Omul vălurit (XI)

Romanul se continuă de la Omul vălurit (X).

*

Aşa-i la îmbulzeală. Fiinţele fabuloase-şi cereau dreptul de-a fi luate în seamă. Urlau, mamă ce mai urlau. Răcneau de mama focului. Îşi fluturau aripioarele electromagnetice, uite-așa. Se burzuluiau. Îşi dădeau cu presupusul. Ardeau de nerăbdare să înceapă circăreala, concursul, surprizele, surprizele. Voiau să afle dacă-i albă sau neagră, ce mai încoace și-n colo. Ce să se mai perpelească atâta?! Unele strigară pline de înverşunare celor din față tot felul de mascări. Turbulenţele scăpate de sub control produc bifurcaţii fatale. Încercăm însă să intuim strategicele furtunilor oceanice. Bănuim că presiunea lor orizontalizează universul plin de universuri pentru a-i mări suprafaţa şi pentru a-l pregăti pentru o nouă sarcină informațională. Ideea aceasta e atât de nebunească încât producem nenumărate turbulenţe în structurile noastre narative căutând o ascunzătoare unde s-o dosim şi să uităm de ea. Dar stăpânim turbulenţele? Iar uniformitatea noastră acvatică nu e un construct fals? Nu s-a produs cumva o rupere de echilibru şi structurile narative au scăpat de sub control?

–  Staţi, ba, jos, că nu se filmează!

–  Fă-ți și tu un selfie capsomanule…

–  Nu vezi că aduc o maşinărie? Uite-o acolo! Are şi ecrane!

–  Proştilor! Acela e un generator de câmp oceanic. Nimeni n-o să se mişte de-aici! Ne ţin ostateci! S-a dus libertatea noastră!

–  Nu-i generator! E un automat de cafea! S-au gândit să ne omenească!

–  Să ne demonizeze, vrei să spui?!

–  Ia, tăceţi, e un detector de minciuni! Or să ne ia pe fiecare-n parte. Să spunem ce porcării am mai făcut în amarul de vreme de când am stat scufundaţi bine de tot în oceanul virtual, uite-așa!

–  În oceanul digital, vrei să zici?

–  Tot aia!

–  Ce tâmpenie! Am stat o mie de ani înghesuită în corabia aia naufragiată! Mai rău ca o sardea!

–  Dar ce domnule?! N-au avut rudele bani să-ţi cumpere o naufragiată ca lumea?! Nu s-au îngrijit de tine?

–  Dracul să-i ia de zgârciobi! Toată viaţa au cumpărat artefacte de la second hand, zău dacă mint! Nişte marţafoi, coate-goale, bonjuriști!

– Un artefact aidoma lui Pitoşkin nu s-ar putea produce fără o matrice virtuală care să-l organizeze şi care să se afle înaintea lui în existenta-functionare, se prosti rechinul melancolic făcând şi el pe interesantul.

Intuiţia, descoperirea, proiectarea şi experimentul nu sunt decât exerciţii minore care pun în lumină matricea virtuală acvatică desecretizând-o fără a cunoaşte sarcina de profunzime şi săgeata catastrofei prime şi fără a da indicaţii sigure asupra artefactului oceanic, e așa, o ușoară confuzie. Scepticii sau academicianul desuet ar întreba cu maliţie la ce i-ar trebui universului plin de universuri o ancoră sau un manometru sau un telescop sau pânze de corabie iar filozoful arogant ar spune că universul plin de universuri ar încerca să se cunoască privindu-se prin uriaşa lentilă acţionată de un motoraş pus în mişcare de puterea vântului, de puterea gândului.  Nici una nici alta, uite-așa. Trebuinţa nu este o funcţie a universului plin de universurişi nu este o fundamentală a unui artefact, a unui eveniment. Viitorul, conţinut în instantaneul acvatic, ar putea dezvălui martorului ultim adevărata natură a artefactului şi tehnologiei acvatice. Problema dacă acest martor va fi un artefact aflat în funcţiune sau nu este fundamentală. Dacă s-ar afla în funcţiune, structurile imaginare ar fi nesfârşite şi ar pregăti o nouă stare de intenţionalitate, intenţionalitatea fiind starea supremă a universului plin de universuri, ah, intenționalitatea.

– Dacă nu s-ar afla în funcţiune, artefactul-martor ar fi un pasiv al inventarului pe care matricea virtuală îl va fi părăsit întorcându-se în instrucţiunile atotcuprinzătorului, vălurituleee! răcni Marmeidillah, peştoaica peştoaicelor.

– Aceasta fiind o lipsă exemplară, spioniise regrupează, pun la cale un atac pe un front de adâncime. Ar putea fi doar o simulare, zise grăbit comis-voiajorul caşaloţilor.

– Suntem pregătiţi pentru atac şi contraatac! se laudă un şarpe de mare care dormita sub carena un barci proaspăt călăfătuite.

– Potrivit unor responsabili de ordin superior, viruşii produşi de piraţi ar putea induce centre şi periferii în profunzimile noastre acvatice. Dar noi suntem esenţa structurilor narative şi descriptive. Noi suntem picurii de ceaţă, noi suntem vântul de seară, noi suntem vârtejul ameţitor al norilor trandafirii! răcni dragonul marilor liliachii vrând să arate că el a înţeles deja care ar fi sensul ultim.

