Romanul se continuă de la Omul vălurit (IX).

*

Uneori, vara, pierdea nopţi în şir pe mare împreună cu Lubomir încercând să prindă în cârligele lor de oţel ceva câini de mare. În zori se întorceau lălăind de mama focului. Se împleticeau până la bodega La delfinu’ şi acolo se îmbătau turtă. Într-o bună zi au pus pariu cu un harponier de pe o balenieră din Bankusai că or să prindă în cel puțin o lună cea mai grozavă balenă din lume, marea balenă albastră. Harponierul i-a luat peste picior dar le-a făcut hatârul în cele din urmă. A pus la bătaie un harpon de argint pe care îl primise în dar chiar de la împăratul Owagama în persoană. Noi ne-am amuzat foarte tare şi am aşteptat să treacă luna, ce mai berbanți și noi. S-au ţinut de cuvânt. Au adus în port cea mai mare balenă pe care am văzut-o vreodată, uite-așa de mare era!

Memoria s-ar putea să mă înşele şi toată tărăşenia asta să se fi întâmplat după ce elefantul roz a apărut pe nepusă masă, din valuri de ceaţă, chiar în fața primăriei. Despre soarta lui n-aş putea să spun mare lucru pentru că în acele zile am plecat cu nişte treburi la Forgossa, la Forgossa parcă.

Bobolina mi-a trimis o scrisoare din care însă n-am înţeles mare lucru, jur dacă mint.

Bobolina avea un scris tare ciudat şi dezordonat. Stând într-unul din balcoanele hotelului meu, în bătaia soarelui, în faţa unei cafele, am încercat să descifrez mesajul primit.

M-am încurcat de vreo câteva ori. Când i-am dat cât de cât de capăt, am fost sunat de la recepţie şi rugat să cobor pentru că izbucnise un incendiu la un etaj inferior. Am ajuns cu greu în stradă. Hainele-mi erau boţite iar părul vâlvoi. Un poliţist m-a întrebat politicos dacă am nevoie de asistenţă medicală. I-am mulţumit grăbit şi am intrat în cafeneaua de peste drum. Barmanul mi-a spus că nu mai erau locuri libere, lucru pe care însă îl constatasem şi eu cu destulă uşurinţă. M-a invitat însă la bar să-mi facă cinste cu un păhărel aşa, din partea casei. Era un bărbat înalt, voinic, tuciuriu. Avea o cicatrice care-i brăzda faţa până sub lobul urechii stângi. Am stat la taclale. A fost curios să ştie dacă mi-a fost frică în timp ce coboram prin infernul acela. Mi-a mărturisit că, deşi făcuse lupte în tinereţe, nu reuşise niciodată să-şi stăpânească frica. Aproape orice îl îngrozea. Un incendiu, de pildă. Sau sirenele poliţiei. Sau spectrul negru al şomajului. Într-un târziu mi-a spus că are un unchi suspus, Don Milanese, care ar putea să mă ajute să obţin cetăţenie în doar câteva luni şi care îmi aprecia romanele science fiction pe care le citise din scoarţă-n scoarţă. Ideea mi-a surâs şi peste câteva zile m-am dus cu el şi l-am rugat foarte frumos să-mi fixeze o întâlnire cu unchiul său cu care speram să discut o mulţime de lucruri interesante despre literatură.

Don Milanese era bântuit de tot felul de întrebări despre bine și rău. Am stat de vorbă multă vreme, la o cafea. Vocea lui, gîndurile lui mi l-au evocat pe Mallory. Mallory reflecta și el asupra balanței dintre bine și rău. Criminalitatea şi prostituţia erau în floare pentru că Monte Carlito, orășelul lui Mallory, îşi schimba într-una poziţia geografică datorită vîrtejurilor temporale, hălăduind întreg anul de-a lungul plajelor oceanului Atlanticus aidoma mândrului nostru Adamville.

Asta-i făcea pe locuitorii săi ori din cale-afară de melancolici ori nemaipomenit de violenţi. Era un fapt obişnuit să găseşti pe stradă vreun terrarian hăcuit cu toporul sau urechi şi ochi spânzurînd de braţele semafoarelor din intersecţii. De cînd lucra în Octupus, cel mai periculos cartier, Mallory hotărîse să îndrepte lumea, să înfăptuiască binele, numai binele. Ar fi trebuit să se ia de mână cu Bobolina! Mallory ținea predici peste predici curviştinelor şi pederaştilor. Sub ameninţarea revolverului său de argint, hoţii de buzunare trebuiau să înveţe pe de rost versete dintr-o biblie pe care Mallory o descoperise într-o bună zi pe plaja oceanului. Deşi biblia avea o mulţime de file rupte şi era îngălbenită de tot, poliţistul o citise pe nerăsuflate. Ceea ce-1 tulburase peste măsură fusese vestea reîntoarcerii lui Mesia pe mica planetă Terra.

– L-aţi mîniat pe Dumnezeu-Tatăl! le strigă Mallory, într-o dimineaţă friguroasă,derbedeilor din Octupus.

Se cocoţase pe-un butoi dogit şi agita biblia prin aer, plin de furie. Obrajii i se înroşiseră. I se zbătea un ochi, buzele-i fremătau, arunca stropi de salivă drept pe bombeul pantofilor săi proaspăt lustruiţi.Striga:

– Şi nu veţi avea voi salvare, păcătoşilor! V-aţi bătut joc de acele minunate instrumente muzicale. I-aţi frînt inima cu sunetele jalnice, cu scîrţîiturile şi cu bodogănitul vostru! Trufia vă va pierde, nenorociţilor! Cum vă puteţi închipui că doar umflîndu-vă bojogii, că zdrăngănind veţi ajunge la acea mirifică înlănţuire armonioasă de sunete pe care cei de pe mica planetă  Terra încearcă de mii de…

–  Huideoooo! Bravoooo!

–  Cît de mici sînteţi! Vă deplîng! Am să mă gîndesc la voi! Am să mă rog pentru voi, jur că am să mă rog! Şi-acum o să vă arestez pe toţi şi-am să vă pun la popreală!

Vreme de-un ceas alergă Mallory să pună mâna pe derbedei. Ei se ascundeau printre tomberoane de gunoi, se urcau prin copacii indigo dîndu-i cu tifla. îi strigau supăraţi:

–  Dacă vom  ajunge  vreodată nemuritori,  vom fi asemenea lui Dumnezeu-Tatăl cu care ne tot ameninţi! Şi-o să-l întrebăm atunci, fiind egalii lui cum am fi putut noi oare păcătui faţă de El dacă nu ni s-a arătat în vreo formă sau alta?!

În adâncul sunetului său, Mallory bănuia că muzica era una din acele forme. Tocmai de aceea, în mare secret, ţinea dosit un saxofon în care, cum venea noaptea, începea să sufle încetişor după ce se adresa lui Dumnezeu-Tatăl:

–  Iartă-mă Doamne! Oare ca să ajung pînă la tine  trebuie  să-ţi tulbur liniştea cu grohăielile mele?! Cât sînt de neputincios! Dar lasă-mă  să încerc, să iau puţină lumină, să salvez aceste suflete rătăcitoare care preacurvesc şi tîlhăresc prin Monte Carlito!

Burduşindu-i pe derbedei în duba sa silenţioasă, Mallory simţi o strîngere de inimă, o mică strângere de inimă. Cîte picioare-n fund trebuia să le mai tragă derbedeilor să le vină mintea la cap? Trîntind portiera dubei, Mallory strigă plin de năduf:

–  Amărîţilor,  chiar dac-aţi  ajunge nemuritori, tot n-aţi fi egalii Domnului!

–  De ce, copoiule?! l-au întrebat ei în zeflemea.

–  Pentru că El e etern! se răcori Mallory.

Programîndu-şi duba s-ajungă de una singură la secţia de poliţie, Mallory porni să patruleze mai departe cuprins de gînduri confuze. Dac-ar fi devenit nemuritor ar fi putut făptui Binele?! Oare transferîndu-şi matricea energetică într-unul din cadavrele sticloase, azvîrlite prin Porţile Timpului de oceanul Atlantic de pe mica planetă Terra, ar fi putut ajunge fără-de-moarte?! Ce era Binele la urma urmei?! Iar ea, muzica, era chiar parte din trupul Lui?! Dar ce era muzica?! Cum suna ea?! Şi de unde veneau sunetele?! Din acele instrumente? Nu-i venea să creadă. Era o taină la mijloc, nu?! Şi-apoi modesta lui leafă de poliţist nu-i ajungea să-şi cumpere un cadavru sticlos. Aşa că trebuia să se mulţumească, din cînd în cînd, cu cîte unul crăpat pe care i-1 dădeau colectorii care umblau puzderie pe plaja oceanului. Un astfel de cadavru se evapora cam la vreo oră după ce fusese pescuit din apele oceanului. Astfel că, de cîteva ori, Mallory riscase să-şi dea obştescul sfîrşit jucîndu-se de-a transferul-de-matrice-energetică. Literatura science fiction, virusată de malagambiștii literari din Adamville, vine să sprijine retorica găunoasă înlocuind spiritul de navigaţie şi preschimbând constructul filozofic într-o nesfârşită logoree. Fiinţele acvatice se revendică a fi ale autorităţii fără de margini şi emit sentinţe pline de dezinvoltură şi perversitate. Din această perspectivă, limbajul sentenţios, dincolo de autoironia pură, nu se vrea cuprins confuziei el nefiind predicţie şi nici măcar profeţie.

Limbajul sentenţios pare mai mult o prăbuşire a semnului sprijinind eretica interpretare a simultaneităţii, zise tambur-majorul fanfarei navale semn că şi el e animat de către noi, moreaugarinii secretuluidin Adamviile, porniţi în căutarea ultimului sens.

Nesfârşitele polemici dintre centrul şi periferiile acvatice ne pun de multe ori în pericol în călătoria noastră aparenta prin universul plin de universuri. Ne orizontalizăm însă în cascadă în plină corporalitate perversă a valurilor. Trecem razant pe lângă o groapă marină ivită în urma unor furtuni oceanice şi a ploii ascunse în corporalitatea norilor trandafirii, miraculoasa corporalitate. Punem capcane semantice în inelele magice pentru spionii veniţi de dincolo de orizontul vizibil. La sfârşitul lui august, întregul Adamville a pornit în căutarea piraţilor, chipurile, dar, vai, comoara lui Bibescu îi punea pe toți pe jeratec. Unii spuneau că e vorba de încarnarea universului plin de universuri, alţii că cel care adusese ploaia de dincolo de orizontul vizibil nici nu şi-ar fi avut sălaşul în lumile acvatice. Unii vorbeau despre nişte navigatori suspecţi. Madam Zenobia era cât pe-aci să mă dibuie, dar i-am făcut două, trei pase acvatice şi şi-a mutat gândul de la mine. Klaps, antrenorul de fug-gi, m-a oprit într-o bună zi pe stradă şi mi-a spus că-mi face cinste cu o halbă, două. Mi s-a plâns în fel şi chip că universul plin de universuri refuza să i se arate în toată splendoarea lui, deşi ţinuse dieta şi respectase codul Wudo cu cea mai mare sfinţenie.

–  Crezi că o să mi se arate într-o formă oarecare? Zi, văluritule, se va întâmpla această minune?!

I-am cântat în strună. De bună seamă că universul plin de universuri, sub a cărui vrajă trăiau cu toţii, avea să-l aleagă. Şi de ce nu, la urma urmei?!

–  Crezi că o să am norocul ăsta? Să pun mâna pe cel mai mare mare premiu?!

Alergau cu toţii după milioanele puse la bătaie de nu ştiu cine, un pervers care pusese lumea pe jeratic, lăsând că indiciu doar numărul unei căsuţe poştale. Pitoşkin trebuia să fie, nebunul! Până şi Bobolina umbla să afle ultimul sens al universului plin de universuri, vrând să-i pună câteva întrebări despre structura intimă a oceanului virtual şi despre mersul ascuns al lumilor la sfârşit de mileniu. Bobolina mi-a telefonat într-o seară cu gânduri neruşinate. Nu mai ţin minte ce scuză am invocat. Nu m-am întâlnit cu ea şi nici n-am căutat-o. Nu e oare dragostea una din căile sigure către atotcuprinzător?! În sfârşit, până şi garda civilă a început să umble după universul plin de universuri, vrând să-l someze în numele republicii sa dezvrăjească întregul Adamville care se tot vălurea pe întreaga noastră planetă pregătindu-se plin de curaj să treacă într-un univers paralel, în inima oceanului Atlanticus.

