AJUTOR!

Putea să-mi mulțumească, dar bălmăjea ceva despre soartă, bani, neîncredere și câini. Să mă feresc! Un cerșetor jegos, mi-am făcut pomană cu pachetul de mâncare și un pet de apă. În gang, un pic de umbră, stația de autobuz animată în ciuda caniculei, se pare că a fost un accident grav la ieșire din Florești către Cluj. Lungesc gâtul după autobuzul 9, o doamnă cu ochii-n telefon, căștile pe urechi și un câine în lesă ce lasă balegi în urmă. N-aude soneria semaforului, nu vede că-i roșu, se apropie vijelios sirena unei ambulanțe, după ea urletul motoarelor grăbite să prindă unda verde, scăpate din coloana accidentului, o apuc de umăr, câinele sare, simt mușcătura, alunec, apoi izbitura crâncenă. Nimic. Nimic. Durere atroce. Nimic. Cine a stins lumina? Printre gene, surprind chipuri îngrozite. Ei și? Am căzut în rahat! Noroc că am tricoul de lucru, o să mă schimb în gară. Trebuie să ajung acasă! Nu înțeleg cum văd periscopic autobuzul. Filmat cu telefoanele, chiar nu-mi place, nu știu de la ce idiot au învățat, mă ridic, sar în autobuz. Încă alb, nu mov, precum celelalte. Sunt singurul pasager în bolidul ce trece în viteză de Calvaria, nu oprește nici la Agronomie, urcă pe Clinicilor. E închis Centrul? Untold, ceva? Încetinește. Urcă indivizi în pijamale, cu perfuzii, absenți, cu ochii goi, albi, mașina decolează efectiv, mai să ne lovim de o foreză când intrăm brusc în subteran, să vezi minune că ăștia fac tunelul sub Feleac, nici nu știam că s-au apucat de metrou, da’ pe aici? Mi-e rece, geamul s-a aburit, pot să-mi văd reflectat creierul, parte din calotă atârnă prinsă de piele peste ureche, gâtul mânjit de sânge! Asta era. Închid cu un pumn osul desprins, perfect, trag pielea, o prind cu două ace de siguranță iar apoi cu bandă de hârtie improvizez un pansament. În față e alt autobuz, cu burduf, peisajul bizar, un ciudat tub de culoare violacee împuns din loc în loc de ceva ce îmi par fântâni. Nori cu nuanțe roz-violet. O platformă. Arată bine pentru o stație de metrou. Dar ce caut eu aici? Pasagerii dinainte se reped printr-un jgheab îngust către o ușă minusculă, iureș de păstrăvi eliberați în iaz. Urmăm noi. Șoferul arată ca o radiografie. La coborâre sunt despuiat, înainte ne iese un grup de… Nu-mi pot da seama, femei, bărbați, chilugi, în salopete de culori diferite. Fiecare ia câte un pasager, rămân singur pe platformă, nu li se mișcă buzele, dar aud o mulțime de exclamații de la ei. „Oh!” mi se indică în timp ce ies pe o ușă mai largă un loc pe peron. Nu știu cum răsare o terasă elegantă, ferestre mari, o masă și un scaun. Mi se pune în față un cocktail. Bun. Chiar mi-era sete, oare încă unul s-ar putea? Nu termin gândul, un barman ciudat mă servește cu al doilea. Totul este din oglinzi. Mă văd numai pe mine, barmanul nicăieri reflectat. Ciudat efect optic. „Nu trebuia să fii aici! Ultimul client aidoma ție a fost o unguroaică arsă pe rug pentru vrăjitorie!” Sunt fascinat! Individul nu-și mișcă buzele, fața imobilă, cu toate astea îl aud. Oare cum au făcut tubul? „Ceea ce vezi este spațiul condensat, adunat ca hârtia creponată, timpul este înghețat, norii sunt aglomerări de fotoni cu viteză redusă, fântânile sunt supape de conexiune cu rețeaua de încălzire, apă. Te poți scufunda în el, dar dacă te prinzi de figură, vezi că se manifestă ca o gelatină.” Sorb din băutură, hrănitoare, dar seacă. Ușa mică unde duce? „Spre Infern, adică nicăieri în nimic.” Și Judecata de Apoi? „Nu e fezabilă. Aveți liber arbitru în Paradis, de care se pare, nu aveți grijă. Acolo sunteți cântăriți prin suma alegerilor făcute. Aici e doar triajul, Destinația Finală.” Din când în când apar tot felul de ciudați în salopetă, parcă văd prin mine și exclamă, oh, apoi dispar. „Se pare că e greșeala recrutorului, un cerșetor. Eu sunt doar un primitor, dar avem cărăuși, recuperatori… Nu știu unde să te trimită, la juridic, transport, tehnic, mentenanță…” Al treilea cocktail. Auzi, am muncit din greu patruzeci de ani. Și aici să muncesc? Iar nemernicii de afară stau bine, mersi, pe pensii speciale? „Și alea sunt tot alegerile voastre proaste! Plătiți pentru ele, și acolo, și aici” Și în Infern? „Aproape toți!” Hai dă-o naibii că nu suntem așa de răi! O toaletă? Acum văd pe chipul lui surpriză. Pornim către un perete și mă trezesc într-o încăpere de un alb insuportabil. Chiuveta fără oglindă și vasul ies lent din, nu știu ce, asta da inginerie! „Spală-te bine! Când plec de aici, trage apa și sări în budă! Gândește-te unde vrei să ajungi! Nu știi de la mine!” Mă simt bine, îmi vine să fluier la vederea prafului amestecat cu sânge, turbanul de bandă adezivă s-a topit, chiar beau câteva înghițituri. Bună! Singurul regret e că nu știu dacă mai prind trenul. Aparatele se retrag ușor, mă panichez, dacă e vrăjeală totul? O farsă elaborată? Ce am de pierdut? Vreau înapoi! Apăs butonul, plonjez disperat în vârtejul din vasul toaletei, mă simt brusc mărunt, fluidizat, se face întuneric, am senzația că sunt un pește în mediul lui acvatic, sunete înfundate, clipocite, amețeală și frig. Liniște. Liniște. Un miros ciudat, nu văd nimic, beznă. Spatele îmi spune că sunt pe ceva metalic, tare, rece, furnicături dureroase în tot corpul. Parcă-i un tunel, bine că nu-s claustrofob, iată și luminița, o străfulgerare, un huruit îngrozitor mă scoate afară, încerc să trag aer în piept, acum e mai bine, un pic mai cald.

─ Bun, dezinfectare și pregătiți-l de recoltare! Ce avem, bărbat, traumatism cranio-cerebral deschis, a alunecat, lovit de stâlpul metalic de la trecerea de pietoni apoi de o sticlă spartă de bere, ajuns în comă profundă la orele 08:31, moarte cerebrală la 09:15, declarat decedat la 09:35.

Asta e! Am pierdut trenul!

─ Poliția a luat legătura cu familia… și-au dat acordul, așa că, cei de la cardio au venit? Nu? Corneea, rinichii, inima și pielea, este nevoie urgent de ele!

De mine e vorba? Da, am fost de acord ca în caz de ceva să donez, dar acum?

─ Ficatul, nu, bolnav cronic, steatoză hepatică!

Da! Slănina și pălinca! Și prăjiturile soției! Eu sunt inculpatul. Bă, sunt viu! Nici un sunet. Să mai încerc odată. