Romanul se continuă de la Omul vălurit (XI).
Ei şi? Cântecele de sirenă, perverse şi înşelătoare, ideologiile prăfuite şi tămâierea ar putea fi oare pericole pentru noile forţe de navigaţie? Fervoarea cruciadei acvatice le va arde căci organizarea superioară a registrelor de navigaţie se face prin fracturi şi bifurcaţii în timp ce sentimentalismul şi dulceaţa criticului desuet sunt ale evoluţiei şi ale deşertăciunii care duc sublimul şi spiritul de navigaţie în pustiu în inima de ape a mândrului nostru Adamville cel plin de miracole. Sus, în bărcile proaspăt călăfătuite, fiinţele fabuloase erau în delir. Erau pe deplin zăpăcite de lumina orbitoare a reflectoarelor. Erau asurzite de-a binelea de răpăitul tobelor. Băteau din aripioare. Îşi ridicau antenele de sidef în valuri şi ţipau în toate felurile, uite-așa țipau. Nici nu băgară de seamă când se întoarseră complotiştii, când se aciuară în bărcile lor proaspăt călăfătuite, aruncând priviri furişe, gata, gata, să sară în gâtul lui Pitoşkin, să facă pe nebunii. Pitoşkin ţipă ca un apucat:
– Începeeem?!
– Eaaaaaaaa! strigară-n cor fiinţele fabuloase.
– Sunteţi gataaaa?!
– Da! Da! Da!
– Aveţi încredere-n mineee? întrebă Pitoşkin dând din aripioare ca un bezmetic ce era şi un bonjurist şi un malagambist al ficţiunii.
– Nu! Nu! Nu! Nicidecum! Nu suntem gata acum! răcniră fiinţele fabuloase dând şi ele din aripioare.
– De ce oare, dragi surioareeeeeeee?!
– De aia! Că eşti un gargaragiu! strigă pisica de mare din inima sudicelor.
– Doamnelor şi domnilor, dezmint această afirmaţie! Nu sunt gargaragiu dar timid, da, da, da, sunt un timid!
– Da! Da! Da! Ha, ha, ha! se hliziră fiinţele fabuloase fluturând din aripioare şi bătând din antenele de sidef.
Ce le mai plăcea. Hărmălaia. Scandalul. Babardeala.
Le era dragă anarhia. Păi, nu?! După atâta amar de vreme în care fuseseră obligate să stea în poziţie de drepţi, frumos rânduite în corabia baufragiată!
Nimeni nu le întrebase dacă n-ar vrea să fie înmormântate în mormântul de ape confortabil, cumva. Poate cu aripioarele duse pâlnie la gură. Poate ţinând un discurs de pe un pachebot. Poate şezând într-o gabie comod şi scriindu-şi memoriile acvatice şi scandaloase sau blogurile, după caz. Poate cu nasu-n periscop studiind milioanele de microbi ce-şi fac mendrele în lumea nebună, nebună a tuturor oceanelor lumii. Halal!
– Îi dăm drumuuuul?! întrebă Pitoşkin, gata, gata să se joace cu tastatura computerului său nemaivăzut, din dotarea secretă a armatei, ce să mai vorbim…
– Hai, hai, ce mai stai! îl încurajă delfinul cicălitor.
– Şi-acum or să vină!
– Or să vinăăăă! răcniră fiinţele fabuloase moarte de nerăbdare.
– Cei şapte!
–… magnifici!
– Cei şapte! reluă Pitoşkin netulburat.
–… samurai!
– Cei şapte!
–… pitici şi Albă-ca-Zăpada!
– Cei şapte! se încăpăţână Pitoşkin.
–… fantastici! răcniră fiinţele fabuloase pline de înverşunare.
– Cei şapte!
–… negri mititei! răbufniră fiinţele fabuloase.
– Erau zece! Le contrazise Pitoşkin râzând în hohote. Or să vină cei şapte…
–… muschetari!
– Erau doar trei!
– Patru! răcniră fiinţele fabuloase pline de necaz.
– Or să vină cei şapte ninjaaa!
– Erau patru!
– Or să vină cei şapte luciferi care-s cele şapte înfăţişări ale!
– Huoooooo! urlă sepia orientalelor.
– Nu-i mai vreeeem! țipă Marmeidillah, peştoaica peştoaicelor fluierând de mama focului, de ciudă că totul părea să fie o nemaipomenită cacealma.
– Vă rog! le ceru Pitoşkin pe-un ton blând. Vă rog să aveţi încredere-n mine. O clipă, doar, un moment digital mititel. Vă rog, faceţi linişte. Am uitat să vă spun un lucru important, chiar foarte important. Dacă foca de sticlă din largul nordicelor ghiceşte răspunsul corect vă primi un pachet informațional care, să vedem! Adică! Scrie și pe google!
– Mincinoşii! Mincinoşii! Mincinoşii!
– Pachetul informațional va putea fi folosit!
– Huoooo!
–… să vă reîntoarceţi printre cei vii!
– Mizerabilule!
– Malagambistule!
– Mitocanule! Mitocondrieeeee!
– Adică ne abureşti?! Ne duci de nas? Noi suntem vii chiar dacă suntem fiinţe fabuloase, asta nu vrei tu să înșelegi! O datorăm ploii informaţionale de dincolo de orizontul vizibiiiiil, domnule Pitoșkiiiiin! strigă ofensat păianjenul oceanului.
– Săriţi pe el! urlă pisica de mare din inima sudicelor agitându–şi umbreluţă.
– Nu-i momentul! încercă s-o liniştească dragonul marilor liliachii. Eu am făcut armata la forţele speciale şi m-am antrenat în manipularea virtuală a furtunilor oceanice. Vă spun că încă nu-i momentu’ să acţionăm. Lăsaţi-mă să găsesc frecventa optima şi-l facem praf pe nesimţitul acesta de Pitoșkin care se dă în clenciuri cu serviciile secrete adverse nouă!
– Să nu-i mai cheme pe cei şapte luciferi! ceru în gura-mare-piatra-de-mare din largul occidentalelor. Cine ştie ce bazaconii ne mai îndrugă şi tâmpiţii ăia!
– Nu se poate! spuse Pitoşkin. Aşa-i regulamentul!
– Acesta e regulament în regulă doar dacă e publicat în Monitoru’ Oficial!
– Suntem manipulaţi! zise grăbit guvernatorul aricilor de mare.
– Suntem foarte manipulaţi! răcni şarpele oceanic.
– Am fost, suntem şi vom fi! strigară fiinţele fabuloase-n cor.
– Aţi fost, sunteţi şi veţi fi! urlă tambur-majorul fanfarei navale ca să se afle şi el cumva în treabă, acolo, în mijlocul arenei proaspăt călăfătuite.
Miraculosul Adamville pune într-o altă lumină manipularea poporului acvatic fragmentat şi digitalizat şi relaţia lui cu furtunile oceanice. Fie aceasta o metaforă care desemnează câmpul atotcuprinzătorului oceanic aflat în proximitatea privitorului, lector ideal, privitor ideal. Câmpurile acvatice ale atotcuprinzătorului pe care le analizăm noi, moreaugarinii secretului, sunt cele care formează şi susţin imaginarul iar noii navigatori ar putea porni o cruciadă pentru recuperarea registrului de navigaţie. Registrul de navigaţie nu este o sumă dar conţine un inventar pe care noii navigatori l-ar putea intui. Ar putea porni cu ambiţie în căutarea lui. Sigur că l-ar putea inventa inventariind instrucţiunile registrului de navigaţie. Ar lupta pentru distrugerea lui, pentru subminarea unei perfecţiuni semantice prăfuite pregătind răsturnarea puterii vechiului imaginar şi metamorfozându-se apoi în noii navigatori în toate instrucţiunile registrului de navigaţie. Noii navigatori şi-ar putea construi timonieri, şi-ar putea hotărî eroii bătăliilor navale într-o lume a complexităţilor vălurite și văluritoare care sunt bănuite.
– Noii navigatori trebuie să navigheze într-o lume perversă şi să pună la cale noi instrucţiuni ale registrului de navigaţie. Cruciada noilor navigatori ar putea fi nu doar revoluţie a spiritului de navigaţie. Cine se teme de vârtejurile semantice ale registrului de navigaţie aflate în mişcare haotică se va ţine cu dinţii de un iluzoriu promontoriu conceptual, așa să știți cu toții! răcni un vierme de mare, dându-se și el un pic filozof.
Aşa cum, prăbuşindu-se în gol de la peste două mii de metri înălţime, regele vântului încercă să se agaţe de o bucată de nor trandafiriu venit înspre mândrul nostru Adamvile de dincolo de orizontul nostru vizibil ca să vadă mai bine toată intriga din circul acvatic şi să înţeleagă ce punea la cale Pitoşkin. S-ar fi aruncat cu totii-n cârca lui Pitoşkin. Să-i care pumni în ceafă. Să-i spargă nasul acvilin. Să-l sature de luciferită. Asta era boala de care suferea pramatia de prezentator!
– Nu vi se pare că-s cel mai simpatic, cel mai elegant, cel mai deştept, cel mai frumos, cel mai drăgăstos, cel mai bun prezentator al tuturor timpurilor?!
– Huoooo!
– Vă mulţumesc! Sunteţi atât de generoşi! zâmbi Pitoşkin făcând o reverenţă şi-aruncând bezele în stânga şi-n dreapta. Şi-acum îşi va face apariția-n arenă pentru dumneavoastră vestitul profesor acvaaaaatic!
Cupola circului acvatic din Marsila Mole se despică în două, zvrrrr, blip, blin. Acolo sus, printre norii trandafirii, izbucniră fulgere trandafirii. Se lăsară valuri de ceață trandafirie, unduitoare, fermecătoare. Şuvoaie de apă sulfuroasă căzură de nicăieri. Se-auziră râsete, hohote de râs. Fâlfâit de aripi de staniol, un SMS iubicios, un click. Scripeţi scârţâind. O flacără vâjâind. Se zări o umbră uriaşă care plutea fantomatic pe-o rază de lună plină.
– Ce să fie, domnule?!
– Care-i acolo?!
– Băă, vine monstrul peste noi!
– O fi împăratul norilor cu satelitul!
– Poate că-i spionul spionilor cu hidroavionul atomic!
– Asta-i poetesa sudicelor! E Quambo Bamquaboaaaaa!
– N-are cum, n-are buletin în cartierul nostru!
– O fi un pterodactil!
– Nu domnule, aceasta-i în mod clar sfârşitul lumilor acvaticeee!
– Ia mai tăceţi! Se-aude-un vâjâit!
– E răsuflarea uriaşului vulcan din inelul magic al orientalelor!
– V-aţi prostit?! E vorba de-un desant lansat de contraamiralul occidentalelor care s-o fi rătăcit prin timp și spațiu!
– Uite-l bă!
– Ce mare e!
– Păzea!
– O să-i strivească pe nebunii ăia care stau pe parapet!
– Foca de sticlă din largul nordicelooooooor! Atențieeeeee, atenţie, fată dragă! strigă speriată Marmeidillah, peştoaica peştoaicelor.
Fiinţele fabuloase scoaseră un oftat de uşurare. Era doar un aerostat plin de orhidee, de colţi de elefant şi nuci de cocos. Nacela cobori în arenă. Buf. Trosc. Pârr. Zdum. Prin aer plutiră fulgi de nea, pene de papagal, frunze lucioase de palmier. Ce magie! Ce magie extraordinară! Dar ce ar fi magia? Doar înfăşurarea unui text, abstragerea lui într-o propoziţie finală, un act textual ultim rămas, dăruit, uitat, livrat lumii spre interpretare?! Să se reducă existenţa umană doar la lectura acestui tulburător text înfăşurat, ascuns în volutele spaţio-temporale?! Căci fie furnică, fie filozof, înjghebările organice în care pâlpâie o scânteie spirituală nu par a avea ca fundamentală îngurgitarea unor porţiuni de spaţiu, mici îngrămădiri de molecule sau celule palpitând sub varii forme colorate viu, atrăgător. Masticaţia nu pare a fi sensul ultim, deşertăciunea deşertăciunilor. A te adăposti de furtună nu pare a fi demersul către reflecţie. A strânge recoltele sau a juca la ruletă pare la fel de fad, de neimportant, de superficial. Interpretarea magiei, iluzorie. Numai gândul de a putea interpreta în întregul ei magia i-ar face pe unii să râdă iar pe alţii să ridice eşafodul în grabă. Cătuşele ar zornăi iar forţele de ordine s-ar grăbi să aducă bineînţeles calmul pe străzi. Căci mulţimile, pe deplin înfiorate, aşteaptă miracolul descoperirii, aşteaptă un semn al magiei. Ea se încăpăţânează, se lasă greu, se vrea curtată. Ca şi cum ar fi o persoană. Dar nu e persoană. După unii ar fi concept. După alţii un puseu filozofic, o himeră.
– Cine-i ăsta, dragă? întrebă ştiuca electrică sau mai bine zis vampa eterică pufnind în râs fără de stăpânire. Vai, ce caraghios e!
– Mai că l-am ghicit! strigă pisica de mare din inima sudicelor. Acesta-i omul acvaticei oficiale din inima nordicelor! Îl ştiu eu! Am citit toate cărţile alea magice nemaipomenite despre inelele aflate în vibraţie în corpul universului plin de universuri. Din scoarţă-n scoarţă, le-am citit! Îl ştiu bine pe dom’ profesor!
– Baţi câmpii! strigă Marmeidillah, peştoaica peştoaicelor.
Profesorul acvatic sări sprinten în arenă. Făcu o plecăciune. Zâmbi galeş. Tuşi uşor, ușor, atât de ușor. Aruncă un nor trandafiriu. Îşi scoase jobenul trandafiriu, trandafiriu. Salută întregul public plin de încântare. Ochii-i erau apăraţi de ochelarii de motorist de pe vedetele torpiloare. Avea un nas subţire. Avea o bărbie ascuţită, foarte ascuțită! Chestie de magie, fără îndoială! Spiritul liber violentează magia părând a vrea s-o ia cu orice preţ în stăpânire, nu are scăpare. Tocmai de aceea cu virulenţă purcede la citirea semnelor şi interpretarea lor, tocmai de aceea totul este text, fie autostradă, fie supernovă, fie muzică de film. Totul reductibil la propoziţie sună ca şi cum ar fi o sentinţă. Are parfum. E uşor dictatorial. E mistic. De neconceput, neliniştitor. Panoramând, scrutând orizontul, privirea observatorului întâlneşte textul devenind propoziţie a lui. Problema e dacă observatorul se va gândi pe el însuşi ca aparţinând textului, ca fiind al magiei prin observare şi mărturie. Căci aici descoperim caracterul discontinuu al acestei raportări la magia ca autoritate. Şi totuşi rămân corpuri ale frazei de nedesluşit ca şi cum ar mai fi un observator în spatele nostru, ca şi cum magia ar aştepta sosirea unui altuia. Celălalt, mult invocatul celălalt, pare a fi aşteptat cu febrilitate, așa cum l-am așteptat noi de-atâtea ori pe Balthazar. Asta descoperim în evoluţia schemei cinematice a vieţuitoarelor de la saurieni la hominide. O căutare a observatorului ideal, a unicului martor, magia se gândeşte pe sine şi caută printre propoziţiile sale una convenabilă, una comodă. Tocmai autoritatea ei e pusă în discuţie, nefiind un exemplu de perfecţiune. De ce această lipsă de simetrie?
– Bine v-am găsit şi toate cele bune, navigatorilooooor! Bine v-am găsit soldaţi ai nenorocului din cele mai sângeroase bătălii navaleeeee! Insurgențilooooooor, vă adooooor! A venit vremea jertfei pe altarul stiinței!
– Poate că vom explicita într-o bună zi propoziţia simultaneităţii care cuprinde atât predicţia cât şi profeţia care guvernează apariţiile subtile ale formelor noastre tunelând structurile narative şi descriptive. A lupta în bătăliile navale înseamnă a te pregăti fie pentru deziluzie, fie pentru jertfă, mârâi un câine de mare.
– A fi insurgent înseamnă a refuza, a stârni haosul pentru a-l guverna aşa cum se cuvineeee! Insurgența este o stare fundamentală a viului în exerciţiul său sub presiunea furtunilor oceanice. Insurgența e cuprinzătorul iar spiritul e necuprinsul tentat de a cuprinde, zise tambur-majorul fanfarei acvatice.
– Noii navigatori vor descoperi ei singuri frumuseţea oceanului şi noile hărţi maritime în încercările lor de a explicita vălurirea de neoprit a mândrului nostru Adamville. Altfel vor sfârşi în vulgaritate şi micime fiind în cele din urmă înghiţiţi de hulpava aparență care, metamorfozată în furtuni oceanice, ţinteşte către desfăşurarea ei ca şi câmp material care asigură suportul interpretării, adaugă un monstru marin neluându-şi ochii de la noul personaj.
– Artele navigaţiei sunt ale insurgentei şi premerg interpretării şi descoperirii, adaug eu, văluritul aiurit, prins în scamatoria lui Pitoşkin.
Noii navigatori pot interpreta altfel registrul de navigaţie provocându-i schimbarea şi deconstruindu-l pentru a-l stăpâni vremelnic. În aceasta constă taina. Iar adevăratul drum de ape, care duce de cele mai multe ori în pustiu, e drumul către miracol. Noii navigatori ar putea înfăptui miracolul noului registru de navigaţie chiar dacă aceasta ar fi superba lor jertfă şi un act aparent minor în imensitatea acvatică a universului plin de universuri. Dar iată că spionii iniţiază haoticele de rangul doi vrând să preia controlul informațional asupra circului acvatic rotit de furtunile oceanice în apropierea mândrului nostru Adamville spre deliciul lui Pitoşkin.
– Avem însă ştiinţa turbulenţelor. Ştim foarte bine ca periferiile oceanice îşi conţin centrul aşa cum democraticele din structurile noastre descriptive îşi conţin dictatura acvatică. Dominaţia centrului asupra periferiilor acvatice nu este o problemă de geometrie în domeniul imaginar. E mai mult o chestiune de relativitate, pe cuvânt dacă mint… Regele mărilor i-a scris cândva unui astrofizician invitându-l la curte să conferenţieze despre centre şi periferii. Astrofizicianul a refuzat dar a folosit un nod informațional acvatic pentru a păstra legătura cu împăratul Owagama, pe bune. Regele mărilor a crezut că are complexul centrului, povesti un cefalopod acordându-şi ţambalul gelatinos după vibraţiile oceanice.
Fiinţele fabuloase șușotiră-ntre ele speriate. Se zvoni în ultima clipă că demonul apelor şi-ar fi schimbat scenariul. Se spunea că spionii ar trebui să fie de fapt un alter ego satanic iar Pitoşkin însufleţirea unui catren de Omar Khalam. Mai mult, se părea ca marele interes, trăirea paradoxală, marile afaceri şi ficţiunea generalizată ar fi fost doar nişte vorbe goale. Era tot mai clar ca doar marea revelaţie părea să fie cheia întregii tevaturi.
– Cică nu-i profesorul acvatic, şopti pisica de mare din inima inimii sudicelor dezamăgită de-a dreptul.
– Parcă poţi să mai ştii, dragă? suspină Marmeidillah, peştoaica peştoaicelor. L-or fi schimbat în culise. Acolo se-ntâmplă tot felul de porcării. Or fi pus pe unul mai drăcos. O să ne ducă cu vorba şi-o să ne taie gâtlejul. N-ai văzut, n-are cumva un gater în nacelă?!