Când pe planeta Terraria se deschideau Porţile Timpului, oceanul Atlanticus arunca, pe plajele sale fierbinţi, cadavre sticloase, aeroplane ruginite, gramofoane sparte, frigidere turtite, jurnale îngălbenite, cărţi bine umflate de-atîta umezeală, statui sfărîmate, ibrice găurite, maşini de spălat făcute ghem, tenişi jerpeliţi, prezervative făcute ferfeniţă, mănuşi de box scorojite, afişe electorale decolorate, butoaie dogite şi-o grămadă de alte lucruri după care terrarienii alergau de dimineaţă şi pînă seara plini de curiozitate şi înfiorare. Din cînd în cînd, bulversate fiind cîmpurile magnetice, din acel întreg amalgam de forme strivite şi răsucite se năşteau felurite fiinţe care clădeau tuturor multă bătaie de cap. Unele erau năroade, altele îngrozitor de inteligente. Cum păreau a fi indestructibile, lumea începuse să le tolereze, să le ocolească sau pur şi simplu să le ignore. Nu se mai mira nimeni atunci cînd, dimineaţa, prin pîcla liliachie, vîjîia prin văzduh cîte-o bicicletă argintie cu aripi de liliac şi cap de crocodil care se răstea la cîte-un trecător grăbit:

–  Hei, tipule, cît să fie ceasul?!

Uneori, seara îi aud pe gardieni tropăind pe trotuar, gata, gata să-l burduşească pe cel care s-ar prezenta a fi universul plin de universuri în duba lor argintie. Am o oarecare simpatie pentru aceşti vajnici apărători ai ordinii publice.

Deschid fereastra şi îi îmbărbătez. Ei mă salută cu mâna la chipiu, pocnind din călcâie, ducând mâna în mod mecanic la chipiu. După ce se pierd prin aburul inserării, eu mă privesc îndelung în oglindă şi-i fac cu ochiul văluritului meu ştiind că personajele mele erau cât pe-aci să se răzvrătească, să ia cu asalt ultimul sens. Formele registrului de navigaţie, fabuloasele, se răzvrătesc uneori cuprinse de fervoarea cunoaşterii ştiinţifice. Vor să arunce în aer circul acvatic nevăzând taina lucrării noastre electromagnetice.

Regele mărilor vrea să se preschimbe într-un albatros imperial, ah ce teribili sunt albatroșii imperiali. Contraamiralii vor să se metamorfozeze într-un apus de soare pe mare.

Văluririle, multiplicantele mele, vor să ajungă preotese. Împăratul Owagama ia legătura cu spionii şi le promite un diamant de lumină veche cerându-le în schimb să-l transforme în sunetul primordial pentru a gâdila urechiușele unei contese suave care are un castel formidabil nu departe de Touluse. Delfinul cicălitor tunelează crunta realitate preschimbându-se din când în când în Marmeidillah, peştoaica peştoaicelor. Pisica de mare din inima sudicelor se metamorfozează şi ea. E fie punct, fie principiu sau gramatică perversă a universului plin de universuri. Toate se preschimbă, ficțiunile, oamenii, personajele, întâmplările, revoluțiile, comntinentele, speciile, ideile, filozofiile.

Circul acvatic din Marsila Mole e fie un unu care se multiplică, fie nor trandafiriu fie doar punct ce va intra în vibraţie miraculoasă în clipele imediat următoare iar eu pendulez între prezent, trecut şi viitor fiind un punct aflat în vibraţie.           Corpurile sunt în derivă. Celulele se hârjonesc prin valurile înspumate chemându-se unele pe altele. Infinite sunt mişcările corpului urmând credinţa. Cercul magic al mişcării apelor conţine o infinitate de coduri. Dacă axa longitudinală se sfârşeşte la mijlocul bolţii cereşti, imaginarul e asemenea unui turbion.

–  Ne vom lupta pe potriva cu nimicnicia şi ipocrizia, spuse o broască ţestoasă ieşind cumva la liman dintr-una din bătăliile războaielor semantice. Dacă axa transversală e prea rigidă, atunci vom fi sortiţi slugărniciei şi doar revelaţia ne-ar putea sustrage violent nemerniciei şi compromisului! Poate că momentul naşterii nu e guvernabil şi imaginarul, conţinându-se, are o târzie descoperire a sa. Axele imaginii sunt conţinute în numerele fiinţei şi în van am încerca să le schimbăm!

Dragonul mărilor liliachii zise, că, după părerea lui, pisica de mare din inima sudicelor avea dreptate să-l apere pe poetul mării de vreme ce axele imaginii sale nu putea fi schimbate cu una cu două. Caracatiţa portocalie strigă că şi ea e de partea literatului şi că simţise şi ea, din plin, cum ficţiunea generalizată şi generalizantă otrăvea bogăţia de minuni a lumii.

Rechinul melancolic negă orice amestec în chestii ficţionale.

Marmeidillah, peştoaica peştoaicelor mărturisi că amiralul ei bâiguise ceva despre o posibilă ficţiune atunci când se afla pe patul de moarte.

Ştiuca electrică sau, mai bine zis, vampa eterică, râse în hohote şi spuse ca-n singurătate văzuse totul foarte clar, dar chiar foarte clar.

–  Ce-ai văzut, dragă? întreba murena indigo, maliţioasă şi ţâfnoasa.

–  N-ai auzit? se strâmbă ştiuca electrică sau, mai bine zis, vampa eterică. Am văzut tot ce era de văzut. Într-o clipă! Stăteam întinsă-n pat şi mă uitam în tavan. Mă dureau ochii de-atâta alb, alb, alb văluritor…

–  Şi?! întrebă delfinul cicălitor tremurând foarte tare de emoţie.

–  Şi cum stăteam aşa, am văzut totul.