Asta-i! Făceau mare caz de inteligenţa lor. Se cocosau. Îşi dădeau ochişorii peste cap, ce să mai vorbim. Le ştiau ele pe toate. Cârâiau. Guiţau. Mârâiau. Chitcaiau. Macaiau. Doar, doar le lua în seama cineva, să-i întrebe cineva de sănătate. Vorbeau în dodii. Cică norii trandafirii erau de fapt agenţi secreţi ai unor alte lumi. Şi cu asta, basta. Fiinţele fabuloase nu mai aveau scăpare. Spionii din străfundurile universului plin de universuri le aduseseră din nou la viaţă. Şi-acum se pregăteau să experimenteze nişte gaze toxice de luptă. Unele fiinţe fabuloase îşi exprimară opinia potrivit căreia era vorba de o bombă nemaipomenit de periculoasă. Altele spuseră că de fapt se experimentau nişte furtuni oceanice folosite drept armă de luptă. Câteva fiinţe fabuloase afirmară că lucrurile erau mai teribile. Că aveau ele informaţii sigure. Anume că au fost transformate din mici vârtejuri electromagnetice în fiinţe fabuloase pentru a fi retuşate structurile descriptive ale tuturor lumilor acvatice. Că așa se întâmpla cu mulți din Londra, din Moscova, din Paris și Casablanca, din Sofia, Chicago, Sulina, Marsilia, Sidney, Tokyo, da, ce vă mirați, Tokyo. Pentru ca formele viului să poată primi alte chipuri şi alte identităţi. În mod sigur ale unor politicieni de marcă din corporalitatea întregului univers plin de universuri. Urma apoi ca originalele lor să fie ucise şi înlocuite cu copiile lor. Conspiraţie oceanică în toată regula! Ce să mai vorbim! Rechinul melancolic se prosti şi el. Zise că vor fi pregătite cu toatele pentru un lung zbor interplanetar, ce nebunie. Că vor fi trimise într-o expediţie către sensul ultim. Şi că, odată ajunse acolo, o vor lua de la capăt. Cu sârg şi spor. Plini de avânt. Plini de speranță. Sanchi! Și că vor construi o lume mai bună şi mai dreaptă! Sigur că la grămadă puteau vorbi vrute şi nevrute.

Nu era pentru careva vreun pericol, nu era vreun inconvenient. Nu le bagă nimeni în seamă, nu le lua nimeni la ochi. Puteau să se prostească foarte bine, ba chiar foarte bine.

Fiecare putea flecari liniştită pentru ca mai erau o mie în jurul ei.      Puteau să-i dea înainte. Cu toată viteza!

– Domnule, ne prinde anul 5672! strigă dragonul marilor liliachii fremătând ca un smintit din antenele-i de sidef. Hai că de-abia aştept să o şterg de-aici şi să dau ochii cu ceea ce numiţi voi crunta realitate!

– Lasă dragă, zise ştiuca electrică sau mai bine zis vampa eterică. Până ajungi tu să te întorci în crunta realitate or să ne sugă nouă sângele şmecherii ăştia care pun la cale întreaga intrigă din circul acvatic! Nu vezi ce fioroşi sunt cu toţii?!

– Prostii! făcu neîncrezător păianjenul oceanului.

– Ehei! zise comis-voiajorul caşaloţilor. Chiar aşa o să fie!

– Cum adică? se sperie păianjenul oceanului.

– Păi chiar acum au descărcat un lot proaspăt de vampiri în spatele menajeriei!

– Vorbeşti serios? Întreba păianjenul oceanului.

– Îhî. Acuşica or să ne sară în cârcă! rânji comis-voiajorul caşaloţilor.

– Măgarule! răcni piatra de mare din largul occidentalelor.

O uriaşă balenă albastră se arătă în arenă şi flecari despre câte-n lună şi-n stele cu unii şi alţii, malagambiști literari, scriitori ai mării. Povesti cum îl înghiţise pe nebunul de Pitoşkin confundându-l cu o anemonă. Amiralitatea îşi trimise scafandrii să afle ce şi cum în circul acvatic iar împăratul norilor porni un război pe viaţă şi pe moarte cu regele mărilor. Prinţesa lacurilor trimise matrozilor un mesaj secret prin care îi avertiză asupra unui posibil atentat, regele mărilor ceru vânătorilor săi pielea balenei albastre iar contraamiralul sudicelor îşi duse crucişătorul portocaliu în apropiere de norii trandafirii pentru un bombardament de seară, așa, răzbel de operetă. Contraamiralul nordicelor se grăbi să încheie o alianţă secretă cu acvatica oficială iar femeile orientalelor îşi făcură apariţia pentru prima oară pe creasta munţilor pregătindu-se să se preschimbe în nori trandafirii.

Dansatoarele de la periferia occidentalelor povestiră că noi, moreaugarinii secretului din Adamville, am anima uriaşa balenă albastră şi că forţe tainice puneau la cale schimbarea lumii odată cu venirea ploii de dincolo de orizontul vizibil în inelul magic. Fanfara navală, animată de o asemenea veste nebună, începu un marş vesel ca să mai îndulcească atmosfera. Se-aprinseră în cupolă stele trandafirii, lămpi de neo, lampioane aduse de conducerea circului tocmai din Nagasachi. Mantia înstelată se undui. De nicăieri se stârni vântul. Bum. Bum. Bum. Bătu toba mare. Tu, tu, tu, anunţară trompetii, glumeţii, trumbt, trumb, trumb, adăugară trombonistii într-o notă gravă.

