În urmă cu câţiva ani, în timp ce corabia noastră se legăna leneşă în rada portului Pueblo Matador, Pitoşkin a încercat să mă convingă din răsputeri că în adâncuri zăcea o comoară fabuloasă. Brăţări masive de aur, vase de argint şi o grămadă de diamante de lumină veche aşteptau să fie scoase la lumina soarelui. Dar vajnicul nostru echipaj trăgea însă la aghioase după un chef de pomină. Nu-i păsa, n-avea treabă, nu se sinchisea. Guvernatorul arhipelagului se ascundea după butoiaşele cu rom bucurându-se de rotunjimile unei negrese apetisante rău de tot. Nişte băştinaşi din tribul taori ne dădeau târcoale într-o pirogă vopsită în galben, verde şi trandafiriu vrând să se bucure şi ei de spirtoasele noastre şi de o porţie dublă de tabacioc. Pitoşkin îşi suflecase pantalonii. Îmi flutura pe la nas o hartă jerpelită şi ţipă ca din gură de şarpe, derbedeul imagologic

Da, se pregătea de o mare schimbare de sens.

Vestitul lup de mare Agobadobdo desenase harta chiar cu sângele său pe la mijlocul secolului paisprezece. Sau poate Bobolina prin văzduh o desenase, ah, nebuna!

Regele crabilor din Bornoko nu s-a lăsat însă impresionat de fioroasele tatuaje cu cap de mort pe care vestitul lup de mare Agobadobdo le tot etala trufaș. L-a atârnat în curtea palatului său de un crenel din fildeş lăsându-l pradă caniculei şi ţânţarilor electrici.

Harta a rămas uitată într-un seif bine ferecat al serviciilor secrete externe din inima orientalelor. O meduză a şterpelit-o pentru spionii nordicelor iar Pitoşkin a cumpărat harta dintr-un talcioc din Kabul sau din Omaharma unde fusese vândută de un colonel care dezertase în urma puciului eşuat din septembrie.

Necunoscutul acvatic îl fascina pe Pitoşkin.

Îl excita la culme. Îl atrăgea ca un magnet. Îl pornea prin furtună. M-a prins şi pe mine în jocul lui nebunesc. Am vorbit prea mult despre Hatler, despre Baharin, despre Donaton, despre Leanin şi Satalin, despre Londenburg şi Tratowki, strategul revoluţiilor din Ositias, Gazaala, Quamtomatar, Mitombe, Bel Cantor, Zagadar, Ehurean, Beauburg, Monte Carlito, Badobadorabad, Lamboda, Gavaonia Gao, Kumbali, Nulome, Gugumbe, Kalamatahar, Kumbra Kumbrali, Gontaro, Paragas, Boble, Saon, Ghema, Bomblas, Zaraban, Prudella Qonto, Kankaro, New Orleans, Watanga, Melisador, Watalaa Wangam, Belgrad, Orcheström, Burgund, Ovaloo, Stantivorej, Magribar, Kolsupe, Dadao şi cețoasa Kimballa, despre fractali, magie şi haos, mi-a spus Pitoşkin călăuzindu-mă prin deşertul încins, ferindu-mă din când în când de scorpionii electrici.

E timpul să punem magii în furci! A venit vremea să ferecăm imaginarul şi să strivim visele într-un mojar! Experimentul şi cunoaşterea ştiinţifică sunt căile către ultimul sens al universului plin de universuri!

Nisipul cânta. Puciştii din Paragras fuseseră spânzuraţi în zori la porţile oraşului Kamarsnad, ce grozăvie. Cadavrele lor se uscau bine de tot acum în bătaia soarelui. Soarele se scurgea peste noi în valuri năucindu-ne. Auzeam voci ciudate. Un avion de vânătoare trecu razant pe deasupra noastră. Iar Pitoşkin era convins că vorbisem prea mult despre Tratowski.

Dar poate că lumea era încă fascinată de revoluţie. Poate că era pierdută încă în melancolie. Tânjea încă după o schimbare violentă, devastatoare şi hotărâtoare.

Asta e, viaţa alături de Pitoşkin era palpitantă şi plină de riscuri. Pitoşkin ar fi vrut să cucerească lumea. Să-i dea alt curs. S-o înzestreze cu noi înţelesuri, să fascineze popoarele acvatice din Paris, Londra și Berlin. Se lăuda că el însuși fusese construit de americani și că le trăsese clapa, mișelul. Se lăuda că se născuse dintr-o imprimantă 3 D. Și mai era convins că ne îndreptam într-o direcţie greşită de vreme ce eram sclavii geometriei euclidiene, un obiect ficţional imposibil, de-a dreptul imposibil.

Eu sunt sigur că n-am putea înţelege formele geometrice fără a ne referi la călătoria punctului. Enunţul acesta ar fi la fel de corect dacă aş folosi pluralul pentru că, fără îndoială, sunt expresia principiului lui unu care se multiplică.

Pitoșkin era cuceritor când avea chef. Magistral. Nu-i puteai rezista.

Dar eu?

Eu sunt când punct, când o mulţime de puncte. Sunt văluritul absolut, când un moreaugarin, când Marmeidillah, peştoaica peştoaicelor, când popoarele acvatice digitalizate şi fragmentate aflate în extaz în inima sudicelor sau orientalelor, când Bobolina, când circul acvatic din Marsila Mole, când bamboler multiplicat misterios pe potriva incantaţiilor şamanice pe care le-am desluşit în vremuri imemoriabile în inima universului plin de universuri, ce să mai zici și de mine!

Îmi face plăcere să mă gândesc la punct. Dat lumii spre profundă înţelegere, punctul pare a se sustrage continuu actelor spiritului insurgent, pornit să revendice întinderile siderale.

Probabil că spiritul, aflat într-un corp generat după o geometrie secretă, s-ar putea explicita printr-un punct de tranzit. Poate ca spiritul e de fapt o mulţime de puncte de tranzit.

Un nor de puncte care, aparent, se mişcă haotic într-un ocean plin de sensuri subtile.

Multiplicându-mă şi metamorfozându-mă într-un nor de puncte sub presiunea furtunilor oceanice, îmi măresc suprafaţa acvatică informaţională.

Construiesc în mod pervers corporalitatea moreaugarinilor secretului porniţi în căutarea ultimului sens vălurindu-mi valurile electrizate şi electrizante.

Dar ceea ce mi se pare extrem de interesant şi încântător e felul în care această mulţime de puncte, acest nor, îşi dă seama că e o mulţime de puncte, vălurite și văluritoare.

Sau pur şi simplu află că este un punct multiplicat sau chiar multiplicant, vălurit și văluritor. Spiritul s-ar putea afla în afara mulţimii de puncte care îl compune?!

Poate că el, universul plin de universuri, e format din două părţi distincte, virtualul şi realul. Şi poate ca aceste două părţi comunică între ele într-un mod subtil care ne scapă de cele mai multe ori, pe cuvânt dacă mint

Bobolina mi-a povestit cândva ceva despre acest subiect atât de delicat şi de controversat care pusese pe jar academiile desuete şi conservatoare din Alexandria, Bran, Sulina, Athena, Moscova, Torino, Islamabad, Thule, Sofia, Casablanca, Detroit, Lyon, Marsilia Cretona, Gavaonia Gao, Adavilla Villada, Quadaoda, Qualimbo, Gutumbe, Kamelar, Ositias, Gazaala, Quamtomatar, Mitombe, Bel Cantor, Zagadar, Ehurean, Beauburg, Badobadorabad, Lamboda, Gavaonia Gao, Kumbali, Nulome, Gugumbe, Kalamatahar, Kumbra Kumbrali, Gontaro, Paragas, Boble, Saon, Ghema, Bomblas, Zaraban, Prudella Qonto, Kankaro şi Watanga.

Bobolina a ştiut întotdeauna că încercările mamei sale de a anunţa evenimentele viitoare erau înlesnite de structura intimă a universului plin de universuri.

Ultima dată când ele au stat de vorbă la telefon şi-au împărtăşit unele temeri în legătură cu viaţa lor de femei singure. Dar, oricât s-a străduit, Bobolina n-a reuşit să afle de la mama ei cum avea să fie petrecerea la care o invitase un fost coleg de liceu, Pitoşkin. Cine altul, spuneți și voi dacă n-am dreptate, nu e ceva putred la mijloc!?

Mama ei a ocolit subiectul cu abilitate şi Bobolina a bănuit că-şi pierduse interesul pentru astfel de lucruri. La sfârşitul convorbirii a rugat-o să petreacă seara de sâmbătă împreună cu ea. A aşteptat-o în faţa casei. Îşi pusese ochelarii cu ramă de argint. Aranjase masa în sufragerie. Aprinsese lumânări. Îi pregătise o baie fierbinte. S-au uitat la televizor. Au băut cafea, au flecărit de una, de alta. Au mâncat şerbet din flori de asdrubal şi s-au distrat răsfoind albumul lor de familie. Mama ei părea liniştită şi fericită.

Dimineaţa, Bobolina a fost trezită de chicotelile și șoapte amuzate. Mama ei era îmbrăcată cu noua rochie mov pe care Bobolina şi-o cumpărase din Tambo Tamboree. Se învârtea prin faţa oglinzii plină de veselie, vai ce veselă era! Rochia cedase la cusături dar mama ei nu se sinchisea. A încercat să o liniştească pe Bobolina spunându-i că totul nu era decât o manifestare spontană a dragostei ei pentru ea şi nu o pornire răutăcioasă.

În timp ce-şi turnă un ceai, mama i s-a plâns că are mai tot timpul migrene şi că universul plin de universuri o pune la tot felul de încercări stranii, poate o inițiere de taină.

Apoi i-a povestit ceva fără sens despre ficţiunea generalizată şi generalizantă şi despre spiritul oceanic despre care i-a spus că s-ar putea afla în afara mulţimii de puncte care îi compune fundalul. Bobolina i-a zâmbit amar şi i-a şoptit că nu o interesează asemenea poveşti fără cap şi coadă. Şi-a dat seama însă ca asta a durut-o pe mama ei. Mama ei a răsturnat ceaşca de ceai pe fața de masă de-abia scoasă din dulapul care mirosea a gutui, a dulceață de migole și a pepene galben. A împrăştiat zahărul pe covor. A izbucnit în plâns şi a ieşit repede din cameră şi s-a închis în baie.

După un sfert de oră s-au împăcat. Mama a condus-o până în stradă şi i-a urat petrecere plăcută cu un glas tremurat. Când Bobolina şi-a făcut apariţia la petrecere, a stârnit o oarecare rumoare printre invitaţii fostului ei coleg de liceu. Unii au zâmbit batjocoritor, lumea ca lume, ce poți face? Pălăria şi taiorul pe care i le împrumutase mama ei păreau să facă o notă discordantă cu paietele strălucitoare şi cu mătăsurile fluide. Dar parfumul, furat din sticluţele dosite de mama ei în dulapul plin de gutui, l-au pus în mare încurcătură pe fostul ei coleg. Pitoşkin s-a fâsticit peste măsură şi s-a purtat cu ea ca un adolescent. I-a sărutat mâna cu stângăcie. Când i-a turnat un pahar de şampanie a împrăştiiat o mulţime de spumă în jur.

În clipa aceea Bobolina a zărit-o pe îngâmfata ei rivală din liceu, Sira Serano, din îndepărtatul Guadal, îndepărtatul și parfumatul Guadal. Sira Serano era plină de exuberanță şi încerca să atragă atenţia tuturor asupra sa. Avea însă un surâs artificial iar fața îi era plină de riduri. Mai mult, rochia mov, aidoma celei pe care mama i-o făcuse ferfeniţă, n-o prindea chiar deloc scoţându-i în evidenţă rotunjimile șoldurilor deformate de presiunea îngrozitoare a furtunilor oceanice, uite-așa i le scotea în evidență.

Bobolina s-a gândit la mama ei cuprinsă de duioşie. Încercările ei de a anunţa evenimentele viitoare păreau acum mult mai rafinate. O ferise de un moment penibil comunicându-i în felul ei propriu lucruri pe care le zărise în sclipirile amăgitoare ale misteriosului ocean virtual, aparent fără prea mare dificultate. Dar Bobolina bănui că toate aceste noi încercări o consumau peste măsură pe mama ei, era un fenomen straniu care se producea pe tăcute în întregul Adamville.

Bobolina și-a alungat gândurile cu un gest delicat, şi-a savurat şampania zâmbind enigmatic şi apoi s-a retras plină de discreţie. A pornit hai-hui pe străzi gata, gata să dea peste o aventură nebună cu nişte vânători de balene de sticlă. Într-un târziu, rezemându-se de un grilaj să-şi scoată pantofii, taiorul i s-a murdărit de rugină.

În astfel de întâmplări am putea oare descoperi virtualitatea universului plin de universuri şi am putea afla ultimul lui sens?

Probabil că unui punct real îi corespunde un punct virtual aşa cum unui eveniment virtual îi corespunde unul virtual. Unei mulţimi de puncte reale îi corespunde, în mod firesc, o mulţime de puncte virtuale. Unei meduze reale îi corespunde o meduză virtuală şi virtualizantă. Hm. Ziceți și voi! Nu e oare prea simplu? Dar cine a generat pe cine?! Înclin să cred că trecutul se înfăşoară în virtual în timp ce viitorul se desfăşoară din el, invers.

Pare că doar prezentul e real, el reprezintă crunta realitate. Dacă aşa ar sta lucrurile atunci înseamnă că eu sunt real numai în acest moment. Dar acest moment este el real? Şi atunci să fie Pitoşkin o simplă invenţie? Să fie componenta mea virtuală sau, mai mult, componenta mea digitală? Sau Pitoşkin e cel care a inventat totul de la moreaugarinii secretului la universul plin de universuri? Să fie Adamville, Bobolina, Pitoşkin, , Moreaugarin simple inveţii, rătăciri ale spiritului cuprins de singurătate?

Dar în ce scop se nasc aceste ficţiuni în universul vălurit şi văluritor? Și cum pot fi sigur de acest lucru?! Şi cum pot deosebi oceanul virtual de oceanul digital? Poate că ar fi trebuit să primesc un semnal care să-mi certifice realitatea. Dar dacă l-aş primi cum aş putea fi sigur că l-am primit eu? Şi, mai mult, cum aş putea fi sigur că mi-ar fi adresat?! L-am primit deja? Memoria îmi joacă feste. Imaginaţia îmi joacă feste. Sunt o meduză pe deplin confuzionată şi contrariată. Dar nu sunt sigur că e vorba chiar despre memoria mea. Nu sunt convins că trebuie să fie vorba de imaginaţia mea. Şi dacă ar trebui să fie vorba de o memorie, de o imaginaţie, de ce ar trebui să le revendic tocmai eu?! Mă întreb dacă eu pot fi un eu în absenţa memoriei, în absenţa imaginaţiei. Şi, mai mult, de vreme ce-mi pun asemenea întrebări, e sigur că posed o memorie, e sigur că-mi pot imagina anumite momente din viitor?

Astfel că, deşi memoria mea şi imaginaţia mea par să aibă un caracter continuu, mulţimea de puncte care sunt are discontinuităţi în aparenţa ei. Adică eu sunt un eu nemuritor dar discontinuu. Atunci viitorul imaginat e neimportant, trecutul, prezentul și viitorul aflându-se în același plan? Dar nimic nu mă împiedică să cred în viitor. Poate că nici nu există un Pitoşkin care să înfăşoare plin de perversitate viitorul meu în jurul ficţionalului său. Poate că, de fapt, literatura science fiction pe care o scriu e realitatea! Ea organizează trecutul ficţional vorbind în mod paradoxal despre o realitate posibilă! E noua religie! Ea reorganizează evenimentele trecute. Ea creionează viitorul pe care mi-l pot imagina în fel şi chip. Nimic nu mă împiedică să-mi amintesc trecutul. Nimic nu mă poate îndepărta de ideea nebună de instantaneu acvatic.

Întregul Adamville era în fierbere! Îmi aduc foarte bine aminte. Norii trandafirii, în care stătea ascunsă ploaia, au acoperit cerul pe la prânz dând semn tuturor despre apropiata sosire a piraţilor de dincolo de orizontul vizibil. Eu mă aflam în docurile din Orcheström supraveghind încărcarea unui transport de romane science fiction pe care mi le comandase contabulul de Bitombe. Stăteam de vorbă cu Dovido Giorgiandayo, poetul. Îmi povestea despre o lungă călătorie cu un submarin galben în care aveau să pornească o mulţime de cunoscuţi de-ai noştri. Era o călătorie iniţiatică spre aflarea sensului ultim al universului plin de universuri. Mă interesa să pornesc şi eu într-o asemenea fascinantă călătorie împreună cu ei şi i-am cerut câteva amănunte.

Dovido Giorgiandayo mi-a spus că ideea le venise îndată ce aflaseră despre apropiata apariţie a piraţilor de dincolo de orizontul vizibil. Pirații erau fiinţe fabuloase guvernate de tainica lucrare a furtunilor oceanice. Aveau, se pare, un corespondent în registrul nostru de navigaţie. Norii trandafirii le-au schimbat însă codurile secrete ale fiinţării şi funcţionării. Am bănuit că Pitoşkin s-ar afla prins de bună voie în corporalitatea lor şi că punea la cale o nouă manifestare publică a ideilor sale aiuritoare.

Dovido Giorgiandayo mi-a întins ocheanul sau să pot vedea mai bine fenomenul care stârnise o mulţime de oameni de prin casele lor rotitoare, să văd mai bine spectacolul pus la cale de circul acvatic din Marsila Mole.

Fiinţele fabuloase erau cu toatele prinse în picurii ploii care le purtau prin văzduh pe deasupra mândrului nostru Adamville. Se-mpingeau cu scăfârliile lor însângerate în pielița trandafirie care le ţinea prizoniere. Se-nghionteau. Îşi cărau pumni. Se-mbrânceau. Se-njurau în fel şi chip. Se cotonogeau fără milă căutând plăceri sadice sau masochiste. Se bruftuluiau fără milă. Ce le mai plăcea! Săreau scântei electrice din matricele lor informaţionale.