– O fi măcelarul occidentalelor, îşi dădu cu presupusul păianjenul oceanului scobindu-se în năsucu-i trandafiriu. N-aţi auzit de maniacul acela?! A tăiat o mie de tipi într-o singură noapte sticloasă, sticloasă…
– E-un laborant de la arsenalul nordiceloooor! Ăla care a fugit cu douăzeci de grame de uraniu şi-a ameninţat c-o s-arunce-n aer jumate din imperiale! cârâi delfinul cicălitor dându-se foarte bine informat.
– Ba-i cofetar! îl contrazise ştiuca electrică sau mai bine zis vampa eterică. Mă jur că-i aşa. M-am îndrăgostit de el într-o altă viață!
– Nu se poateeee, madam! E popotarul vestitului amiral al nordicelor! șopti Marmeidillah, peştoaica peştoaicelor.
– Bucătar e sigur! spuse comis-voiajorul caşaloţilor. Ia uitaţi-vă ce bătături are în aripioare! De la făcăleţ le are!
– Poate s-aibă bătăturile alea şi de la frecuuuuș, de la frecuş! zâmbi subţire guvernatorul aricilor de mare.
– Nesimţitule! Îţi trag o poşetă peste cap de nu te vezi! îi strigă ştiuca electrică sau mai bine zis vampa eterică pe-un ton înţepat şi foarte acid.
– Dacă-i un ciricliu fugit de la ospiciu?! întreba temător melcul cu cochilie de lumină veche. Ăsta ne face bucata cât ai zice peşte. Nu mai pupăm noi a doua viaţă, fabuloaselor, dragelor! Fiţi cu ochii pe el!
– Şi el e cu ochii pe noi! rânji dragonul marilor liliachii. Lasă ca descopăr eu frecvența optimă şi-i dau gata pe netrebnicii ăştia…
– Vrei să zici, panglicari, nu-i aşa?! întrebă pe şoptite murena indigo, maliţioasa şi ţâfnoasa, pregătindu-se să ceară o schimbare de avatar…
– Te pomeneşti c-are dinamită în nacelă şi ne-o pune sub cur, exact în centrul nostru de greutate narativă, să ne dea cu cracii-n sus! urla contele bureţilor de mare fâţâindu-se neliniştit în barca-i proaspăt călăfătuită.
Centrul de greutate narativă? Dar noi, moreaugarinii secretului? Ce ştim despre aceasta? Noi nu avem complexul centrului susţinând astfel că libertatea noastră nu are nimic în comun cu defuncta geometrie euclidiană. Noi nu ne organizăm reţelele acvatice asemenea unor cercuri concentrice deşi uneori lăsăm spionii veniţi de dincolo de orizontul vizibil să interpreteze astfel mişcările noastre pline de subtilitate în plin centrul mândrului nostru Adamville. Astfel de figuri reprezintă un model limitat al lumilor acvatice. Trasate în iureşul bătăliilor navale şi al rebeliunilor stârnite pentru supremaţia centrului, cercurile marine împresoară centrul ca nişte baraje de necucerit. Îl limitează. Îl definesc. Ca şi cum ar fi un nou instantaneu acvatic. Cercurile marine produc fie insolență şi aroganță, fie imbecilizarea şi lipsirea de credinţă a locuitorilor oceanului nesfârșit.
În mod pervers, unii dintre aceştia lansează semnale de dragoste perversă periferiilor înspumate. Le preamăresc plini de ticăloşie. Le adorm simţurile. Se arată gata de a pune la cale proiecte grandioase. Luptă chiar pentru eliberarea lor iluzorie. Cheamă guvernanta imperială în ajutorul periferiilor. Îi cer să emită legi şi decrete şi ordonanţe inspirate, toate iluzorii. Politicienii, oamenii de afaceri şi vizionarii desueţi curtează periferiile, valsează cu ele, le trimit scrisori parfumate sau armade înarmate până-n dinţi sau alimente şi medicamente şi un salut frăţesc, toţi oameni respectabili, ce să mai vorbim. În construcţiile noastre simbolice, structurile descriptive se confundă unele cu altele, se luptă astfel pentru supremaţie, construiesc oameni respectabili instituind o normă imaginară care funcţionează la periferie şi la centru deopotrivă.
Unele periferii acvatice au vocaţia centrului prin mijlocirea valurilor înspumate. Altele aspiră la universul plin de universuri. Conspiră unele împotriva altora. Se revoltă de dimineață și până seara. Fac revoluţie. Îşi trimit armadele neregulate, milițiile civile, mercenarii şi spionii să jefuiască cetăţile sau oraşele plutitoare sau nodurile semantice. Văzduhul e plin de praf de puşcă. Reţelele virtuale pâlpâie fantomatic, trag să moară bine împănate de viermi informatici, spălate neîncetat de valurile înspumate. Dar profesorul acvatic nici nu a luat seamă la ce spuneam noi despre periferii. Era pus pe fapte mari. Scotea el din papuci fabuloasele, le fierbea el în suc propriu, le arata el lor. Acum era însă preocupat de siguranţa aerostatului său. Sau submarin era? Un submarin galben? Verifică ancora mare. O cercetă pe cea mică. Trase-un pumn unui sac cu balast, sacul scoase limba la el. Cercetă arzătorul, plin de el. Aruncă o privire pe fundul nacelei. Ciupi parâmele și parâmele scoaseră limba la el, obraznicele. Verifică bine de tot periscopul argintiu care sâsâia ca un şarpe cu clopoţei. Îi zâmbi focii de sticlă apreciind că, dintre toate fiinţele fabuloase, ea părea cea mai angelică, cea mai răbdătoare, cea mia teribilă. Dar găsea el o întrebare grea, grea să-i ia capul, să-i umfle pachetul informaţional, numa’, numa’! Îi făcu un semn discret tambur-majorului. Îl chemă pe Pitoşkin. Să înceapă circăreala, să n-o mai lălăie. Fanfaragii porniră un marş în cel mai straşnic ritm auzit vreodată în Drezda, pot să jur, mare comedie. Pitoşkin înotă în mijlocul arenei. Dădu din aripioare emoţionat. Strigă:
– Doamnelor şi domnilor am plăcerea să vi-l prezint pe vestitul profesor acvatic, în carne şi oase şi matrice informațională!
– Ura! Ura! Ura! se dezlănţuiră fiinţele fabuloase ridicându-se în valuri şi aplaudând frenetic ca nişte nebune ficţionale ce erau.
Şi-ncepură cu întrebările. Pisica de mare din inima sudicelor încercă să afle dacă profesorul acvatic avea vreo legătură ocultă, vreuna sentimentală sau poate una de afaceri cu acvatica oficială din inima nordicelor. Şi dacă era sau nu, împreună cu Pitoşkin, cu fanfaragii, cu matrozii şi cu oamenii de ordine o altă manifestare a moreaugarinilor secretului. Şi dacă era, atunci ce rost avea toată mascaradaaaaa?! Guvernatorul aricilor de mare vru să ştie dacă profesorul se ocupase în studenţie de cazuri celebre de demonizare. Dacă avea habar care era teoria cea mai la modă în privinţa asta. Dacă avusese ocazia să studieze vreodată ţesuturile organice ale unui demon marin. Şi dacă era în măsură să susţină o prelegere lămuritoare asupra acestui subiect atât de controversat.
Comis-voiajorul caşaloţilor întrebă dacă profesorul acvatic descoperise în călătoriile lui că şi alte fiinţe fabuloase erau atacate de viermi marini trandafirii. Spuse că în trupul său, şi-aşa putred, viermii săpaseră adevărate galerii şi că reuşiseră să-i bulverseze chiar şi câmpul informațional remanent. Păianjenul oceanic îl trase de mânecă pe vestitul profesor propunându-i să-i fie asistent la toate experimentele ştiinţifice. Făcuse, dragul de el, o grămadă de meserii la viaţa lui. Fusese cârmaci pe-un velier din inima orientalelor. Fusese timonier şi vânător de balene de sticlă în inima nordicelor. Poate ca profesorul acvatic avea nevoie de un om iscusit şi de încredere în lungile sale călătorii. Ştiuca electrică sau mai bine zis vampa eterică se interesă dacă profesorul ajunsese la vreun adevăr fundamental legat de călătoria către ultimul sens prin universul plin de universuri şi dacă-l putea comunica tuturor pentru că toţi cei de-acolo aveau nevoie de o asemenea certitudine. Rechinul melancolic dori să ştie dacă înghiţind din nou un pumn de stele pitice ar fi trăit aceleaşi simptome şi-ar fi urmat aceeaşi traiectorie spre ultimul sens, asta demonstrând că forma câmpului informaţional al universului plin de universuri ar fi fost aidoma circului acvatic din apropierea mândrului Adamville. Contele bureţilor de mare îl întrebă aşa, de la obraz, pe vestitul profesorul acvatic dacă nu cumva are apucături de vampir.
– Nici măcar! spuse profesorul acvatic fără să clipească.
– Atunci de ce mama dracului te-ai mai pornit încoace, domnule? strigă Marmeidillah, peştoaica peştoaicelor moartă de curiozitate.
– Am auzit că-i rost de-un pacheţel informaţional. Am nevoie de unul pentru lucrările mele stiințificeeeee, incredibil de științifice!
– Nu zău?! strigă pisica de mare din inima sudicelor. Dar dacă tot eşti un invers informaţional al moreaugarinilor secretului atunci de ce mama naibii se mai dau ei de ceasul morţii şi tot mint lumea cum că, în imensitatea lui acvatică, universul plin de universuri ar fi omogeeeeen, dacă nu e omogen pentru că nu e omogen?!
Dacă universul plin de universuri ar fi omogen, insurgența din structurile sale narative ar fi un paradox, curat paradox. Sau poate ar fi dovada sigură a atacurilor piraţilor de dincolo de orizontul vizibil. Neuniformitatea acvatică a universului plin de universuri ar pune sub semnul întrebării unele instrucţiuni ale registrelor de navigaţie. Ne-ar transforma într-un caz particular de organizare informațională acvatică, șopti un pește argintiu.
Am putea fi un singularitate vălurită și văluritoare. Un finit. Nicidecum un fiind care trebuie să fie o structură oceanică deschisă, încântătoare, nesfârşită şi, fără îndoială, pe deplin haotică, fermecător de haotică. Problema e ce înţelesuri dăm omogenităţii. Fiindul ar putea fi vârtejul dansatoarelor din insulele nordicelor, picăturile de ploaie de pe câmpiile occidentalelor, spuma zilelor din inima sudicelor, bătăile de aripi ale albatrosului imperial, în toată splendoarea lui. Îndoiala agită spiritele. Ne lăsăm pradă îndoielii. Ai spune că suntem masochişti, că suntem navigatori de apă dulce şi, pe deplin suficienţi. Fiecare îndoială, adăugându-se una alteia în cascadă, produce momente de genialitate la periferie şi momente academice la centru. Produc vulgaritate la periferie şi atitudini arogante şi gomoase la centru.
Spiritele înfierbântate îşi exprimă aceste îndoieli atunci când îşi dau întâlnire la vestitele conferinţe decembrice pentru a se confrunta, pentru a rostui asupra adevărurilor cutremurătoare ale lumilor acvatice. Conferinţele au loc în fiecare an la observatorul astronomic al nordicelor. Acvatica oficială e invitată adeseori să ţină şi ea câte o cuvântare plină de miez. Acvatica oficială împarte fondurile, are în grijă bugetul şi medaliile. Nu are habar de neuniformitatea acvatică, e în afara acestui subiect fierbinte. Nici nu-i pasă. Dar noi, moreaugarinii secretului din mândrul Adamville? Credem că neuniformitatea acvatică ar da lovituri mortale imaginarului. Imperiile oceanice s-ar dovedi astfel de neconceput, de negândit. La fel şi revoluţiile, ah revoluțiile. Nici n-ar mai fi fiinţe acvatice. Poate doar forme hilare sau groteşti. Poate doar un ochi de apă primitiv. Din care ar lipsi sclipirea licuricilor, răsăritul învăpăiat, jocul stelelor. Stelele? Oceanele? Sunt tainice instrucţiuni ale registrului de navigaţie. Închid în ele structuri narative de profunzime. Gata să ardă esenţa. Dar suntem feriţi de pericol, noi, cei din mândrul Adamville.
Trecerea de la periferie la centrul oceanic se face prin faptele de arme în corporalitatea vecinătăţilor şi nu prin vulgara insurgență preschimbată-n banal vârf de lance îndreptat împotriva limitei, împotriva ignoranței. Profesorul acvatic oftă. Zâmbi plin de tandreţe. Ne îmbrăţişă pe toţi cu o privire caldă, de-a dreptul dragăstuoasă, dar, vai, atât de periculoasă, chiar foarte periculoasă, pe cuvânt! Ne spuse că-i în pragul unor descoperiri epocale, nemaivăzute, nemaiauzite. Descoperirile sale vor pune pe jeratic întreaga lume ştiinţifică din toate lumile acvatice, de pe întreaga planetă.