–  Şi?! strigă neliniştită, sepia orientalelor.

–  Şi m-am dus în bucătărie şi-am luat un cuţitoi şi mi-am tăiat gâtul!

–  E clar! Oracolul tău ţi-a jucat o festăăăăă nasoală de tot!

–  Împăratul Owagama ar plăti bani grei oracolului nordicelor ca să afle care numere îi anunţau un destin implacabil. Regele mărilor are o numărătoare magică adusă din inima orientalelor iar savanţii desueţi vorbesc uneori despre numerele tainice care guvernează corporalitatea în artele navigaţiei, am zis eu cu aplomb căutându-l din ochi pe nebunul de Pitoşkin care trebuia să fie pe undeva, bine ascuns în spatele elefantului roz.

Mişcările corpului în imensitatea oceanului fie digital, fie virtual, sunt pecetluite de axe determinate. Iar codurile sunt definiţia şi, avându-le, putem reinterpreta imperfecţiunea, extraordinara imperfecțiune. Insurgența este explicitarea forţei imaginarului. Iar forţa imaginarului este împotriva dictatului şi autorităţii colectiviste.

Comunităţile acvatice şi nu colectivităţile sunt ţinta piraţilor veniţi de dincolo de orizontul vizibil. Spionii produc fenomene stranii. Pitoşkin a trăit asemenea momente construind o altă realitate din povestirile science fiction scornite de mine.

Pe când lucra în Tambo Tamboree şi se întorcea de la muncă, de la exploatările marine de diamante de lumină veche, Pitoşkin deschidea reţeaua digitală, se bagă sub duş, îşi făcea nişte cartofi prăjiţi, golea în grabă o sticlă de sirop de trandafiri şi apoi îşi lipea urechea de perete. Se întâmplau lucruri ciudate dincolo, în corporalitatea ficţională a casei în care locuia cu chirie, se auzeau scârţâituri, gemete, râsete, un şuierat la fiecare jumătate de oră, trosnete, de parcă o uriaşă corabie ar fi intrat într-un recif de corali zdrobindu-se. Văzuse şi auzise lucrul acesta într-un film bestial cu piraţi despre care îmi povestise de nenumărate ori. Apoi totul se liniştea şi rămânea doar un fâsâit. Atunci Pitoşkin îşi dezlipea urechea de perete, se apropia de fereastră, îşi aprindea o ţigară, se gândea, făcea tot felul de calcule. Uneori, vara, pereţii se răceau pe neaşteptate, se lasa frigul, cu toate că afară era un soare uriaş.

Ar fi dorit s-o întrebe pe proprietăreasa cine locuieşte alături de el, dar teama de a nu cădea în ridicol îl reţinea. Continua să asculte zile întregi cu urechea lipită de perete. Căuta să-şi imagineze ce se întâmplă dincolo. Cred că se gândea că locuiesc foarte aproape de el, că îl urmăream. Într-o noapte, îl trezi un vuiet, sări din pat speriat, casa se cutremura din toate încheieturile, odată, sub vânt, batiscaful pe care lucra se cutremurase la fel, îşi trase pantalonii la repezeală, vuietul creştea, ceasul de pe noptiera suna într-un mod ciudat, ceasul de la mâna se încălzi brusc, încât fu nevoit să-l scoată, cel de pe noptiera începu să se topească încet, ieşi pe palier, se îndrepta spre uşa aceea care îl atrăgea de mai bine de un an de zile, izbi în ea până când ceda, sari în lături, explozia de lumină îl orbi, nava piraţilor se desprinse şuierând, lăsând în urmă un gol, lumina o clipă cerul întunecat, se pierdu în adâncimea lui stârnind o grozavă furtuna acvatică în largul oceanului virtual.         Pitoşkin privi mirat golul acela unde nu existase vreodată o cameră, ci doar cealaltă faţă a peretelui lui, străveziu acum, atât de străveziu încât putea desluşi patul, aragazul, mica lui bibliotecă, ceasul de pe noptieră, topit, de parcă cineva, de altundeva, ar fi vrut să-i soarbă mişcarea, răsuflarea, orele şi toate celelalte lucruri. Se pare că furtunile acvatice din largul oceanului şi din inima norilor trandafirii sunt provocate de spionii de dincolo de orizontul vizibil prin tehnici extrem de subtile.

Formele noastre acvatice se multiplică sub presiunea câmpurilor şi pornesc pline de elan să înfăptuiască neinfaptuitul. Fiinţe tragice ale colectivităţii, ele par a se deosebi prin manieră şi exerciţiu monden de fiinţele comunităţilor aflate întreţesute în structurile narative de profunzime ale registrului de navigaţie. Dar nu mondenitatea le diferenţiază ci insurgența.

Bănuim că reţelele noastre au fost deja virusate şi că spionii încearcă să pulverizeze orizontalitatea noastră prin centre şi periferii virtuale. Vârtejurile electromagnetice mă smulseră din trecut aruncându-mă din nou în inima circului acvatic din apropiere mândrului Bankusai. Vânzoleala scăzuse. Fiinţele fabuloase tăcuseră cu toatele. Păreau nişte melcușori marini somnoroşi şi foarte moi. Fanfaragii rupeau bucăţi din ele cu marşurile lor funebre bubuitoare. Fiinţele fabuloase se bâţâiau. Îşi trăgeau mucii sângerii pe tăcute. Priveau pe sub sprâncenele albite de valurile înspumate. Ca nişte mironosiţe!

–  Alo! Alo! Când începe circareala?! Strigă dintr-odată comis-voiajorul caşaloţilor, strivind un alt vierme marin trandafiriu ce i se zvârcolea-n urechea stângă enervându-l foarte tare. Hai că mor de nerăbdare! Zău că-mi dau duhul! Dacă o fi demonul apelor în cauză, abia aştept să-l trag de corniţe, mama lui de demon! Dacă o fi vreo fiinţă venită din spaţiu o pun eu cu botul pe labe! Iar dacă-i vreun experiment pus la cale de oamenii guvernantei naţionale atunci să mă pupaţi cu toţii în cur!