Pfiuuuuum! Erau o grămadă de figuri. Era caracatiţa portocalie care murise-n noaptea nunţii fiind muşcată de gât de una din domnişoarele ei de onoare. Era şi rechinul melancolic din Bankusai care se omorâse pe vremuri din dragoste, în profunzimile fluide ale universului plin de universuri. Înghiţise un pumn de stele pitice, nenorocitul. I se aprinseseră călcâiele după zbântuita de pisica de mare din inima sudicelor. Era şi dragonul mărilor trandafirii din Tambo Tamboree. Printre coastele albite de valurile înspumate i se zărea inimioara putrezită, săracul! Dragonul mărilor liliachii murise-ntr-o bătălie navală purtată în largul orientalelor între imperialele din Gabelo, Tando, Jaw Kadab, Kantom Pingall, Guasalaa, Pano Gabal, Batoa Butuba, Qintatocoatl, Hazean şi ghiduşa Masam La. Era şi scoica de aur, blonda aia răpitoare care ţinea calea moreaugarinilor secretului în nopţile fără lună. Şi uite-l şi pe delfinul cicălitor care-a fost strivit de-un crucişător al împăratului Owagama. Şi uite-o, draga de ea şi pe murena indigo, maliţioasa şi ţâfnoasa, pierdută cândva într-un vârtej electromagnetic. Şi erau şi multe alte fiinţe fabuloase. Erau docheri, amirali, prinţi acvatici, vânători de balene de sticlă, pescari sidefii, tentaculate albăstrii, pedunculi vorbitori, scoici clămpanitoare şi bârfitoare, peşti zburdalnici şi delfini şi balene albastre, rechini melancolici.

Fluierau cu toatele, îndrăcitele. Hăhăleau. Viermuiau fără odihnă înlăuntrul acelei enigmatice ploi. Se rostogoleau unele peste altele. Mânjeau toată pielița aceea trandafirie cu sânge puturos. Sânge? Dar sângele e doar un mic vârtej electromagnetic zumzăitor! Călcau pe tentacule, mantii gelatinoase şi înstelate, antene şi cartilaje trandafirii, carene argintii. Nu le păsa în nici un fel! Asta voiau, să simtă ascuţişul cleştilor tăind adânc în carne! Să simtă usturimea! Altfel cum ar fi avut o certitudine despre propria lor fiinţă acvatică, oare cum, grea întrebare, nu-i așa?! Păi ziceți și voi!

Bă, acesta e circul acvatic din Marsila Mole! Ține-ți rîndu’ la casa de bilete! Musiu, da ce te împingi în față, stai la rînd cocoșelule, aștia mai sperioși să vină la matineu! Sub presiunea furtunilor oceanice, universul plin de universuri se umflă sau se dezumflă, simțurile sunt bulversate. Curenţii de apă semantici sunt elastici. Şi ei navighează. În nodurile lor digitale se găsesc urme de lumină veche, materie stelară de la începuturi, matrice informaţionale care au fost aruncate de program şi aşa mai departe. Se petrec apoi tot felul de fenomene. Viaţa nu este decât o reflecţie. O aparență. Materialitatea se deduce din viteza picăturilor de apă. Viteza este foarte importantă. Mai apoi, materia invizibilă. Acolo unde curenţii de apă semantici se fac ghem reţinând lumina. Lumina însă scapă de foarte multe ori datorită furtunilor oceanice care se ascund în corporalitatea valurilor înspumate. Şi atunci apare circul acvatic în care tot felul de fenomene sunt posibile dar de nemărturisit, strigă un rechin melancolic pe un ton savant, un fandosit, ce să mai vorbim, făcea ordine la rând.

            Ah, simţurile! Nu sunt ele oare antioceanul virtual? Nu sunt simţurile imaginea răsturnată a caroiajului de puncte care animă fenomenele şi procesele construind aparența universului plin de universuri? Nu sunt oare simţurile ecoul relaţiilor care se stabilesc între aparențele fiinţării şi funcţionării construind marea şi unica şi terifianta aparență a universului plin de universuri în drumul iniţiatic spre ultimul lui sens?

Circul acvatic din marsila Mole era în fierbere. Se certau fabuloasele. Se luau la harță din te miri ce. Bobolina trecu în zbor peste cupola circului acvatic din Marsila Mole să transmită noi mesaje secrete forțelor armate ale națiunii să nu ne prindă pe picior grești cumva conflictul din Balcani. Fabuloasele, ți-ai găsit, nu se sinchiseau de treburile geostrategice, de politica perversă. Ţipau. Băteau din aripioare. Ce le mai plăcea! Să se burzuluiască. Să se hlizească. Să se mire. Să întrebe în gura mare, să comenteze. Să se încontreze. Să-şi dea aere, mamă, mamă! Cine e mai tare decât ele?! Ei? Aveau de gând să se întoarcă în structurile descriptive primare, să facă tevatură în Adamville, să schimbe lumea, să întoarcă întreg universul din drum, să-i schimbe sensul de rotație aparentă!

Tocmai li se preschimbaseră instrucţiunile narative din cauza ploii informaţionale venită de dincolo de orizontul vizibil! Câmpurile lor informaţionale remanente fuseseră supraexcitate iar atotcuprinzătorul stătea să se nască dintr-o clipă într-alta din marele orgasm al oceanului virtual. Şi-acum urlau cu toatele. Cine îndrăznise să le arunce-n vârtejul virtual şi că unde le căra?! Și care voia să le tragă clapa?! Erau amestecate în vreun experiment militar?! Încăpuseră pe mâna piraţilor sau spionilor de dincolo de orizontul vizibil?! Ele erau oare corporalitatea piraţilor? Se jucau furtunile oceanice? Erau fie fundalul războaielor semantice fie corpul miraculos al gramaticilor acvaticeeeee?

Unele râdeau în hohote. Ce îngâmfate! Ziceau c-au văzut lucruri şi mai şi, că nu se speriau cu una cu două. Că oricum or să evadeze. Că acesta-i gândul fundamental al tuturor fiinţelor fabuloase din toate timpurile temporalităţii acvatice. Să o şteargă în imensitatea oceanului digital! Sau virtual? Să se piardă-n universul plin de universuri, s-o apuce-n lung şi-n lat pe mările şi oceanele secretului. Să se arunce-n vâltoarea virtuală a atotcuprinzătorului.

Dincolo de graniţele de necuprins ale fascinantului şi încântătorului univers acvatic!

Să conducă corăbii nebune şi zvelte! Să caute comori fabuloase, să pună laba pe comora lui Bibescu și pe secretul nemuririi! Să înoate în adâncuri în căutarea diamantelor de lumină veche rătăcite de la începutul începuturilor! Să se întrupeze în corporalitatea marelui şi teribilului şi enigmaticului nimic, ah nimicul, ce categorie filozofică imposibilă!

Nimicul? Nimicul nu era altceva decât primul vârtej acvatic virtual care era gata, gata să absoarbă punctul sau mulţimea de puncte ce lua forme aiuritoare în bătaia ploii de dincolo de orizontul vizibil. Gata, gata să înghită materia, nesfârşita materie, pentru ca mai apoi să înmugurească, înşelător, în corpul pervers al altor universuri.

Erau şi fabuloase care aveau rău de atâta profunzime! Se ţineau cu cioturile lor însângerate de pântecele moale, trandafiriu, vălurit și văluritor. Nici nu le trecea prin cap să se arunce în hăul conceptual, să se elibereze de ficţiunea generalizată şi generalizantă.

Erau gata, gata, să dea pe dinafară. Să-şi verse putregaiul, viermii, emoţiile digitale, veninul, coşmarul trăirii, plictisul existentei, puroiul, virtualităţile ancestrale. Erau ameţite de-a binelea. O vorbă nu mai scoteau, răsuflau întretăiat. Stăteau cu feţele lor descărnate lipite de pielița trandafirie şi priveau marea de flăcări care parcă înghiţise universul plin de universuri, norii trandafirii şi aproape întreg câmpul gramatical al tuturor ficţiunilor mele.

Unele se tânguiau de moarte. Ploaia de dincolo de orizontul vizibil făcuse praf lumile acvatice și schimbase pe deplin structurile narative şi descriptive. Nu mai aveau unde să se întoarcă. Şi-acum să plece-n pribegie? Dar dacă totul era o înscenare? Dacă nimic din ce vedeau în jurul lor nu era adevărat?! Era poate o ficţiune exemplară. Sau poate că nici nu ieşiseră din oceanul digital?! Sau poate că nici nu părăsiseră oceanul virtual! Să fi fost lungul vis de după moarte?! Era dualitatea fermecătoare a filozofiilor desuete? Sau manifestarea perversă a unei trinităţi acvatice cu adevărat devastatoare?

Înfulecând bucăţi mari de văzduh, norii trandafirii se înălţară spre înaltul cerului.

Spânzurară acolo de raza unei stele. Crescură atât de fantastic! Se umflară. Gemeau de piraţi. Şi căutară o schimbare esenţială, un punct de fund, un punct de maxim. Creionară fundalul. Puseră la cale un plan numai de ei ştiut.

Pirații sau spionii parcă, vizibilizară caroiajul de puncte care, sub presiunea furtunilor oceanice, producea procese şi fenomene. Staţionară. Descrescură. Staţionară. Porniră vâjâind în picaj. Tunelară oceanul. Trecură pe deasupra occidentalelor zăpăcite şi îngâmfate. Se îndreptară către periferia sudicelor aiurite de soarele dogorâtor traversând flăcările care şerpuiau prin văzduhul leşios. Lăsară în urmă o dâră trandafirie. Pătrunseră sfârâind prin cupola circului acvatic care se rotea înăuntrul inelului magic din mijlocul nordicelor, în apropiere de mândrul nostru Adamville. O flamă trandafirie brazdă întunericul. Talașul arenei acvatice se învolbură deschizând câmpul ficţional al noii structuri descriptive pe care eu, văluritul, o puneam la cale, pervers şi plin de talent.

Bărcile proaspăt călăfătuite luciră. Bărci erau sau bănci? Să fi fost un exemplu al dualităţii care joacă feste filozofului din Kumbra Kumbrali, Gontaro, Paragas, Boble, Saon, Ghema, Bomblas, Zaraban, Prudella Qonto, Kankaro, Watanga, Melisador, Watalaa Wangam, Alexandria, Bran, Sulina, Athena, Moscova, Torino, Islamabad, Thule, Sofia, Casablanca, Detroit, Lyon, Marsilia, Orcheström, Burgund, Ovaloo, Stantivorej, Magribar, Kolsupe, Dadao, Kimballa, Lateea Gome, Ormooz, Galabraa, Fontas, Ascondia, Tato Malo, Worsko, Bashaala, Combeta, Efadalor, Pompaton, Wescutas şi asprul Vitalon?

Prin văzduh se încolăciră ghirlande de flori exotice. Panglicile de mătase foşniră plutind alene. De jur împrejur clipeau spăimoase comete de staniol. Valuri argintii spălau proximitatea conceptuală de la un capăt la altul modificându-mi percepţiile şi purtându-mă de colo, colo prin crunta realitate.

Undeva, sus, pe catarg, strălucea o stea cu şapte braţe gelatinoase care îşi schimbau culoarea neîncetat. O mulţime de matrozi se dădeau huţa pe trapez, făceau tumbe-n arenă, scoteau limba la fiinţele fabuloase şi strigau împătimiţi, pământ, pământ! Aruncau pe gură nori trandafirii şi închideau în pumni focuri reci. Îşi crăpau pieptul şi scoteau dinăuntru animale acvatice periculoase, pline de solzi lucitori.         Acvaticele aveau coarne bine ascuţite, vai, ce coarne! Aveau cleşti tăioşi, aveau colţi fioroşi care sângerau neîncetat. Aveau ochi periculoşi, plini de flăcări, de nori trandafirii şi de viruşi informaţionali gata, gata să dea o lovitură de proporţii tuturor structurilor informaţionale ale universului plin de universuri, să schimbe istoria lumii.

Pofticioasele! Hulpavnicele! Se pregăteau de marele ospăţ acvatic!

Aveau de gând să înfulece gramaticile şi matricele informaţionale, să îngurgiteze într-o clipită sufletele rătăcite pe câmpurile de bătălie navală ale războaielor semantice, să înşface spiritele care pluteau asemenea norilor trandafirii pe deasupra valurilor înspumate.

Se auzi răpăit de tobe. Bubui un tun de mucava de pe puntea unui crucişător de mucava şi staniol. Ce mai canonadă navală asurzitoare şi devastatoare! Torpile sâsâitoare se înfipseră fără milă în corpul ficţiunii generalizate şi generalizante. Mine antisubmarine se lăfăiau acum, pântecoasele, în corpul unduitor al valurilor înspumate. Lătrau mitralierele și tunurile de carton.