– Stai, dom’le, nu ne aiuri! strigă păianjenul oceanului. De ce ne vorbeşti de aşa de parcă ai fi de altundevaaa! Nu eşti pământean?!
Profesorul se bâlbâi. Se făcu trandafiriu. Mai trandafiriu decât jobenul sau cel trandafiriu, extrem de trasndafiriu. Zise că s-a încurcat. Zise că lucrează la optimizarea fiinţei din orice ficţiune generalizată şi generalizantă. Zise că-i aproape gata. Se lăudă că a găsit calea, că a găsit formula. Că a găsit leacul. O să modifice codul genetic al imaginarului, e foarte hotărât. O să elimine sistemul digestiv al fiecărei ființe din universul plin de universuri, ce nebunie. Nu era nemaipomenit? Și elitele, și masele, fără stomac! Oau! Din când în când, elitele sunt cuprinse de convulsii şi propun strategii utopice de salvare generală. Masele îmbrăţişează programele cu un soi de furie furibundă. Se prefac a înţelege propoziţiile textului. În adevăr, elite şi vulg se nuntesc într-un plictis general. Plictisul e lacăt de totalitate spre a slei spiritul aventurier. Ordinea şi legile ucid elanul depărtărilor. Aventura se metamorfozează în pistoale cu apă şi în polemici parlamentare cuprinzătoare de texte fie fornăite, fie savante. Savantlâcul e ridicat la rang academic. Academia sucombă însă descrisă fiind a fi drept cetate de necucerit. Pedanteria ucide spiritul scormonitor cerşind mărirea pensiei şi zornăitul medaliilor de merit. O întreagă lume construită aidoma unei fabrici se prăbuşeşte lipsindu-se de sens. E aşa, o virgulă în textul Magiei. S-ar putea ca însăşi autoritatea să fie text. Atunci ar putea fi lecturat în întregul său? Şi ceea ce numim anticipare sau intuiţie să nu fie altceva decât o lectură stranie?! Să citească celălalt, nenăscutul?! Să fie intuiţia actul de prezenţă al altcuiva?! Să nu fie fiinţă umană punctul cheie, punctul terminus, vârful piramidei?! Să fie doar o formă pasageră, poate chiar sfârşitul?! Iar universul să nu fie decât un nume predicativ?! Care ar fi rostul magiei? Care ar fi rostul acestei întrebări?
– Nici măcar! se bosumflă pisica de mare din inima sudicelor. Eu sunt moartă, moartă după prăjiturile cu ciocolată. Ce-o să mă fac?!
Profesorul acvatic râse. Stomacul ducea imaginarul de râpă. Fără el, dispărea poluarea, dispărea nebuneala planetară a festivalurilor de haleală. Fără el, minţile se eliberau. Fără stomac, după-amiezile aveau să fie mult mai frumoase. Fără stomac. Era hotărât.
– Domnule, mă impresionezi până la lacrimi! Eşti romantic! se înfurie comis-voiajorul caşaloţilor. Despre ce vorbeşti?! Vrei să dai o lovitură mortală imaginarului din corporalitatea universului plin de universuri?! Vrei să testezi opinia publică? Sau deja ai pus în practică planul ăsta monstruos?!
Se cam încurcă profesorul. Se cam fâstâci. Să-l fi ghicit?! Ha, ha, ha! Mi-aducea aminte de Belizarie de pe vremea când încă nu era prim ministru, profesor de fizică la liceu.
Avea Belizarie nişte câmpuri magnetice în laborator. Le ţinea prinse-ntr-un degetar de materie. Bine izolat cu o dungă de beton. În buzunarul pantalonilor săi soioşi ţinea grozăvenia, să mor dacă mint. Zicea nebunul. Am chef să număr biţii universali! Asta-i, alta nu. Un bocciu. Crăcănat. Pârţos şi nesuferit. Număra unităţile informaţionale ale universului plin de universuri ca să ne de-a pe spate, haimanaua! Unu. Doi. Doi şi-un sfert. Trei şi-un pic, apoi patru. Şi o mulţime de numere virtuale, ele le înțelegea. Belizarie, pârţosul! Era în clenciuri cu oficialităţile. Îl luaseră la ochi. Se pregătea o ambuscadă împotriva lui. Un limbut şi-o gură spartă, Belizarie. Uite-aşa zicea. Să fim un imperiu! Trăiască Imperiul Adamville, mândrul nostru imperiu! Să aruncăm cu bombiţe în capul ruşilor, în capul americanilor şi japonezilor! Ce nebun, Belizarie! Gata, gata să ne bage-n luptă împotriva barosanilor lumii, să se ia în tărbacă. Ah, americanii! Erau pe val. Şi ruşii? Şi marţienii? Dar noi?!
Așa zicea Belizarie. Iar el, Belizarie, număra biţii. Într-o bună dimineaţă ne-am speriat rău de tot. A-nceput să ne ia umbrele la scotocit. Le fixa cu grozăvenia de câmp magnetic, le întorcea pe toate părţile, le analiza. Ne-am bulucit pe lângă el. L-am tras de limbă. Să ne zică ce are de gând. Dacă nu cumva vrea să ne trimită-n război în contra barosanilor. Că n-o să ne fie moale deloc în cazul acesta. El ne-a strigat cuprins de înfrigurare. Uite-i, umbrăreţiiii! Cum să-i vezi? Fiinţe ipotetice. În acelaşi timp într-o mie de locuri. Călătoreau prin umbrele noastre. Dublul nostru. Spaţiul nostru negativ, zău aşa. Elvira Popescu l-a pălmuit pe Belizarie, bietul. Ce poamă, Elvira! S-a dat la el. L-a pişcat de nas. Să-l sufoce cu ţâţişoara-i tare ca piatra. Să-l piardă în dauna guvernului şi a serviciilor secrete. Că de ce ne fură umbra. Că ne strică echilibrul energetic, că ne pune capac, zău aşa, ne schimba avatarul ca și doctorul Spiridon. Ne-a venit stuchit la limbă. Ne-am hârjonit, l-am luat la scotoceală pe pârţos. I-am zis de la obraz. Târâtură! Savant de doi lei! Hoţ poţ! Coate-goale! Omu’ cu betonu’ magnetic! Sorcova vesela! Altfel cum? Cum să înghiţiţi bazaconia lui?! Cine să fi fost umbrăreţii umblăreţi?! Cum de nu-i simţeam?! Erau fractali? Erau în alte spaţii?! Umbra noastră?! Lumina solară înjumătăţită. Fum, ceaţă, fenomen fizic. Belizarie ne-a râs în nas, uite-așa ne-a râs în nas! Umbrele noastre erau o altă lume şi-n ea vieţuiau fiinţe.