În sfârşit îşi făcu apariţia prezentatorul! Intră-n arenă în pas săltat. Mustăcind, cotcodăcind. Cercetând plin de şiretenie chipurile fiinţe fabuloaselor. Se opri. Făcu o plecăciune. Le trimise câte-un pupic neruşinat. Îi salută din vârful buzelor bâţâindu-se. Parcă-l ştiam eu pe ticălos, zău că-l știam!

– Doamnelor şi domnilor, bine v-am găsit!

– Tâmpituleeeee! strigă comis-voiajorul caşaloţilor scuipând un ghem de viermi trandafirii drept în scăfârlia rechinului melancolic.

– Pardon? făcu mirat prezentatorul trăgându-se de reverul fracului său negru.

– Trebuia să zici! începu comis-voiajorul caşaloţilor.

– Rău v-am găsit! îl completă delfinul cicălitor.

– Chiar aşa, domnule! Rău ne-ai mai găsit. Nu vezi că suntem în plin proces de putrefacţie?! Nu vezi, oareeee?

– Trebuie să ieşim la suprafaţă! Trebuie să ne eliberăm din această aparentă!

– Să ne revigorăm!

– Dar dumneata, prezentatorule, nu vrei, nu-i aşa?! Eşti mână-n mână cu arătarea aia, cu Bobolina. Cu Pitoșkin. Cu Moreaugarin. Cu robin hood. Cu cei zece negri mititei. Cu omul invizibil. Cu acel demon al apelor. Așa o fi? Sau inversul informaţional al piraţilor veniţi de dincolo de orizontul vizibil?! Dar ce ne pasă?! Trebuie să ieşim la aer curat! E o putoare cumplită aici! Miroase a alge macerate, a scoici putoaroase, bureții de mare trag pârțuri neîncetat. Ne-am câştigat dreptul de a ne reîntoarce printre cei vii, în inima cruntei realităţi!

– Nu faci bine că te împotriveşti!

– S-ar putea să-ţi pară rău!

– S-ar putea să-ţi pară chiar foarte rău! strigă delfinul cicălitor.

– Doamnelor şi domnilor, această fiinţă fabuloasa minte, minte de-ngheață apeleeee fluvialeeeee! strigă prezentatorul aruncând pe gură un nor trandafiriu. Arăt eu ca unul care va vrea răul, așa sunt eu?!

– Huooooo! țipă pisica de mare din inima sudicelor.

– Vă rog, puţină disciplină! ceru prezentatorul. Nu-mi faceţi probleme. O să terminăm foarte repede! Vă promit! Vă rog să daţi dovadă de responsabilitateeeee!

– Ingâmfatuleee! țipă piatra de mare din largul occidentalelor.

– Căcănaruleee! răcni ştiuca electrică sau mai bine zis vampa eterică râcâindu-şi rana de la gât și răspândind în jur o mulțime de vîrtejuri electromagnetice sclipicioase.

– Jos bonjuristii! strigară la unison contele bureţilor de mare şi melcul cu cochilie de lumină veche, ha, ha, ha.

– Afară din circul acvatic cu mitocanii! se grăbi să adauge scoica de aur.

– Ia mai tăceţi! se burzului păianjenul oceanului. Să ne spună cine este. Să ştim şi noi cu cine stăm de vorbă!

– Să ştim pe cine înjurăm, ha, ha, ha! râse guvernatorul aricilor de mare.

Prezentatorul îşi scoase jobenul trandafiriu. Făcu o reverenţă. Se scotoci prin buzunare, oh ce buzunare avea. Dădu la iveală o tastatură. Apăsă repede pe taste. Instantaneu, începu să plouă cu brotăcei. Apoi începu să ningă cu bănuţi de-argint uşori ca fulgul. Şi, la urmă de tot, răsări în talașul umed o corabie uriaşă, portocalie, din care matrozii aruncară zeci şi sute de cărţi şi de manuscrise vechi. E atât de uşor atunci când încerci să induci în eroare spionii vrând să-i faci să creadă că eşti în măsură să decodezi întreaga informaţie conţinuta în turbulente şi în evenimente mici! Registrul de navigaţie noastră s-a dedublat şi imaginarul lui s-a transformat într-un Pitoşkin straniu care ne va destructura? Şi atunci în ce poziţie ne aflăm? Cum suntem dispuşi în plan în raport cu spionii veniţi de dincolo de orizontul vizibil, oare cum suntem dispuși? Suntem nordul sau sudul, estul sau vestul sau spionii sunt fie partea dreaptă, fie partea stângă? Dar este importantă pentru ei poziţionarea? De ce nu par interesaţi să-şi schimbe coordonatele? S-ar putea multiplica iar multiplicantii i-ar putea înlocui cu succes în lupta cu uniformitate acvatică noastră informațională! De ce nu încearcă să extragă bibliografia? De ce nu sunt interesaţi de hărţi maritime? Doar trăim într-o lume de hărţi maritime! Universul plin de universuri e ficţiunea generalizată şi generalizantă.

– Eu sunt Pitoșkiiiiiin! răcni prezentatorul făcând o nouă reverenţă.

– Bravo, domnule! Aşa mai vii de-acasă! spuse mulţumit păianjenul oceanului.

– Şi dacă tot cine eşti! începu sepia orientalelor.

