asemenea moment. Practic, în timp ce Kalinder murea, Joar, asasinul, a trecut în locul lui și a dispărut pentru totdeauna.
— Pare mai degrabă o sinucidere.
— Iar supraviețuitorul nu-și mai amintește după aceea nimic.
— În cazul acesta nu-l putem învinui nici măcar de complicitate, încheie călugărul-detectiv.
Se despărțiră plăcut, dar asta mai mult datorită zâmbitorului comisar.
Seara, după ce luă cina în compania lui Zheal și Freizze Kummaldi, Cornelius se retrase în dormitorul său. Tocmai citea pentru a doua oară dosarul, când holograma Ambasadorului ceru permisiunea să se proiecteze în încăpere.
— E obligatoriu să îl învinuim pe Joar? îl întrebă pe Ambasador după câteva schimburi de amabilități.
Bărbatul, evident, zâmbi:
— Asta nici nu mai e posibil, fiindcă, a doua zi după crimă, Joar Kummaldi s-a sinucis.
Un argument în plus pentru Cornelius să se întrebe de ce soții Kummaldi zâmbiseră toată ziua cu gura până la urechi.
— Atunci nu înțeleg de ce m-ați mai chemat.
— Monseniore, nu v-am fi invitat dacă Joar nu ar fi lăsat un mesaj pentru domnia-voastră.
Călugărul-detectiv tresări. Nu era deloc plăcut să crezi că reputația te precede chiar dacă zbori mai repede decât lumina, ca apoi să afli că nu e așa. Sau, mă rog, într-un fel era, din moment ce geamănul îi lăsase un mesaj.
— Și ce spune mesajul?
— Asta doar domnia-voastră poate ști.
Era probabil unul personalizat.
— Și când îl pot citi?
— Asta doar domnia-voastră poate ști.
Privi receptorul holo-proiectorului. Nu se stricase.
— Ceea ce nu scrie în dosar, dar aici toată lumea știe, Monseniore, este că gemenii își pot lăsa memoria nu doar unul altuia ci și unui străin.
Cornelius tresări din nou. Cu o secundă înainte să audă continuarea, intuise.
— Cu alte cuvinte, Monseniore, nu v-am invitat pe Ghanymondo să anchetați pe nimeni ci, dimpotrivă, ca să fiți domnia-voastră cel anchetat.
Și, în buna educație ghanymondă, Ambasadorul zâmbi din nou.
#
A doua zi, călugărul-detectiv coborî destul de târziu la micul dejun. În salon, alături de Zheal și Freizze, stăteau, țepeni ca niște statui, două personaje cel puțin neobișnuite.
În primul rând, nu zâmbeau.
Apoi, erau mai în vârstă și purtau veșminte de epocă, de parcă veneau direct de la teatru, mai precis de pe scenă. Fardați și aranjați, până și tunsoarea îi făcea să arate ieșiți direct din epoca regilor catolici.
— Până la urmă o să spuneți tot, îl întâmpină cel care semăna cu Ferdinand de Aragon.
— Poftim? se opri Cornelius la un pas distanță.
— Pe vremea noastră, preciză sosia Isabelei de Castilia, ați fi spus imediat. Aveam mijloace. Tortura cu apă, Fecioara de Fier…
Călugărul-detectiv se arse cu prima gură de cafea. Poate că așa arăta poliția pe Ghanymondo.
— Vă rog să nu-i luați în seamă pe părinții mei, interveni Zheal politicos. Așa sunt ei.
— Da, zise și Freizze, la fel de frumoasă ca de obicei. Ei nu înțeleg progresul.
— Progresul e opera diavolului! ridică tonul regina.
Zheal ridică din umeri și adăugă politicos:
— Toată lumea vorbește, Monseniore, despre secretul pe care vi l-a lăsat Joar. Sau Kalinder.
— Habar n-am de nici un secret, se forță Cornelius să rămână calm.
Era păcat de performanța sa de până atunci.