            Cum se mai prostea comis-voiajorul caşaloţilor! Se cocoșea, nevoie mare. Că e cel mai tare din parcare! Îşi umfla pieptul putrezit şi bătea cu piciorul de lemn în podeaua proaspăt călăfătuită. Îşi închipuia că poate să-i facă praf pe agresori, pe revoluționari, pe teroriști, pe conspraționiști. Asta erau, fără îndoială! Nenumiti. Nevăzuţi. Necunoscuţi. Şi ce chestii ieftine folosiseră! Se vedea de la o poştă! Holografie, jocuri de oglinzi, hipnoză, urmărire ca în filme, agenți acoperiți, înregistrare ambientală, tot tacâmul! Ha, ha, ha!            Şi când te gândeşti ca vreo câţiva fiinţe fabuloase chiar crezuseră. Hăpăiseră pe nemestecate haleala aia puturoasă, puah, ce haleală grețoasă!

Uite-aşa mai cade câte unu-n lat, gândi comis-voiajorul caşaloţilor. Cine o păţeşte, oare? Naivul. Prostul. Cel cu capul în nori. Îndrăgostitul. Da, asemenea oameni sunt foarte vulnerabili, ușor de păcălit. Chiar şi împătimiţii cad uşor în lat. Ca fluturii pe lampă. Le iau foc încălţările şi inimioarele. Le arde sufleţelul. Şi ce de lacrimi, ce de remuşcări, ce de scâncete! Şi-o grămada de regrete! Dar n-ai ce face! Marile afaceri nu ţin seama de sentimentul fluturelui gingaş. Ele se-ncheie în umbră. Dospesc în măruntaiele unor pungaşi, unor derbedei. N-au ele treabă cu sensibilitatea naivului, cu sentimentele gingașe. Praf îl fac, bietul de el, naivul. Îl scot la mezat. Îl licitează. Îl vând ca pe nimica, pe cuvânt dacă mint, la groapa cu furnici cu el! Vânzători? Vai, găseşti cu sutele, gândi întristat comis-voiajorul caşaloţilor foindu-se neliniștit.

Ştia el ce ştia! Văzuse o grămadă din ăştia, bandiți sadea. Interesaţi, mârşavi, fără de scrupule, ticăloşiţi. Îi agăţau pe naivi cu una cu două. Le turnau în urechi şi-n suflet tot felul de baliverne. Îi amăgeau. Ca ce frumoşi erau. Ce deştepţi. Că erau de viitor, oameni pe care se putea conta. Îi convingeau aşa, la minut, ca albul e negru şi negrul e alb. Nu, n-aveau scăpare naivii, prostii şi îndrăgostiţii.           Uşor de dus cu vorba. Uşor de păcălit. De mici o iau ăştia peste cap şi nu se-nvata niciodată minte. Nu se lecuiesc. Ei, unora le place, zău! Să-i gâdili. Să le umfli amorul propriu cu pompa. Să le poleiesti orgoliul! Ce le mai creşte inima! Aia care-o să putrezească cât ai zice peşte după moarte! Asta-i așa merg lucrurile, gândi comis-voiajorul caşaloţilor oftând. Nici nu deschizi bine ochii la lume ca mârşavii hop, în cârca ta. Să-ţi înmoaie oasele. Să-ţi fure bruma de linişte. Să-ţi facă praf pojghiţa de înfiorare. Să-ţi înfulece averea. Sănătatea. Averea.

–  Ăștia-ţi sug până şi măduva oaselor. Te-nghesuie într-un colţ şi-ţi cară pumni în stomac pâna zici şi faci ca ei. Nu se-ncurcă, mârşavii! răcni un rechin melancolic.

–  Nişte căcănari, spuse comis-voiajorul caşaloţilor. Să le rupi gâtul?! Să-i treci prin foc și spangă?! Să le smulgi limba?! Să le tai aripioarele?! Să-i jupoi de vii?! Să le scoţi ochii, zi, să le scoți ochișorii?! Ha, ha, ha! O mie vor răsări în loc, nu e de glumit. Mârşavii sunt ca microbii. Se-nmulțesc cu milioanele, cu miliardele. Pe tăcute. Dintr-odată răsar. Din pământ din iarbă verde. În zdrenţe sau în frac, tot mârşavi se cheamă că sunt. Vin puhoi! La grămadă le merge lor bine, ticăloşii. Tropăie prin lume, fac ravagii. Doar, doar or găsi ceva de ronţăit, ceva, ceva. Vreun locşor unde să fitileze. Să tragă sfori. Să omoare cu bună ştiinţă!

–  Ochesc câte un zevzec şi se-aruncă asupra lui, hulpavii! Păi aşa-i trebuie zevzecului dacă n-a învăţat lecţia vieţii! strigă o tentaculată plângăcioasă.

– Alo, băieţii! răcni comis-voiajorul caşaloţilor scuipând un alt vierme marin trandafiriu mare şi gras şi smulgându-se dintre gândurile lui parşive. N-aveţi de gând să ne lămuriţi? E circarealî?! E concurs? E vis? Sau e Sfârşitul Lumii?!

– De ce te grăbeşti aşa, iubiţel? Ce nu-ţi place?! Pari nefericit? îi şopti la ureche rechinul melancolic. Nu te mai zbate, îţi pierzi frăgezimea coapselor, ţi se lasă fesele, dragule, măi dragule! N-ai auzit că de-abia când atotcuprinzătorul va fi principiul unificator se va sfârşi marele joc al universului plin de universuri? De-abia atunci va fi rechemat universul plin de universuri în marea memorie! De-abia atunci se va schimba programul! Dar zău, avem atâta timp să ne destrăbălăm! Ce zici?! Vrei să te înfulec un pic? Doar un pic?

–  Ia vezi! Ia vezi! se înfurie comis-voiajorul caşaloţilor. Ia vezi că-ţi frîng spinarea, derbedeule! Ce tot sperii lumea de pomană?! O să trecem de mascarada asta, aşa, fluierând, nici n-o simțim! Pe cât punem pariu?!

–  Bravoooooo! strigă melcul cu cochilie de lumină veche.

–  Dă-i înainte, domnule! Să se-nvețe minte haimanaua asta de rechin melancolic! răcni sepia orientalelor.