Bravo lor, fiinţelor! Să stea cuminţi în lumea umbrelor. Să-şi construiască acolo hogeac. Horn?! Nuuuu, cuibuşor de nebunii. N-au decât fiinţele alea să sălăşluiască-n paranormal. Nu e paranormal! Așa ne-a strigat Belizarie. Ba e! S-a răstit la el reprezentanta noastră Elvira Popescu scuturându-şi zulufii aurii, ce s-a mai răstit… Nu e! Spaţiu-i curb, vălurire magică! Umbra-i curbă! Chestie de biţi! Păi vine fluxul de biţi şi-l alterează un atractor straniu! Vălurire fără doar și poate! Cum se mai prostea Belizarie! Iar umbrele noastre?! Nimic, domnule. Nimic, nimic, nici o schimbare remarcabilă. Ţin minte bine. Asta-i! Lumea e plină de şarlatani! Şi când te gândeşti că oameni ai guvernului voiau să deschidă o subvenţie pentru pârţosul de Belizarie.
Adică să facă el afaceri cu guvernul pe pielea noastră? Cu umbrele noastre?! Ne-am apucat să cercetăm în mare taină. Parcă am primit noi o frântură de masaj de pe umbrăreţii umblăreţi. Am înregistrat nişte spectre. Am auzit oarece voci stranii. Am zărit lumini săltăreţe pe hârtia fotografică. Daţi dracului, umbrăreţii! Puneau la cale nu ştiu ce conspiraţie. Cică în lumea umbrelor noastre era o lucrare împotriva lor. Lucrau alţii. Forţe obscure unite în contra umbrăreţilor umblăreţi. Bineînţeles că s-au organizat. Asta a bulversat un pic câmpurile noastre magnetice. În sfârşit, firma Goda Gola ne-a promis un morman de biştari dacă o să reuşim să descifrăm mesajele primite din lumea umbrelor noastre. Nu mai ştiu însă ce s-o mai fi întâmplat. Eu am plecat într-o călătorie la Polul Nord chiar pe la sfârşitul lui septembrie. Elvira Popescu m-a condus la gară. Frumoasă şi delicată femeie. S-a străduit să plângă un pic. M-a sărutat după ureche. Mi-a mângâiat daravela şi mi-a şoptit porcărele. Până la urmă am auzit că s-ar fi măritat cu Belizarie şi că şi-ar fi deschis un cabinet de ştiinţe oculte. Umbrăreţii umblăreţi nu şi-au făcut însă apariţia. A rămas aşa, o povestioară plutind în aer. Dar nu are prea multă importanţă. Lumea e condusă de nişte proşti iar cei care s-au lăudat că vor face un transplant de creier până la sfârşit de secol s-au dovedit a fi nişte golani şi mincinoşi, derbedei.
Fiinţele fabuloase se burzuluiră foarte tare, vezi bine. Huiduiau acum cu toatele, nestăpânitele. Băteau din antenele de sidef, nebunele. Aruncau cu ghemotoace de staniol, cu pantofii de carton mucegăiţi şi cu brotăcei piscuitori şi alunecoşi. Scuipau. Făceau valuri, valuri. Cum să fie scos din funcţie stomacul tocmai acum? Tocmai acum când se reîntorceau printre cei vii! Tocmai acum când, după atâta amar de vreme în care răbdaseră de foame, se pregăteau să chefuiască pe ruptelea! Tocmai acum când aveau de gând să înfulece fiecare câte o mie de purcei de lapte, câte o mie de curcani bine fripţi şi câte o mie de pâini!
Tocmai acum când nu mai aveau limiteeee! Limita e nefiindul. Nici nu există cu adevărat. Ar putea fi o convenţie stabilită de răzvrătiţii din lumile acvatice. Răzvrătiţii oceanului vor să arunce în aer academiile şi universul plin de universuri. Au virusat nodurile semantice acvatice. Se pregătesc să ia cu asalt câmpul informațional universal. Le domolim elanul acţionând prin catastrofe maritime pe care le păstrăm intacte de la începutul tuturor lumilor acvatice. Iniţiem noi catastrofe maritime sau câte o informare în cascadă. Artele navigaţiei ne dezvăluie noi profunzimi. Reorganizând structurile narative nu e ca şi cum ai pleca cu vaporul dintr-un centru către nord, către sud, către est sau către vest. Noi nu explicam periferia acvatică în raport cu centrul prin puncte cardinale. Noi lucrăm cu îndoiala. Lucrăm cu haotice şi cu utopice. Din când în când, inspiraţi de totalitaristi sau de scrierile conservatorilor Tambo Tamboree, Ghemba, Matapahapamar, Bulbona, Ogabonda, Tazamo, Bankusai, Tulubras, Gaian, Wenda, Gutumbe, Halafaas, Hostina, Mataras, Bungburg, Tahomm, Wahstand, Burbaansk, Cammelor, Rafadda, Massa Gome, Kalodda, Gaspirias, Tulbonna, Has Masan, Gabelo, Tando, Jaw Kadab, Kantom Pingall, Guasalaa, Pano Gabal, Batoa Butuba, Qintatocoatl, Hazean, Masam La, Wetobanian, Kokusai, Kankaro, Cretona, Gavaonia Gao, Adavilla Villada, Quadaoda, Qualimbo, Gutumbe, Kamelar, Ositias, Gazaala, Quamtomatar, Mitombe, Bel Cantor, Zagadar, Ehurean, Beauburg, Badobadorabad şi din inspirată Lamboda, folosim haosul oceanic pentru a construi un model esenţial.
Îndoiala e esenţa. Vulgarizând, lumile acvatice sunt nişte biete înjghebări în raport cu un centru oceanic de putere iar acesta, la rândul lui, e o biată mărgică în spumă universului plin de universuri. Bineînţeles că minunata artă a navigaţiei ar fi ridicolă dacă lucrurile ar fi chiar atât de simple. Iar noi, moreaugarinii secretului, am cădea în desuetudine. Nu suntem orgolioşi. Ne deosebim de savanţii şi scriitorii desueţi, copii imperfecte ale perversului de Pitoşkin. Bietele lor orgolii sucombă prin vulgarizare. Ele aspiră a fi ale centrului oceanic sau de a fi chiar centrul în timp ce ei ar fi autoritatea. Nordicele, sudicele, occidentalele şi orientalele ar fi expresia lor. Ei sunt cuprinzătorul iar structurile descriptive sunt ceea ce cuprind. De aici încolo încep speculaţiile. Începe necuprinsul, absurdul, absolutul, începe să intre în scenă atotcuprinzătorul sub toate formele lui perverse. Spre a fi descifrat, chipurile.