– Să ne pupi în cur, Pitoșkiiiiin! se prosti melcul cu cochilie de lumină veche fudulindu-se, cocoşându-se şi dându-şi ochişorii peste cap plin de aroganță şi trufie.

Asta e. Perversul de Pitoşkin era. Scamatorul!

Voia el să se fudulească. Să-mi arate cum putea să ia în stăpânire realul, întreaga realitate vălurită și văluritoare. Să dea ştiinţele cu cracii în sus. Să pună la cale un act de magie susţinut, vezi bine, de un riguros experiment ştiinţific. Să supună aparența universului plin de universuri la tot felul de perversiuni intelectuale.

Fudulia, aroganța, lipsa de program intelectual, iluzoria glorie, nemoartea prin act literar, falsa retorică despre moartea romanului science fiction, subretele sau malagambiștii literari care trec drept critici cu ştaif sunt doar câteva dintre elementele unui carnaval nebun şi periculos al imaginarului pus la cale de Pitoşkin.

Plăcerea lui Pitoşkin, nărăvit şi insuficient, maestru declarat al referinţei, pare să fie doar execuţia în piaţa publică a văluritului care, chipurile, ar trebui să îndeplinească un ritual al scrisului. Văluritul ar trebui să facă orice numai să încapă în meschinele canoane şi regulamente instituite de acvatică oficială, oricare ar fi ea, sau în molatecele sau vulgarele hărţi maritime, chipurile critice, vânzolite prin lumile acvatice ale sudicelor, nordicelor, orientalelor şi occidentalelor. Văluritul ar trebui să fie o trompetă inspirată a vremurilor ce vin, este salvatorul şi învăţătorul. Malagambistii literari considera chiar ca văluritul e un căpitan de vas gata, gata să bată în clopotul de punte spre vestirea apocalipsei acvatice.

Pitoşkin se hrăneşte din vechile canoane critice împărţind cu mânie sau dispreţ bonuri valorice de glorie sau de prosperitate literară. Spiritul de navigaţie e mort şi îngropat în timp ce popoarele acvatice digitalizate şi fragmentate digitalizate şi fragmentate sunt guvernate de mituri desuete şi nefuncţionale care smintesc imaginarul colectiv.

– Popoarele acvatice digitalizate şi fragmentate trăiesc moartea propriului lor imaginar dănţuind fantomatic, îngurgitând evenimentul, dănţuind pe plajă, tăind valurile vitejeşte, neştiind că sistemele liniare sunt defuncte, moarte, moarte şi că secretul navigaţiei este de fapt o complexitate! răcni comis-voiajorul caşaloţilor gata, gata să-l ia în fălci pe Pitoşkin, să-l facă harcea-parcea în fata fabuloaselor.

Mare tevatură. Acum că aveau şi prezentator. Adică lucrurile se complicau, aveau un adversar. Era puternic, oare?! Ce forţe oculte îl manipulau?! Care oare îl adusese în faţa lor, în mijlocul arenei?! Sau era chiar artizanul întregului spectacoln de circ?! Uite-l cum se juca nemernicul cu tastaturile alea! Putea oare să construiască tot felul de lumi din marele nimic, să vălurească întreaga realitate?! Să facă să crească un univers plin de universuri fără de sfârşit dintr-un degetar de materie?! Pitoşkin părea stăpân pe sine. Prezentator?! Demonul apelor deghizat. Pirat pervers. O mască, ce mai încoace şi-ncolo! O amăgire. Aparență.

Oare nu cumva şi arătarea asta de Pitoşkin era în plină trăire paradoxală?! Avea frac trandafiriu. Avea joben trandafiriu. Avea un surâs subţire şi el, surâsul, trandafiriu. Avea o mie de înfăţişări. Avea degete ca nişte şerpi de mare. Avea nas acvilin şi urechi ca nişte frunze de lotus. Oare ce ascundea prin buzunarele lui ca nişte găuri de vierme, obiecte cosmice imposibile şi foarte periculoase?! Ce coridoare subterane? Ce comori? Ce animale acvatice de pradă?! Sau poate se găseau acolo marele interes, marile afaceri, întregul atotcuprinzatoooor, ce să mai vorbim! Doamne, dar se părea ca prezentatorul acesta părea să fie mai sus şi de marele interes şi de marile afaceri, uf, ce nebunie. Poate chiar şi de marea revelaţie.

– Hai, domnule Pitoşkin, zi-ne care-i treaba cu concursul! Şi nu ne mai perpeli atâta că nu e frumos deloc! strigă ştiuca electrică sau mai bine zis vampa eterică.

– Ai vreun regulament, ceva? se interesă Marmeidillah, peştoaica peştoaicelor sperând în sinea ei ca lucrurile se vor aranja în favoarea ei.

– Am înţeles că foca de sticlă din largul nordicelor vă va reprezenta, că va lupta pe câmpul de luptă al circului acvatic! strigă Pitoşkin.

– Da, da, da, de trei ori da! strigară în cor fiinţele fabuloase bătând nervoase din antenele de sidef şi bâţâindu-se foarte tare în bărcile proaspăt călăfătuite.

– Ea va trebui să înfrunte cele şapte înfăţişări ale norilor trandafirii!

– Huoooo! urla guvernatorul aricilor de mare.

– Trădareeeee! se prosti piatra de mare din largul occidentalelor.

– Raportul de forțe e inegal! strigă mânios dragonul marilor liliachii.

Pitoşkin clipi repede. Zâmbi strâmb. Fiinţă marină perversă şi fără de leac.

Oftă. Ridică o aripioară cerând să se facă linişte. Li se adresă cu o voce când cavernoasă, când duioasă, când șoptitoare…

– Aşa-i regulamentul. Fiţi atente acum! După câteva minute vor veni cele şapte înfăţişări ale norilor trandafirii!

– Huoooo! răcni guvernatorul aricilor de mare. Să vă fie ruşine! Rusineee!

– Cele şapte înfăţişări vor pune focii câte o întrebare! continuă Pitoşkin arătând că nu se pierde el cu una cu două.

– Huooooooooo!

– Dacă domnişoara vă răspunde corect, le vom tăia capul. Dacă nu, atunci foca de sticlă din largul nordicelor va fi descapatânată iar voi n-o să vă mai întoarceţi printre cei vii, în inima cruntei realităţi! Asta e!

– Asasinilooooor!

– Pirațiloooooor!

– Haeckărilor!

Altfel cum?! Nu era oare diavolul cel mai de temut şi cel mai nemilos pirat al tuturor timpurilor, haeckăr periculos?! Nu era el chiar lipsirea de spirit de navigaţie?

– Spiritul de navigaţie este văduvit de ani de zile de vigoare şi eficacitate. În schimb, noul val de navigatori este etichetat, încondeiat sau tratat paternalist de criticii desueţi pentru care istoria s-a oprit de mult din mersul ei maiestuos şi tragic, şopti comis-voiajorul caşaloţilor convins foarte tare.

Spiritul de navigaţie e mort şi îngropat dar criticii desueţi se întrec în catalogări gomoase şi sentinţe arogante. Spiritul de navigaţie are nevoie de nerv. Spiritul de navigaţie are nevoie de noii navigatori care se afla sub semnul disoluţiei nu prin lipsa de asociere vremelnica ci prin lipsa unui discurs viril şi devastator. De ani de zile penibilele bârfoteci insulare sau literare, în marginea infantilismului, ţin loc, anecdotic, spiritului polemic cuceritor, sănătos. Nişte nimenea se bat cu palma pe burdihan pleznind cu metafore stricate şi acreala intelectuala nodurile acvatice semantice.

– E libertate dar nu e spirit de navigaţie revoluţionar în lumile acvatice. E libertate dar nu e curaj în inima orientalelor. E momentul istoric al individualităţilor puternice, obsesii mortale pentru spiritul colectivist. Neaveniţii şi impostorii s-au aciuat la sânul spiritului de navigaţie gâdilându-l şi tembelizându-l prin act aşa-zis critic paternalist, prin construcţii acvatice hilare, prin structuri narative vulgare, şopti păianjenul oceanului.

O grămadă de fiinţe fabuloase se furișară pe sub bărcile proaspăt călăfătuite, gata să comploteze. Să se organizeze. Să tragă sforicele. Puse pe fapte mari. Viaţă sau moartea! Nu se-mpăcau cu cele spuse de Pitoşkin. Un asasin, tipul! Un pirat. Cum să o descăpătâneze pe foca de sticlă din largul nordicelor?! Cum să le împiedice să se reîntoarcă în crunta realitate?!

Totul era cusut cu aţă albă. Poate ca arătarea nici nu era atât de puternică pe cât îşi imaginaseră fiinţele fabuloase. Avea ea un punct vulnerabil! Fabuloasele se tupilară pe sub carena bărcilor proaspăt călăfătuite. Vorbiră în şoaptă, puseră la cale. Puseră santinele pe flancuri, tocmiră iscoade acvatice în corporalitatea valurilor înspumate care măturau arena neîncetat. Discutară aprins de tot. Cum să se organizeze? Într-o mare armată sau în grupe de gherilă? Să dea un atac frontal sau să pună la cale sabotaje şi ambuscade, sau să confecţioneze o disidenţă?! Mai mulţi fiinţe fabuloase protestară. Disidența însemna o superbie a valorii intelectuale. Iar valoarea intelectuala nu mai putea fi confecţionata pur şi simplu. Aşa cum ai pocni din deget. Unele fabuloase, care muriseră cu vreo două sute de ani înainte într-un mare naufragiu virtual, îşi manifestară nedumerirea. Ar fi vrut să lupte făţiş, unu la unu, punct la punct, mulţime de puncte împotriva unei alte mulţimi de puncte.

Atac la baionetă! Doamne, dar regulile s-au schimbat. În lumea modernă sunt altfel de strategii. Sigur că au apărut tensiuni. Unele fabuloase au ameninţat că lasă totul baltă. De-a lungul istoriei, în lumile acvatice, au fost disidenţi într-adevăr fabricaţi de poliţia secretă. Ca să adoarmă spiritele cu adevărat libere. Poate libertine, au opinat unii fiinţe fabuloase. Nu, domnule, au încercat să facă fabuloasele o rectificare esenţială, nu domnule, spirite cu adevărat libere. Spirite libere şi nu altcumva. Disidentul, au spus ele, rămâne disident pe veci, așa să știți. Nu-l confundaţi cu un oportunist. Da, dar viaţa e făcută din nuanţe, au zis câteva fabuloase, dându-ți și ele niște ifose.