–  Foarte frumos! strigă ştiuca electrică sau mai bine zis vampa eterică. Ce tot sperie fabuloasele cu dinţii lui ca nişte spăngi?!

–  Ar trebui să-i tragem o bătaie soră cu moarteaaaaa! propuse dragonul marilor liliachii pus rău de tot pe scatolceală.

–  O merită cu prisosinţă! Ha, ha, ha! râse piatra de mare din largul occidentalelor.

–  Huoooo, rechiniiiiiiii! urlă păianjenul oceanului.

–  Domnilor, puţină decenţă! spuse guvernatorul aricilor de mare. Deocamdată, dânsul are aceleaşi drepturi cu noi! E o fiinţă fabuloasă ca şi noi, una gata, gata să se-ntoarcă printre cei vii, în crunta realitate! Atunci o să vedem. Dar acum?

–  De ce s-aşteptăm atâta? N-ar trebui să clarificăm lucrurile pe loc? întreba scoica de aur holbându-şi ochii de jur împrejur. De asta am dat greş de-atâtea ori în întreaga noastră istorie acvatică! Pentru că am lălăit-o!

–  Sanchi! oftă sepia orientalelor. De lălăit văd că lălaie fanfaragii ăştia, drăguții de ei, mânca-i-aș. Uită-te la ei! Cânta anapoda! Băă, ţineţi ritmul!

–  Huoooo! răcni delfinul cicălitor tuşind în draci şi împroşcându-i cu sânge pe toţi cei din fața lui, pe fanfaragii, pe mașiniști, pe cititori și toată suflarea din Adamville, na…

–  Domnule, când începe circăreala?! Când schimbăm în sfârşit structurile narative şi descriptiveeeeee? vru să ştie din nou comis-voiajorul caşaloţilor. Când o să descifrăm mesajului primit de la norii trandafirii?

Noi, moreaugarinii secretului, interceptăm mesajele. Zgomotul de fond al universului plin de universuri e încărcat de amprente. Interpretarea mesajelor schimbate între piraţi ți spioni ne duce la o concluzie stranie. În rândurile inamicilor noştri aparenţi se cuibăreşte confuzia. Sunt tot mai fascinaţi de acurateţea secretizarii universului plin de universuri. Sunt cuprinşi de perplexitate. Tind să devină inversul nostru informaţional. Ca şi cum ar vrea să ne legăm prin curenţi de apa secreţi. Ca şi cum ar vrea să fim pereche în călătoria noastră aparentă, să ne confunăam, să fim unul şi acelaşi Pitoşkin aflat în funcţiune sau fiinţând pervers în corporalitatea acvatică a universului plin de universuri.

Unii piraţi veniţi de dincolo de orizontul vizibil porniră în căutarea propriei lor identităţi, se chemară unii pe alţii, se tatonara, încheiară câte un armistiţiu. Alţii încercară să descopere gramatici operaţionale şi grile de lectura hoinărind prin instrucţiunile registrului de navigaţie vrând să dea de urma noastră. Dar grilele de lectura sunt secrete. Aidoma nopţilor acvatice. În faldurile lor se ascund felurite întâmplări al căror înţeles scapa fiinţelor fabuloase arestate chiar în acest moment digital în inima inelului magic. Asta s-a întâmplat cu puţin timp înainte că domeniul cruntei realităţi să explodeze aplatizându-ne şi transformându-ne creierul în curenţi de apa de gradul unu tocmai pentru a înţelege cu mai mare uşurinţă, cu și mai mare ușurință, artele navigaţiei în universul plin de universuri.

Dar ce ar putea fi arta navigaţiei? O secretă aşezare a punctelor într-o grilă imaginară care poate fi tratată drept fundal? O urmă de melc, o aparenţă şi ea, un semn al planului ascuns al lumii? Cine să înţeleagă oare planul ascuns? Poate noi, moreaugarinii secretului, derbedei și noi, ce mai derbedei! Noi suntem fiinţele fabuloase.

Noi, cei care ne intrupam în subdomenii care pot părea reale unor fiinţe bidimensionale aşa cum am fost odinioară, în vremurile primordiale. Sub presiunea furtunilor oceanice, universul plin de universuri se umflă sau se dezumflă. Curenţii de apă semantici sunt elastici. Şi ei navighează. În nodurile lor digitale se găsesc urme de lumină veche, materie stelară de la începuturi, matrice informaţionale care au fost aruncate de program şi aşa mai departe. Se petrec apoi tot felul de fenomene. Viaţa nu este decât o reflecţie. O aparentă. Materialitatea se deduce din viteza picăturilor de apă. Viteza este foarte importantă. Mai apoi, materia invizibilă. Acolo unde curenţii de apă semantici se fac ghem reţinând lumina. Lumina însă scapă de foarte multe ori datorită furtunilor oceanice care se ascund în corporalitatea valurilor înspumate. Şi atunci apare circul acvatic în care tot felul de fenomene sunt posibile dar de nemărturisit.

Nemărturisirea grilei e primul act al iniţiatului! răcni Marmeidillah, peştoaica peştoaicelor având dintr-odată o teribilă revelaţie asupra lumii.

Descoperirea grilei e actul subtil al celui trecut de utopice. Doar savantul desuet considera grila un moft, o construcţie iluzorie. Iniţiatul lecturează registrul de navigaţie cu ajutorul grilei dar nu o face pentru a proslăvi predicţia sau profeţia, aşa să ştiţi, fabuloaselor! adaugă comis-voiajorul caşaloţilor semn că a mirosit el ceva, ceva despre întreaga intriga din corporalitatea circului acvatic.

Fanfara o lua de la capăt. Atacă un marş la modă. Toboşarul bătu în tobe ca un apucat, ah ce toboșar apucat! Trompetistii aruncară nori trandafirii până-n cupola circului acvatic, trombonistii umflară în valuri, valuri înspumate, cortina înstelată. Tambur-majorul îşi agită bastonul cu măciulie de argint şi-şi umfla burdihanul încins cu o cingătoare de argint, primită în dar de la regele mării. Foca de sticlă din largul nordicelor bătea tactul cu pantoful ei de lac, ah, ce pantofior! Părea amuzată de toată tevatură. Lumea era a ei! Nu-i pasa că trece timpul cu repeziciune, nu se întreba dacă e o înscenare sau nu. Stătea aşa, în mijlocul arenei acvatice, plină de înfiorare. Mai făcea câte-o piruetă, mai scotea limba la fanfaragii. I se umflaseră nările delicate. Venea un damf de bălegar dinspre menajerie.