— V-am spus?! sări regele. Trebuie să trecem la tortură…
Zheal zâmbi din nou, împăciuitor:
— Vă rugăm să nu vă supărați. Părinții noștri au altă mentalitate. Suntem generații diferite.
În clipa aceea se auziră bătăi puternice în ușa de la intrare.
— Zheal, ciripi Freizze veselă, dragul meu, s-a stricat interfonul?
După care, săriră amândoi:
— Sunt ei!?!
Zheal se întoarse spre tatăl său:
— Deschide-le. Sunt părinții voștri.
Uitase să mai zâmbească.
— Sunt și bunicii tăi! bombăni Ferdinand de Aragon.
Bătăile în ușă continuau. Cineva nimeri, în sfârșit, interfonul. Se auzeau și niște strigăte guturale.
Regele deschise, în cele din urmă. Spre uimirea lui Cornelius, patru neandhertalieni se agitau dincolo de ușă. Aveau un machiaj perfect, constată detectivul. Ținând cont și de ținuta medievală a părinților, veneau sau se duceau la același bal mascat.
— Una kuna, guna! începu să urle cel mai solid dintre primitivi.
— Și-a uitat toporul aici…?! se întoarse Isabela de Castilia spre Freizze.
Aceasta din urmă ridică indiferentă din umeri.
— A-am văzut un t-topor în grădină! se bâlbâi Cornelius.
Zheal îl privi cu recunoștință:
— Vă supărați dacă vă rog să-l aduceți? N-aș vrea să-i bag în casă. Ultima oară când au intrat și-au făcut nevoile pe covor.
Cornelius se întoarse cât putu de repede. Între timp, cei patru primitivi intraseră, pe jumătate, în salon, în ciuda opoziției ferme a regilor catolici.
— Guna! Gu-na! răcni cel mai solid dintre neandhertalieni înșfăcând toporul.
Cornelius îl privi de aproape. Nu părea deloc machiat. Și mirosea înfiorător.
De altfel, mirosul rămase în urma lor multă vreme după ce plecară.
— Ce-a fost asta? deschise gura, în cele din urmă, oaspetele.
#
Holograma Ambasadorului se proiectase din nou în dormitor.
— Credeam că v-ați făcut temele înainte de sosire.
— Nu am avut timp, bombăni Cornelius. Am vrut să citesc ceva, dar călătoria a fost instantanee.
Ambasadorul zâmbi.
— După evoluția prin care s-a ajuns la omul modern, în urmă cu zeci de mii de ani, pe Ghanymondo au apărut, deocamdată, trei generații. Toate trei continuă să conviețuiască.
Cornelius vru să spună că înțelege, dar se opri la timp; nu înțelegea.
— Prima, pe care ați comparat-o cu una neandhertaliană. A doua, cea medievală, a regilor catolici. A treia și ultima, din care fac parte Zheal și Freizze, generația căreia i-ați zis new-york-eză. Ați traversat, la sosire, arealele lor.
— Tot nu înțeleg, recunoscu detectivul.
Ambasadorul își căută o clipă inspirația, apoi continuă:
— Este ca și cum, în istoria voastră de pe Terra – pe care noi o studiem la școală – ar exista o populație primitivă, reprezentată de o singură generație, răspândită undeva prin Africa și Europa. Apoi, o a doua, formată dintr-un popor medieval întins pe jumătate din planetă. Ai căror copii formează ultima generație, cea modernă, care a luat în stăpânire fiecare colțișor al lumii. Și toate trei generațiile ar fi contemporane.
— Sunteți nemuritori? bâigui Cornelius.
— Mai degrabă lenți, replică Ambasadorul. Deși, dacă privim altfel, s-ar putea spune că suntem și foarte rapizi. În numai o generație să faci atâtea – doar că o generație înseamnă mii de ani. În fine, trecerea de la descoperirea focului la electricitate a durat cam tot atât cât pe Terra.
— Trei generații! exclamă Cornelius. Doar trei generații!