Prostii, aşa rămânem în zona literaturii science fiction. A ficţiunii pure, aprecie pisica de mare din inima sudicelor.

Sigur că ne putem întreba dacă nu cumva textele, fie ele şi aleatorii, nu sunt pentru un observator cântecul de sirenă al literaturii. Aceasta după ce ne vom fi întrebat asupra literaturii fie ca autoritate, fie ca expresie spaţială sau spaţio-temporală. O întrupare a neutrului sau manifestare a nefiinţei. Dacă ar fi vorba de autoritate atunci raporturile noastre ar fi de subordonare, de confruntare sau de cooperare cu autoritatea în toată splendoarea ei sau cu o parte din ea. Insurgenţa noastră ar fi într-un asemenea caz nu lipsită de comic, spuse păianjenul oceanului dându-și ochișorii peste cap.

Doamne, curva aia să intre aşa, triumfal, în imperiul oceanic al literaturii science fiction pe care noi, moreaugarinii din Adamville, ne străduiam s-o salvăm de la pieire?!

Câteva fiinţe fabuloase s-au agitat, s-au înfuriat, au dat să se retragă în bărcile lor proaspăt călăfătuite, îmbufnate şi pline de acreala intelectuală.

– Revoluţie! Să facem o nouă revolutieeeee! strigă o fabuloasă împătimită.

– Dar ce schimbăm?! întrebă rechinul melancolic tremurând de frică.

– Asta-i întrebarea?! se burzului contele bureţilor de mare stând ciucit în barca lui proaspăt călăfătuită să nu-l zărească cumva Pitoşkin. Schimbăm vechea ordine, gata, o aruncăm la groapa de gunoi a istoriei!

– Cum aşa?! întrebă guvernatorul aricilor de mare.

– Formăm o reţea! Ne organizăm ca un nor de puncte vibratoriiii! îşi dădu cu presupusul păianjenul oceanului. Asta-i singura soluţie! Moarte piramidei! Moarte geometriei! Moarte euclidianismuluuuui!

– Domnule, fii mai explicit! se rugă ştiuca electrică sau mai bine zis vampa eterică, ea, nebuna, care tocmai îşi băgase capul printre bărci. Ce vrei să zici?!

– Ploaia de dincolo de orizontul vizibil a anunţat în mod evident că s-a sfârşit cu ierarhiile, gata s-au dus! Aceste este mesajul ei! răcni rechinul melancolic încălcând în mod evident regulile activităţii conspirative.

– Prostii! făcu neîncrezătoare ştiuca electrică sau mai bine zis vampa eterică.

– Adică dumneata vrei să luptăm în contra vârfurilor administraţiei acvatice, draga de ea, nu-i așa?! Păi nu vârfurile duc lumea înainte? Nu ele dau formă marilor idealuri?! Nu mă prosti de la obraz că nu se cade!

– Să luptăm pe față! propuse delfinul cicălitor. Şi-atunci se vor alege eroii!

– Ce zici? întrebă scoica de aur.

– Lasă, doamnă! Important e să câştigăm! răsuflă înciudat delfinul cicălitor.

Dar cum?! Arme n-aveau. Unul zise să folosească catargele circului acvatic ca pe-un berbec. Trebuiau să spargă câmpul informațional care strângea ca într-o menghină inelul magic al nordicelor, al sudicelor. Inelul magic în care pluteau frumos adoremite orașele lumii!

Rechinul melancolic se laudă că-n timpul vieţii fusese expert în arme parapsihologice, da, da, un expert redutabil în războaiele de imagine. Căci imaginea e o lume mică ce se desfăşoară. Omenii politici se înghit pe ei înşişi la nesfârșit nemaistapânind presiunea informațională. Noi, spun ei pe un ton maliţios, nu întemeiem. Ne dăm cu lumea înghesuindu-ne la poza finală. Pentru metabolismul popoarelor acvatice. Căutându-ne pe hărţile cerului nu ne descoperim pentru ca descoperitorii, se spune, nici n-ar fi ajuns pe Lună. Să nu ajungi pe lună e ca şi cum nu ai fi avut orgasm. Să nu ajungi pe lună e ca şi cum ai fi instrumentat conspiraţia perfectă. Conspiraţia perfectă e pusă la cale de un conspirator ideal. Conspiratorul e al subteranei în timp ce noi suntem solarieni. Mitul soarelui ne-ar putea explicita. Sfârşitul lumilor, în raport cu lumea noastră solară, este o cumplită virtualitate. Se prăbuşesc imaginile vechi? Se schimbă lumile acvatice? Se schimbă oare imaginarul?

Se sfârşeşte istoria? Pitoşkin anunţă sfârşitul lumilor? Iraţionalul bate în retragere? Sau ne pândesc de sub Vălul Malaya gata, gata să ne lovească din nou cu violenţă? Va face Pitoşkin o nouă schimbare de imagine, voi ce credeți? Vom avea altă perspectivă? Către care profunzimi ne vom îndrepta privirea căutând un sens autentic? Bătrânul Grabo din Hula, cel care a vestit iminenta desecretizare, va fi cumva schimbat? Poate că va fi clonat Pitoşkin?

Poate vei fi chiar tu clonat? Şi atunci la ce ţi-ar mai folosi imaginea? Dar tu eşti imaginea. Tu eşti schimbarea. Oriunde te-ai afla, orice ai face.