Doamne?! Erau oare animale adevărate? Lei, tigri, elefanţi, urşi polari, vulpi argintii, câini, iepuri, foci, delfini, porci mistreţi şi capre?! Nu cumva era o păcăleală?! Poate că acolo, în beznă, erau frumos rânduite o mulţime de cazane cu smoală fierbinte! Poate că nişte demoni ai apelor, mici şi trandafirii, cu corniţe ascuţite, le păzeau şi-aveau grijă să nu se stingă focurile, mama lor de ofticoşi! Aşteptau, ticăloşii. Să calce pe bec vreo fiinţă fabuloasă, să stăm cu ochii pe ele. S-o scrântească cumva. Să-şi dea în petic rau de tot. Şi-apoi? Hop cu obrăznicătură-n cazan, ha, ha, ha! Doamne, poate că era totuşi doar un caz clasic de trăire paradoxală, ce să mai vorbim!

–  Instantaneul acvatic face însă inutila raportarea la trăiri paradoxale dând posibilitatea de a face interpretări prin lipsire de timp. Timpul e un construct căutat de spionii veniţi de dincolo de orizontul vizibil. Regimul lor imaginar acvatic e bântuit de fantasme. Din când în când, găsim în ochii fiinţelor fabuloase vârtejuri înspumate generate de afluxul de informaţii de dincolo de orizontul vizibil. Vârtejurile norilor trandafirii se cuplează la matricele informaţionale ale fabuloaselor conţinute în registrul nostru de navigaţie, intra în rezonanţă anunţând cu mare pompă nesfârşitele războaie matriceale, zise Marmeidillah, peştoaica peştoaicelor fiind animată cu grijă, din umbră, de moreaugarinii secretului ascunși în corporalitatea albatrosului imperial care survola întregul Adamville de dimineață și până seara.

Dar vârtejul electromagnetic nu e grila. Structurile imaginare libere şi matricele virtuale ale artefactelor acvatice păreau a le fi de trebuinţă pentru un plan ascuns. Organizarea superioară prin catastrofe dezvăluie ființarea-funcționarea artefactului în structuri imaginare libere, morfologia lui aparţinând simultaneităţii şi fiindului. Numai din punctul nostru de vedere există efectul de orizont al continuumului acvatic şi de aici iluzia evoluţiei tehnologice în domeniile acvatice.

Fiind instantaneu acvatic şi nu adăugare, fiind desfăşurare deodată şi nu construcţie şi nici evoluţie, artefactul este o preexistenţă aparţinând unui plan ascuns pe care îl cercetează absorbiţi desuetii astronomi şi gabierii tuturor mărilor şi oceanelor lumilor acvatice. În mod fals, spun eu, artefactul aparţine istoriei iar ficţiunea generalizată şi generalizantă aparţine furtunii sau adâncurilor sau naufragiilor. Marmeidillah, peştoaica peştoaicelor se fandosea şi ea. Avea şi ea o umbreluţă, un artefact, acolo, de vreme rea. Una portocalie. Mâncată bine de molii. I-o lăsase moştenire un rechin melancolic din marile sudicelor. Să-i ţină de ploaie şi de vânt! Şi de vârtejuri virtualeeeee! O tot cicălea Marmeidillah, peştoaica peştoaicelor pe de pisica aia de mare din inima sudicelor şi o tot dăscălea în fel şi chip, uite-așa o dăscălea.

–  Ascultă-mă, dragă, să ştii, praf îi face nepoată-mea pe ăştia cu demonul lor cu tot, cu circul acvatic, cu norii trandafirii, cu schimbarea structurilor narative şi cu cioarsa aia de registru de navigatieeeee!

–  Nu spune, dragă, chiar aşa?! Mă dai gata! Praf mă faci! Şopti pisica de mare din inima sudicelor dând ochişorii peste cap.

–  Ce crezi că demonul apelor e-un tip atât de bazat?! Aud c-ar fi de fapt o fiinţă extraterestră ceva mai evoluată ca noi. Iar dacă nu e demon al apelor şi e vorba de piraţi atunci să ştii că ăştia nu au sex! Sunt ca îngerii!

–  Oare cum se înmulţesc ăştia, dragă? Gânguri pisica de mare din inima sudicelor ştergându-şi puroiul de pe faţa-i arsă.

–  Curva tot curva! La ce să se gândească ea?! se înfurie Marmeidillah, peştoaica peştoaicelor agitându-şi umbreluţa mâncată de molii. Ascultă aici, dragă. Am auzit spionii încearcă să obţină un rang superior. Ca s-ajungă printre cei care stăpânesc marele joc al universului plin de universuri şi să se poată bucura de marele orgasm! Şi asta e o chestiune care ţine de metafizică, de filozofie şi de principiul lui unu care se multiplică pentru că tot ceea ce este nu poate fi aşa decât dacă acceptăm ca aparenţa e aparență prin puncte aflate în mişcare haotică, haotică ce mai încoace și-n colo!

–  Mă dai gata, dragă! Cât de multe mai ştii! Totul sună foarte complicat!

–  Ei, nu prea cred. Trebuie să fie o ecuaţie unică! Înţelegi?

–  Bine, bine, mai vedem noi! Mă năuceşti de cap iar ăştia, nu vezi, ăştia se mocăiesc cu circul acvatic ceva de speriat?! Alo, alo! Directiuneaaaaaaaa!

Marmeidillah, peştoaica peştoaicelor îşi băgă şi ea aripioarele în bot şi trase-un fluierat straşnic de se cutremurară bărcile proaspăt călăfătuite.

Fiinţele fabuloase se luară după ea şi începură să dea din antenele de sidef şi să bată furioase din aripioare. Răcniră cu toatele ca nişte apucate.

–  Hei, câcâiților! Ce ne tot aburiţi!?