— După cum ați văzut azi, uneori par prea multe.
— Sincer, mi se pare… fantastic.
— Hm, făcu Ambasadorul dând ușor din cap. De unde știți că așa ceva nu s-a întâmplat, până la un anumit punct, pe Pământ? Aveți vreo dovadă sigură că oasele unui Cro-Magnon erau dintr-un anume an sau altul? Nu puteau fi toate din aceeași epocă, lungă de zece mii de ani? Am înțeles că ați descoperit destul de puține. Dacă a fost așa până în clipa când ceva a redus speranța de viață, făcând ca progresul să devină mult mai complicat, doar prin transmitere de la o generație la alta? Poate tocmai de aceea, spre deosebire de alte lumi, ați inventat scrisul… Și, apropos, nu cumva în vechile voastre scripturi se vorbește despre patriarhi cu vieți foarte lungi?
Călugărul-detectiv reevaluă situația.
Putea fi o teorie logică. Dintr-o dată, evoluția de pe Ghanymondo nu i se mai păru așa ciudată. Ar fi fost și o bună explicație pentru ce creierul omului terestru nu se schimbase deloc în ultimii zeci de mii de ani. Da, evoluția putea fi privită ca o chestiune de educație.
— Totuși, ce legătură am eu cu gemenii?
— Excelent moment pentru a pune întrebarea! aplaudă Ambasadorul.
Cornelius n-apucă să se întrebe de ce.
— …Pentru că nu e vorba numai de legătura cu gemenii, Monseniore. Ei au fost doar un semnal. Murind, au reușit să îi dubleze intensitatea pentru a-l transmite mai departe.
Făcu o pauză mai lungă, în timpul căreia Cornelius aproape că nu respiră.
Holograma pâlpâi de câteva ori, apoi redeveni stabilă.
— Monseniore, o nouă generație e pe cale să apară, iar domnia-voastră puteți fi unul din motoarele ei.
Călugărul-detectiv se apropie de fereastra ovală a dormitorului. Privi în jos, minunata grădină din curtea casei Kummaldi. Își aduse aminte de comisarul Bartholdo care, în urmă cu o zi, stând pe banca de piatră de acolo, îi spusese că schimburile de memorie între gemeni erau asociate cu procesul evolutiv.
Da, pe măsură ce se gândea, fiecare detaliu începea să capete logică. Terra avea ca avans o generație, a patra, cea a zborului interstelar.
— Cum veți proceda?
— Va trebui să fiți de acord.
Ezită.
— Să fiu de acord cu ce?
— Timpul. Va dura mult, adăugă Ambasadorul. Dacă nu veți fi de acord, nu insistăm. Vom aștepta ca alți gemeni să procedeze, într-un anumit moment, la fel. Timpul rezolvă totul.
Cornelius Lincoln Bieber trase aer în piept și privi din nou pe fereastră, de data aceasta în sus, spre cerul azuriu vizibil printre frunzele mari și argintii din înaltul grădinii.
— Nu mă grăbesc. Am timp. Poate nu cât voi. Dar am o grămadă de timp.
La urma urmei, nu mai rămăsese într-un singur loc demult.
Iar evoluția putea fi doar o chestiune de educație.
Zâmbi, pentru prima oară de când se afla pe Ghanymondo.
Povestirea ”O chestiune de educație”, laureată cu Premiul I la ultima ediție a concursului Helion – 2016, a apărut în volumul de proză scurtă ”Acesta este trupul meu” pe care Liviu Surugiu l-a publicat la Editura Tracus Arte în noiembrie anul trecut.
Volumul mai conține încă trei povestiri și o nuvelă și s-a bucurat de succes încă din ziua lansării, fiind disponibil în toate rețelele librăriilor Humanitas, Cărturești, Diverta și Eminescu. Poate fi cumpărat de aici
http://www.libhumanitas.ro/liviu-surugiu-acesta-este-trupul-meu-tarcus-arte-2017.html