Dar fiinţa fabuloasă nu vrea schimbare de semne. Ea e limitată. Existenţa ei în atotcuprinzător pare fără de sens, pare lipsită de un plan ascuns. La ce bun? La ce i-ar fi trebuit atotcuprinzătorului atâta amar de specii acvatice de nerecunoscut?! Să le aprecieze frumuseţea, culoarea, ingeniozitatea?! Un atotcuprinzător plictisit în întregul lui poate fi o catastrofă. Un atotcuprinzător insurgent produce cutremure şi bulversează bursele oceanice, piețele, prețurile, taxele și impozitele. Bulversarea e chiar schimbarea! Incontrolabilă, gigantică, perversă şi rea şi invidioasă şi intrigantă. Sau poate ca un înger, ca o boare de primăvară, dată spre citire elitelor şi popoarelor acvatice. Să fie atinsă cu înfiorare, cu evlavie, cu deplină înfiorare. Să fie imaginată sau inventată.
– Atenţiune! Atenţiune! strigă profesorul acvatic.
– Ce-i? țipă Marmeidillah, peştoaica peştoaicelor. Era să-mi sară inima din piept!
– Nu mai mişcă nimeni. Unul să nu mai sufle! zise profesorul. Înregistrez o stranie vălurire temporală!
– O ce, domnule? întrebă delfinul cicălitor.
– Timpu-i bulversat! explică profesorul acvatic bombându-şi pieptul.
– Bulversat! Bulversat! Bulversat! strigară fiinţele fabuloase bucuroase că se-apropia în sfârşit o mare aventură, o foarte mare aventură…
– În mod normal n-ar trebui să se întâmple aşa ceva, şopti profesorul acvatic punându-şi ochelarii de motorist de pe vedetele torpiloare. Vă rog frumos, controlaţi-vă ceasurile, să vedem ce nu e în regulă!
– Care are! spuse guvernatorul aricilor de mare. Pe-al meu l-au furat fabuloasele oceanului chiar în clipa-n care-mi prindeau în piept, la o paradă militară, medalia acvatică clasa a mai unaaaaaaaaaaaa!
– Atenţie! Cât să fie ceasurile, doamnelor şi domnilor? întrebă profesorul acvatic dând vădite semne de nervozitate.
Comis-voiajorul caşaloţilor zise că după ornicul său ar trebui să fie patru dimineaţa, dar chiar patru dimineața. Pisica de mare din inima sudicelor îl contrazise şi glumi pe seama lui. Era chiar nouă seara, spuse ea cu aplomb. Rechinul melancolic râse şi el. Era ora prânzului. Nu se înşela de fel. dar cine poate fi sigur de ceva? Să fie astfel magia întocmai în raport cu fiinţa?! Să nu fie autoritate decât raportată nouă?! Poate că inexistentul se reclamă a fi text tocmai pentru a ne coordona?! Şi atunci la ce bun premiile, felicitările, statuile şi comemorările?! Iată un bun exerciţiu de imoralitate. Iată un bun exemplu de nesupunere. Să nu recunoşti sistemul de valori instituit e blasfemie.
Să renegi generaţia anterioară pare periculos. Strigător la cer. Să descoperi deşertăciunile maturităţii, ce oroare! Lipsirea de sens, un prim pas către descifrarea magiei.
Căci proastă educaţie şi tirania sistemului de valori acceptat în mod oficial te îndreaptă către pierderea identităţii. Artă, în falsitatea ei, oglindeşte vidul. Oglindeşte lipsa magiei lăudându-se că ar imortaliza-o. Dar magia nu se revendică a fi a artei aşa cum nu e a economicului nici e teologului, nici a anarhistului. În marginea magiei varii revolte, sisteme filozofice, strigăte de luptă, pustiire. Înspre totalitate, coloană nesfârşită de pelerini. Unii agitându-şi pumnii, alţii cerşind iluminarea. Dar toţi fiind ai textului. Toţi fiind ai morţii.
Moarte drapată de monumente, de fotografii îngălbenite şi de halbe de bere întru aducere aminte, de săpături arheologice. Să sapi în corpul textului, cu fervoare şi speranţa, să te întorci către subiect violentând predicatul. Citirea textului este însăşi viaţa, e palpitul. Chiar prezenţa textului pare stranie şi de neconceput. Chiar şi fiinţarea magiei ca fiinţă pare de neconceput. Şi aceste propoziţii sunt distribuite astfel căci fiinţa umană este finită prin tocmai explicitarea ei prin text iar textul prin limită. Alt mod de raportare la totalitate şi univers nu cunoaştem. Ne raportăm liniar şi discontinuu. Semnele de punctuaţie, moartea, piramida, mărirea. Deşertăciunea, foaia albă de hârtie. În plus, încercăm magia cu noi texte pe care ni le dăruim mişeleşte spre interpretare, inventând ştiinţe defuncte spre a le descifra sau încifra.
E ca şi cum n-am observa încercările la care ne supune magia ca autoritate a textului fundamental. Căci manipularea este tocmai a noastră, expresia perversităţii noastre. Limită în fond. Suntem limitaţi, îngrădiţi. Am fost arestaţi prin interpretare. Aproximăm anumite semne ale magiei. Celebrăm fastul fiinţării umane prin tone da scrisori, ne îngrămădim în e-mai1 şi zumzăim retro prin firele de telegraf rămase în insule sau în Batoa Butuba, Qintatocoatl, Hazean, Masam La, Wetobanian, Kokusai, Kankaro, Cretona, Gavaonia Gao, Adavilla Villada, Quadaoda, Qualimbo, Gutumbe, Kamelar, Ositias, Gazaala, Quamtomatar, Mitombe, Bel Cantor, Zagadar, Ehurean, Beauburg, Badobadorabad, Lamboda, Gavaonia Gao, Kumbali, Nulome, Gugumbe, Kalamatahar, Kumbra Kumbrali, Gontaro, Paragas, Boble, Saon, Ghema, Bomblas, Zaraban, Prudella Qonto, Kankaro, Watanga, Melisador, Watalaa Wangam, Orcheström, Burgund, Ovaloo, Stantivorej şi Magribar. Sigur că vărsăm tone de cerneală dorindu-ne în insule. Noi nu suntem însă insule, nicidecum. Suntem propoziţii ale magiei. Dar ne preamărim. Ne proslăvim şi ne adulăm şi ne lăudăm unii pe alţii fără neruşinare. Uneori nici nu contează textele dăruite spre interpretare.