–  Foaie verde, foi de ceapă, hai mai repede să-nceapă!

– Unde sunteţi creaturi demonice?! Ce puneţi la cale? Hai că trece timpul regulamentar!

–  Iuhuuu! Drăcușorilooor! Matrozii sataaaaaaanici!

–  Ah, Doamne, unde-s demonii ăia să le bem noi sângele?!

–  Ziceau c-o să fie un concurs şi că pe urmă o să plecăm cu toţii acasă!

–  Mincinoşii! Mincinoşii! Mincinoşii!

–  Lasă-i domnule, nu vezi că suntem luaţi la mişto?! Au încălzit deja cazanele cu smoală şi vor să ne fiarbă pe îndelete!

–  Ce să-i laşi?! A dat norocul peste noi şi ne-am trezit fiinţe fabuloase din cauza acelei teribile ploi venite de dincolo de orizontul vizibil şi acum vin spionii ăştia să ne facă bucata?!

–  Aşa-i! Vor să ne treacă printr-o grămadă de chinuri! Dar în timpul vieţii nu ne-am rupt noi în cur pentru tot felul de prostii?! Nu ne-am dat noi, fabuloasele, de ceasul naufragiaţii după glorie, după bani şi după curviștine?!

–  Domnule, cică ăştia au fugit cu sufletele noastre cu tot şi ne-au lăsat aici cu buza umflată, zău dacă nu e așa!

–  Vrei să spui c-au şters-o cu matricele noastre informaţionale sau cu câmpurile noastre informaţionale remanente?!

–  Tot aia!

–  Auzi! Auzi cum vorbeșteeeee!

–  Prea-i linişte!

–  Adică să fi crăpat demonul apelor?!

–  O fi murit domnule, prea a fost grozavă ploaia aia informațională venită de dincolo de orizontul vizibil!

–  Taci! Nu moare ăsta cu una cu două! Are tot felul de tehnologii acvatice de ultima oră, e bine pregătit, e bine pus la punct! Are cont pe youtube.

–  Tehnologia acvatică este o stare a lumilor fiind a structurilor imaginare libere care nu au a-şi căuta vreun suport, ele nefiind în funcţiune. Artefactul şi tehnologia nu sunt importante prin funcţiile lor care ar fi spre buna funcţionare a registrului de navigaţie! răcni comis-voiajorul caşaloţilor făcând pe interesantul.

Artefactul şi tehnologia acvaticului aparţin structurilor ascunse ale universului plin de universuri, registrul de navigaţie revendicând artefactul spre folosinţa lui.    Noi, moreaugarinii secretului, nu facem o delimitare între fiinţă şi artefact, ele fiind unul şi acelaşi obiect al viului acvatic şi, în ultimă instanţă, al ultimului sens, fiind al profunzimii fundamentale care se revendică a fi ocean digital sau, după caz, ocean virtual. Arestarea artefactului, proasta lui folosire şi greşita interpretare a funcţiilor sale, reduc fiinţa fabuloasă la acte vulgare, la un pragmatism minor şi la sfârşitul istoriei ca desfăşurare iluzorie pe marea înspumată. Motorul unei fregate va fi strivit de gravitaţie în timp ce un motor virtual va scăpa controlului, el manifestându-se nu atât liber cât condus de forțe subtile către executarea unor sarcini cuprinse în registrul de navigaţie. Toate acestea nu pot împiedica revoluţia tehnologică să se desfăşoare în mod aparent către un ultim sens. Fiind acesta sfârşitul registrului de navigaţie sau desecretizarea universului plin de universuri. Problema ar fi destul de simplă în lipsa unor structuri imaginare libere, a unui act de reflecţie susţinut într-un univers plin de universuri lipsit de fiind, a scris și pe google.

–  Haosul oceanic nu ar putea fi însă eveniment nefiind construit după instrucţiunile unor structuri imaginare libere astfel că însuşi haosul oceanic este dovada funcţionării unor astfel de structuri care reclamă, în bifurcaţii, dezvoltarea tehnologiei şi tehnicii, se grăbi să adauge delfinul cicălitor vrând să arate tuturor că putea citi fără prea mult efort gândurile moreaugarinilor secretului din inima mândrului nostru Adamville care, uite, se vălurea fără oprire, se vălurea fiind când centru însorit în Paris, când periferie cețoasă în Londra.

– Atenţie, doamnelor şi domnilor! Adineauri am tras o raită pe la cabine! răcni melcul cu cochilie de lumină veche dându-şi importanţă. Mă jur pe crucea mea, l-am zărit pe acest demon al apelor! Am deschis o uşă din întâmplare! Şi, ce să vezi?! Era acolo, pocitania, se moşmondea! L-am cercetat din cap până-n antenele de sidef! Era ca un lujer luminos! Mişto mai strălucea! Aerul trandafiriu era tare vălurit, dar ce vălurit, în jurul său! Şi tipul se tot juca cu o tastaturăăăă!

– Cântă la pian?!

– Tastatură! Am zis tastatură. Tastatură, am spus! Domnule, eu cred că erau nişte calculatoare, matrice bâzâitoareeee! În mod sigur, calculatoare! Cuantice, vezi bine.

– Poate era o fantomă şi nu te-ai uitat tu cu atenție!

– Aiurea! N-am orbul găinilor! strigă melcul cu cochilie de lumină veche simţindu-se pe deplin jignit. Tastaturile erau ale dracului de barosane! Să mor dacă mint! E clar că ni se pregăteşte cevaaaaa, dar ceva foarte periculos!

–   Ia dă-i în mă-sa! Fac pe nebunii! Şi demonul apelor şi fanfaragii şi matrozii şi spionii veniţi de dincolo de orizontul vizibil şi care-or mai fi! Ne-au carat până aici şi-or să ne taie gâtul şi cu asta basta!

– Huoooo!

– Or să ne toace ca pe altceva!

– Ce vorbeşti, domnule? Ce să mai toace? Nu vezi ce descărnaţi suntem?!

– Ciuciu!

– Ia vezi! Ia vezi! Fii cuviincios!

– Nu mai ţipaţi! Uite, se mişca ceva acolo, după cortină!