Fiinţele fabuloase se inviorară. Un val de urlete turbate umplu întregul circ de ape de la un capăt la altul. Apoi o grămadă de şoapte speriate. C-o fi, c-o păţi. Că ce mai brambureală era! Era să fie vis?! Era să fie crunta realitate?! Chestii dintr-astea, siropele, oare? Bombăneli răutăcioase. Câte-un oftat suspect. Râgâituri bolnave. Horcăieli canceroase. Plescăituri puturoase. Hăhăleli neruşinate. Tuse tabagică. Sâsâituri ameninţătoare. Şi dă-i ceartă, babardeală. Controversă furibundă, înjurături de mamă. Huiduieli. Bă! Frate! Câte-un discurs fulminant. Răsuflări întretăiate, gâfâială pe sponci. Sughiţ nostalgic. Tocaieli zgomotoase şi neruşinate. Şi tot felul de zvonuri ticăloase!

Mândrul nostru Adamville era pe jeratec! Zvonurile pluteau de nebune prin câmpul gramatical. Că era programată dinainte supraexcitarea câmpurilor informaţionale remanente ale tuturor fiinţelor fabuloase. Că-i o genă specială care comanda chestia asta. C-ar fi străină de codul genetic primar. Că toate-s nişte tâmpenii. Că periferiile arestaseră centrul şi că atotcuprinzătorul fusese îngurgitat de marele nimic, hulpavul. Că de fapt o vrăjitoare din Burgula şi-a băgat coada de la mătură şi-a încurcat borcanele rău de tot. Că-s cu toatele satanizate şi că nu s-ar fi putut altfel de vreme ce trebuiau să plătească toate păcatele universului plin de universuri. Toate. Dar de ce, domnule, tocmai ele?! Era jocul hazardului, jocul văluririi! Era jocul ploii informaţionale venită de dincolo de orizontul vizibil să bulverseze noua ordine mondială!

Noua Ordine Mondială a intrat în moarte clinică! Simpaticul domn Z.B. s-a păcălit un pic în scenariile sale geostrategie, domnul Truman a construit o eroare respectabilă, colonelul Sharun, necunoscut publicului larg, a dat-o-n bară, generalul Barâşkin, necunoscut publicului larg, a făcut un calcul marin greşit, ocultele de serviciu din Alexandria, Bran, Sulina, Athena, Moscova, Torino, Islamabad, Thule, Sofia, Casablanca, Detroit, Lyon, Marsilia Cretona, Gavaonia Gao, Adavilla Villada, Quadaoda, Qualimbo, Gutumbe, Kamelar, Ositias, Gazaala, Quamtomatar, Mitombe, Bel Cantor, Zagadar, Ehurean, Beauburg, Badobadorabad, Lamboda, Gavaonia Gao, Kumbali, Nulome, Gugumbe, Kalamatahar, Kumbra Kumbrali, Gontaro, Paragas, Boble, Saon, Ghema, Bomblas, Zaraban, Prudella Qonto, Kankaro şi Watanga au deraiat în ridicol. Serviciile secrete se acoperă de ridicol şi nu mai reuşesc să-şi regăsească identitatea. Generalii fioroși au ieşit la pensie, armatele rătăcesc în bumbăceli sângeroase, fără de noimă. Catastrofele Naturale Nasoale care stau pe după colţ vor împinge populaţiunile să se reorganizeze pe Naţiuni şi să lase dreak parteneriatele simandicoase şi arogante, piramidele cu ochi ochioşi, intrigile de cancelarie, holiudienele răzbeluri imagologice, bla, bla, bla. Kaplan ne trage de mânecă despre China, jobeniştii burselor trag lichiditatea-n garaj ca să se perpelească poporanu mondial, să moară de sete imobiliară, automobilistică sau perversatil-orgasmic, după caz, așa să știți. Guvernele, partidele, academiile sunt desuete, toate, afirmă totalitarienii din Maona Lao plini de arogană.

Ce aiuriți, domnule dragă!

­– Și socialismul e mort și îngropaaaaat! strigă pasionații de filozoficale din Marsai.

Și capitalismu’ e kapuuuut! strigă entuziasmați cercetașii din Kutombe scobindu-se în nas, nemernicii, obraznicii, nebunii de ei.

Uite-așa se prostește lumea, vorbind parascovenii, dând ochișorii peste cap, cocoșindu-se, crezându-se, închipuindu-se.

Văluririle, multiplicantele mele, au anunţat ploaia spre seară, cu sunete viguroase, prelungi şi ademenitoare, schimbându-şi culorile cu repeziciune.

Rechinii au ieşit din valuri în nopţile cu lună plină vrând să fie ei cei care vor zări primele picături de ploaie. Marea balenă albastră din Bankusai s-a iţit şi ea speriată printre talazuri întrebând ce şi cum. Scoicile au cântat un ragtime îndrăcit chemându-l pe cel mai mare trombonist al tuturor timpurilor să li se alăture. Trombonistul avea o barbă cât toate zilele şi punea pe jeratic o mulţime de şmecheri care se vânturau prin barurile nordicelor şi occidentalelor în căutarea ultimului sens. Își făceau mendrele și prin cafenelele socialiste din Adamville. Prizau tabac, vorbeau în gura mare şi se scalâmbaiau pe ringul de dans în toate felurile. Dansatorii de house îi fluierau pe ruptelea şi-l împroşcau pe disck jockey cu şampanie şi bere din belşug.

Aşa e lumea, n-ai ce să-i faci!

Batracienii puseră la cale înălţarea unui baraj în timp ce politicienii sudicelor se întâlniră cu politicienii nordicelor, în mare secret, la bordul unui uriaş crucişător portocaliu, semeţ şi înarmat până-n dinţi. Voiau să pună la cale un plan de apărare comun sau să negocieze un armistiţiu cu norii trandafirii. Contraamiralii occidentalelor se certară cu acvatica oficială nefiind de acord cu strategiile militare impuse de ea iar docherii orientalelor îi scriseră împăratului norilor trandafirii anunţându-l pe un ton grav că se vor petrece evenimente tragice şi de neînţeles pentru popoarele acvatice digitalizate şi fragmentate.