Imaginea ta e cu adevărat nouă. Eşti deja un altul. Te modelează explozia informațională. În timp ce te mişti prin crunta realitate, te înnoieşti. Te modelează vârtejurile electromagnetice. Te modelează noile cuvinte. Te modelează relaţiile cu ceilalţi. Relaţia este expresia fiinţării sau funcţionarii tale, fii sigur de asta! Sigur că te crezi liber. Sigur că nu simţi nici un pericol. Dar într-adevăr eşti prizonier pe câmpul de luptă al noilor războaie semantice. Eşti doar o propoziţie în noul scenariu. Războiul semantic te vrea numai şi numai al lui. Pitoşkin te vrea! Te va lua în custodie într-o bună zi! E un altfel de război. Mai subtil, fii cu băgare de seamă. Mai perfid. El se hrăneşte cu propria ta imagine. Imaginea ta e combustibilul lui. Nu-mi spune că trăieşti haotic asemenea nebunului de Pitoşkin. Nu-mi spune că nu-ţi pasă de viaţa ta. Nu-mi spune că eşti gata să mori pentru cauze minore sau pentru cei care nu merită o asemenea onoare. Nu-mi spune că eşti pigmeu. Nu-mi spune că dai bir cu fugiţii. Nu-mi spune că eşti cu capul în nori. Nu-mi spune că ai depus armele. Nu-mi spune că dezertezi. Nu-mi spune că nu ai ideal. Nu-mi spune că eşti pus pe tuşă. Intră în joc. Că dacă s-ar concentra, spiritul omului, oricare ar fi el, acel om, ar putea penetra norii trandafirii făcându-i praf pentru totdeauna. Păianjenul oceanului zise că singura modalitate era lupta corp la corp cu Pitoşkin, cu spionii şi cu alţii asemenea lor. Să le rupă gâtul. Să le facă praf matricea informațională! Şi altceva nu, zău aşa!

– Îl luăm ostatic pe Pitoşkin! gânguri murena indigo, maliţioasa şi ţâfnoasa vrând să-şi dea şi ea cu părerea asupra cazului.

– Fără prizonieri! Fără prizonieri! Fără prizonieri! urla înverşunată o fabuloasă agitându-şi antenele de sidef gata, gata nebună să încalece acordurile de război din inima occidentalelor.

– Doamnelor şi domnilor, onorată asistentă, singura noastră şansă e o acţiune de dezinformare pe un front larg! Îşi dădu cu părerea comis-voiajorul caşaloţilor scuipând un ghem de viermi trandafirii.

– Zvonistică! Înspăimântare! Dezinformare generalizată şi generalizantă!

Iar zvonuri?! Dar nu se hrăniseră lumile acvatice în draci cu mii şi mii de zvonuri în toate războaiele semantice şi în toate perioadele de pace?! Nu spuneau unele fabuloase ca totul e o înscenare? Gurvernanta imperială, în disperare de cauză, avea de gând să folosească reînvierea lor?! Să o treacă în contul ei?! Să folosească ca întotdeauna cuceririle ştiinţei împotriva popoarelor acvatice! Savanţii desueţi făcuseră cercetări în secret asupra evoluţiei, ce mai încoace și-n colo. Evoluţia era o bagatelă duminicala! Şi-acum erau acum scoase la lumina secrete înfiorătoare! Ce tevatură! Păi, sigur! Nu scria în toate jurnalele ca cei mai vestiţi revoluţionari ai lumii fuseseră de fapt agenţi secreţi infiltraţi?! Să te-apuce frigul, tremuriciul!

Rescrieti istoria! Acesta era cuvântul de ordine în toate cancelariile lumii! Au înviat fiinţele fabuloase din ce te miri resturi digitale?! Scrieţi că era prevăzut. Scrieţi că filozofii, poeţii şi pictorii fideli acvaticei oficiale au prevăzut acest adorabil fenomen. Adorabil? Ha, ha, ha! Ce nostimadă! Gonzales, grămăticul abaţiei din Toledo, s-a încumetat să caute secretul rescrierii istoriilor în cărțile secrete ale abației. În timp ce corăbiile condorcelui de Mantua  se desprindeau de ţărm pornind spre Americi, Gonzales, grămăticul abaţiei din Toledo, se întâlni cu Morales, dulgherul din Adamville, care se jură pe viaţa lui că îndeplinise întocmai ordinele primite. Corăbiile condorcelui de Mantua nu aveau să ajungă prea departe iar cu puţin noroc, furtuna care bântuia arhipelagul avea să le trimită la fund în doi timpi şi trei mişcări.

Grămăticul îşi frecă mâinile plin de bucurie şi vărsă în punga dulgherului cei o mie de ţechini promişi cu două seri în urmă. Gonzales, grămăticul abaţiei din Toledo, alergă apoi într-un suflet la birtul Mistreţul Albastru pe care îl ţinea un ciung care cutreierase mările în căutarea comorii lui Bibescu. Ciungul dădu cep unui butoiaş cu rom şi, făcându-i cu ochiul lui Gonzales, grămăticul abaţiei din Toledo, îi spuse că nu i-ar strica un pumn de guldeni.

Gonzales se miră că preţul romului crescuse peste noapte şi vru să ştie din ce pricini şi nu mică îi fu mirarea când ciungul îi şopti la ureche că avea habar de toată tărăşenia şi că engulabilul Carduce, omul de taină al regelui Filip al II-lea, ar fi dat chiar şi doi pumni de guldeni ca să afle tainicele isprăvi ale abaţiei din Toledo. Era Anul Domnului şi regele voia să pună mâna pe Americi înaintea Papei Urban al XVI-lea care trimisese o misiune secretă dincolo de ocean. Gonzales, grămăticul abaţiei din Toledo, văzându-se strâns cu uşa se înfurie peste măsură şi scoţându-şi hangerul îl înfipse plin de ură în gâtul ciungului şi apoi aruncă opaiţul peste fânul de pe podele stârnind un foc straşnic. În îmbulzeală, grămăticul se făcu nevăzut cât ai zice peşte şi, încălecând un catâr o porni iute către Toledo să dea ochi cu stăpânii săi. Gonzales, grămăticul abaţiei din Toledo, călări toată noaptea şi, spre ziuă, pe când ieşea din Pădurea Fiarelor care se învecina cu domeniile infantei Izalba, avu o vedenie, vai, ce vedenie! Un pâlc uriaş de nori ieşi de după deal şi în inima norilor grămăticul zări corăbiile regelui Filip al II-lea. Gonzales se udă până la piele şi văzu nişte peşti uriaşi câzând din cer şi o mulţime de melci sidefii şi înţelese că totul se petrecea aievea. Îşi făcu semnul crucii şi îngenunchie cerând îndurare Domnului exact în clipa în care un căpitan îngreunat de armură ridică securea descăpăţânându-l.

În 1790, pe o stradă în Madrid, nişte femei au zărit nişte corăbii în inima norilor şi au povestit poliţiştilor şi jurnaliştilor că nişte bărbaţi în zale au întors cartierul cu susul în jos şi că le-au ameninţat cu moartea dacă nu le vor spune unde-l pot găsi pe Gonzales Matoras, urmaşul grămăticului. Femeile s-au jurat că spun adevărul dar au negat că în cartierul lor ar fi locuit vreun bărbat cu numele acesta. Gonzales Matoras s-a născut însă cu douăzeci de ani mai târziu şi faptul că el se află încă în viaţă se datorează hazardului care guvernează mişcările norilor, mișcările valurilor.

– Eu votez pentru gherilă! zise sepia orientalelor, fosta iubită a lui Gonzales Matoras.

– Întâi să ne lămurim! strigă delfinul cicălitor. E vorba de demonul apelor în persoană sau de spionii veniţi de dincolo de orizontul vizibil!?

– Poate-i un experiment pus la cale de guvernanta imperială, se grăbi să bage un fitil, acolo, mititel, păianjenul oceanului.

Şi iar se puseră pe scandal. Şi dă-i ceartă. Şi suduieli. Şi înjurături. Şi panaramă. Unele fabuloase vor să folosească, bineînţeles, furtunile oceanice în luptă.

Altele aveau de gând să scoată catargul din punte la înaintare. Iar unele voiau să lupte chiar cu aripioarele goale. Pe viaţă şi pe moarte.

– O să-i infingem lui Pitoşkin catargul drept în piept! O să crape într-o mare de flăcări, într-un ocean de vârtejuri electromagnetice! urla comis-voiajorul caşaloţilor.

– O să piară când îi vom penetra câmpul informaţional! se lăudă guvernatorul aricilor de mare și el, acolo.

Contele bureţilor de mare înjură cu năduf. Cum să vorbeşti de noua ordine a lumii dacă n-ai un plan ascuns?! Cum să te razboiesti dacă nu ai o strategie?! Dacă nu faci parte din noile forţe de navigaţie! Şi cum să te razboiesti cu demonul apelor sau ce-o fi fost el fără să promiţi combatanţilor câte ceva?! Trebuia să promiţi un post înalt, un sac de bani, o proprietate, un pumn de diamante de lumină veche, cel mai mare mare premiu sau, de ce nu, gloria şi numai gloria?!

Să vorbeşti despre un plan? Sau poate despre un plan ascuns? Să nu te umfli de râs când vezi cum mai chinuie nişte nimenea referentialitatea de parcă adevăraţii navigatori ai secretului ar fi nişte sugari? Dar aceşti critici prăfuiţi pun, chipurile, talpă-n gât, vrând să-i înveţe pe noii matrozi cam ce va să zică navigaţia.

– Noii navigatori au poate o ultimă şansă de a revoluţiona spiritul de navigaţie! răcni păianjenul oceanului.

– Noii navigatori au o ultimă şansă de a porni nouă cruciadă a imaginarului spre deruta piraţilor de dincolo de orizontul vizibil. Stă în savoarea lor, în libertatea lor de expresie, în superbia fiinţării lor să înceapă cât mai grabnic revoluţia imaginarului. Altfel, toţi aceşti minunaţi matrozi, se vor bucura de o scurtă notă în pagina istoriei universului plin de universuri! strigă rechinul melancolic.

– Fervoarea lor, prospeţimea şi curajul de a sparge vechiul far şi de a arde falsul spirit de navigaţie care-i guvernează penibil sau gomos, în prefaţa cărţilor sau în punctele de tranzit, sunt atât de preţioase în această minunată cruciadă. Li se vor opune unii, prin diverse mijloace, prin spirit de gașcă sau prin act arogant, paternalist şi leşinat în pieţele publice spre amuzamentul bolnav al muțimilor! strigă un vierme marin.

Romanul se continuă la Omul vălurit (XII).