Soprana Amalida Amoleda a cântat pentru prima oară atunci aria tragicului la conferinţele decembrice spre spaima tuturor imperialelor.

Dar ce e tragicul? Ce spunea despre el Pitoşkin?

Ar fi zâmbetul scufundat într-un ocean de lacrimi? E surâsul furat de norii trandafirii care se târăsc peste acoperişuri înceţoşând orizontul din întregul Adamville?

Privind plin de uimire orizontul trandafiriu, împăratul norilor trandafirii din Kamtai ceru primului poet al curţii sale să scrie un catren despre tragic dar poetul îl dezamăgi pierzându-şi astfel capul. Filozofii orientalelor şi-au pierdut şi ei capul rătăcind printre teorii şi ipoteze care mai de care mai fanteziste. Norii trandafirii sunt expresia virtuală a universului plin de universuri, au susţinut arhivarii sudicelor. Nici măcar, i-au contrazis gramaticii nordicelor fălindu-se în fel şi chip. Filozofii sudicelor s-au jurat că ar fi descoperit că norii trandafirii au ca pereche un registru de navigaţie virtual şi au promis că or să afle întreg adevărul despre ploaia venită de dincolo de orizontul nostru vizibil şi despre spionii sau pirații despre care se spunea că aduc cu ei o nouă concepţie despre atotcuprinzător.

Nu cumva atotvăluritor?!

Timonierii vorbăreţi din Melisador, Watalaa Wangam, Orcheström, Burgund, Ovaloo, Stantivorej, Magribar, Kolsupe, Dadao, Kimballa, Lateea Gome, Ormooz, Galabraa, Fontas, Ascondia, Marsilia, Tato Malo, Worsko, Bashaala, Combeta, Efadalor, Pompaton, Wescutas, Vitalon, Bumbela, Combatador, Foretta Vion, Yagoo, El Satador, Torina, Efar, Kamer, Gobed, Ygonaa, Baradazar, Gompanion, Berlin, Foragan, Alpetta, Londra, Musao, Salvedar, Ganta Baray, Toame, Meto şi nesupusa Agya povestiră că avuseseră un coşmar şi că era posibil ca întreg universul plin de universuri să fie înfăşurat într-o mantie de ape de neştiuţii navigatori ai secretului din Marsila Mole.

Despre ei se spunea că ar fi navigat pe coama valului înspumat care a spălat zile în şir insulele nordicelor şi că şi-ar fi dat cuvântul de onoare că văzuseră pentru prima oară în viaţa lor un diamant de lumină veche în plasele unui pescar din Gambole, oraşul turnurilor de sticlă şi nu în propriul lor ochi ficţional. Docherii nordicelor îi căutară pe timonieri vrând să-i răpească pentru că aveau de gând să atace sudicele şi să devină nemuritori. Pescarii orientalelor puseră la cale o ambuscadă în care ar fi vrut să-i atragă pe pescuitorii de perle iar forţele de ordine încercară să împrăştie cei zece mii de scafandri care aveau de gând să dea o lovitură mortală guvernantei naţionale şi să-i aresteze pe ofiţerii regelui mării. Moreaugarinii secretului s-au preschimbat în circul acvatic din Marsila Mole şi au animat fabuloasele căutând cu înfrigurare ultimul sens înainte ca marele nimic, hulpavul, să înghită întreaga materie. Ce povesti uluitoare mai ştiau fabuloasele!

Uite-aşa se dădeau în stambă fiinţele fabuloase, dragele de ele! Aflase nu ştiu care că fuseseră aduse acolo ca să caşte gura la un mare spectacol de circ ca să-şi piardă suflul, energia şi bruma informațională. Altele ziceau c-o să fie doar un simulacru de concurs. În acelaşi scop. Să li se înmoaie oasele. Să le treacă cheful de-a încerca să găsească teribilul adevăr al tuturor lumilor. Unele ziceau, pline de aplomb, că Pitoșkin, demonul apelor însuşi, se pregătea să le joace o festă de proporţii. Era hotărât să le supună la torturi înfricoşătoare să mărturisească vreuna dintre ele cum de au ieşit din oceanul universului plin de universuri. Că demonul apelor avea de gând să le arunce în groapa istoriei şi să le ţină acolo până-n anul de graţie 3611, să poată lua atotcuprinzătorul cel miraculos în deplină stăpânire de-a lungul întregului Adamville! Altele ţipau că totu-i o mascaradă pusă la cale de spionii sau de pirații de dincolo de orizontul vizibil. Spionii ţâşneau de fapt dintr-un univers cu peste o mie de dimensiuni şi se pricepeau de minune să manipuleze câmpurile informaţionale. Ei ar fi fost inversul informaţional al marelui nimic, al necuprinsului și miraculosului nimic!

Şi tot felul de bazaconii!

Atmosfera era pestriţă. Sufocantă. Îmbâcsită. Ca mai întotdeauna la astfel de adunări cu multă lume. Spoită cu înfiorare de doi bani. Îmbibată cu sudoare. Împănată cu bârfe de tot felul, ah bârfitorii, ce fabuloase acvatice. Atmosferă garnisită cu gargară savantă. Umplută cu înjurături. Cu sudalme viu colorate, cu panaramă şi scatolceală. Cu ameninţări. Atmosferă de-a dreptul periculoasă. Ocultată. Şi, fără îndoială, dirijată!

Dar navigatorii dirijau fiinţarea şi funcţionarea furtunilor oceanice! Bobolina mi-a spus-o, draga de ea, vâslind părelnic înspre Parisul visurilor noastre!

Despărţindu-mă de inspiratul poet Dovido Giorgiandayo, am dat nas în nas în docuri cu Bobolina care a şi pus repede mâna pe mine. O nebună! Poate că o cunoscusem în bazarul de reptile de pe Yagomanator, asteroidul imperialelor trandafirii care tânjeau să conducă lumile acvatice prin lovituri de palat, prin crime şi intrigi fără de sfârşit, poate că eu o inventasem.  Făcea vrăji, Bobolina. Se visă regină! O ştiam eu, nu putea să mă ducă cu zăhărelul. M-a chemat în grădina ei de sticlă, într-un inel rotitor aflat la periferia ceţosului Tagula Manokaan. Pusese la cale un mic eveniment monden, chipurile. M-a servit cu şampanie făcută de şamanii din Bankusai. Am savurat şampania cu un soi de evlavie. Sigur că m-am bucurat să fiu invitat la o asemenea întâlnire mondenă! Bobolina m-a prezentat tuturor, arborând o expresie uşor maliţioasă.

Dar invitaţii ei parcă nu auziseră de mine! Nu citiseră scrierile mele despre miracol şi magie. Nu savuraseră romanele mele science fiction pline de chei ale secretului din inima universului plin de universuri! Faptul m-a enervat, pe moment. Apoi însă, o tartină cu caviar mi-a redat buna dispoziţie. În fond, de ce-ar fi trebuit oare să mă cunoască bătrâna vrăjitoare care ţinea în braţe un vârcolac fălcos, stacojiu şi urâcios?

De ce ar fi trebuit să audă de mine cyborgul plin de coşuri care golea pahar după pahar, ascuns după un stâlp împodobit cu ghirlande de flori exotice? Şi totuşi, ar fi trebuit să mă ştie! Eu eram. Văluritul eu eram. Eu eram văluritul care mâncase şaisprezece cupe de cristal în mai puţin de un minut, făcând trei pase acvatice, la concursul mâncăcioşilor organizat de consiliul municipal din Waganto Tongawa. Eu eram văluritul care stătuse sub apă mai bine de cinci ceasuri fără oxigen modificându-mi din trei în trei minute matricea informațională primară prin incantaţii şamanice şi răsucirea degetului inelar în sensul invers acelor de ceasornic. Eu eram. Eu eram văluritul care se căţărase pe hotelul Ritz levitând și înfiorându-i pe toți cei din Adamville, şi tot eu dădusem gata un tort de ciocolată de peste o sută de kilograme făcându-l invizibil prin invocarea spiritului metaforic ce sălăşluia pe vârfurile îngheţate ale nordicelor. Eram un adevărat magician, nu-i aşa?!

Eu eram, în carne și oase. Simultaneitate ficţională generalizată şi generalizantă! Dar nu păreau să mă cunoască. Nu ştiau să mă meduzeze, ficționalii fabuloşi!

Invitaţii înfulecau cu toţii fără să mă ia în seamă, meduză nevăzută, râdeau, îşi dădeau coate, vorbeau în gura mare, se clătinau ameţiţi, se ciocneau unii de alţii. În mod curios, vorbeau plini de însufleţire despre primul război semantic mondial, despre motorul cu aburi şi despre prima călătorie în Lună.

La început, n-am îndrăznit să o trag de limbă pe Bobolina. Dar, în cele din urmă, am prins-o în bucătărie între două cafele. Am somat-o. Am ameninţat-o. Ea m-a bătut uşurel pe obraz, nebunatica, ficționala, vălurita.

            – Prostuţule, n-ai înţeles încă ce se întâmplă? Te rog, văluritule, să nu-i spui lui Pitoşkin, nu-i aşa,?! Pitoşkin e un sifon nenorocit! E informatorul imperialelor! Ia seama la el, stai cu ochii minţii pe matricea lui informațională! Ai grijă! O să-ţi facă de petrecanie! I-ai pus pe gânduri pe marii părinţi ai imperialelor şi pe generalii marilor armade! L-au trimis pe Pitoşkin să-ţi ia urma, să te tragă de limbă, să te digitalizeze! În sfârşit, eu am vrut să-ţi fac o surpriză pentru că eşti iubitor de miracol şi pentru că eşti unul dintre moreaugarinii secretului, tu ești Văluritul!

Şi a scos dintr-un sertar secret un album de fotografii jerpelit şi învelit într-o frunză îngălbenită de bagdaian. Fotografiile erau şi ele, toate, îngălbenite.      Am rămas cu gura căscată, mi s-a tăiat răsuflarea. E o ocazie unică, scumpule! Așa mi-a şoptit Bobolina surâzând, ce surâs avea Bobolina! Oamenii ăştia au înviat doar pentru câteva ceasuri, mi-a şoptit Bobolina aruncând bucățele de santal într-un bol de sticlă. Nu e nemaipomenit?! Iar tu eşti martorul meu principal. Şi s-a dus în sufragerie să împartă cafeaua şi să flecărească, de nebună, cu personajele pe care le resuscitase înmuind fotografiile lor în sânge de bibaresă de Kabul şi în infuzie de trandafiri de gheaţă aduși tocmai din Nagasaki.

Aş fi putut chema gărzile imperiale. Aş fi putut anunţa acvatica oficială cea trandafirie, să-mi fac datoria de bun cetățean. Aş fi putut să-mi folosesc însuşirile magice şi învăţăturile primite de la ghilda focului şi de la ghilda navigatorilor. Se întâmpla ceva cumplit de periculos. Mi-am înfrânat pornirea fiind cumplit de curios să văd ce se poate întâmpla.

I-am recunoscut cu uşurinţă pe toţi invitaţii Bobolinei în fotografiile din album. Un astrolog din Tambo Tamboree. Un filozof melancolic din Haboda. O actriţă de la teatrul de revistă din Qomomamor. Un astronaut nefericit de pe Gamhoban. Un tenor zăpăcit din Bankusai. Un comerciant de matrice informaţionale, tare vorbăreţ. Un vânător de balene de sticlă cumplit de îngâmfat. Un călugăr misterios din Toptamoga. Un cruciat fioros şi răcit din Lyon. Erau și nişte fiinţe fabuloase acvatice. Şi chiar o doamnă electrică despre care se vorbea că ar fi înrudită cu familia regală din inima orientalelor!

Eram ameţit. Dintr-o dată, iată, oamenii altor vremuri stăteau la taclale unii cu alții în grădina de sticlă a nebunei de Bobolina. Oh, dacă ar fi aflat gărzile imperiale, sigur i-ar fi tăiat capul cât ai clipi! Mda, nu puteam să-i fac chiar eu una ca asta. Dar ea, Bobolina, cum de se gândise să modifice întregul corp gramatical al lumilor acvatice ferestruind temporalitatea fără să-i pese de principiile fundamentale ale ficţiunii generalizate şi generalizante?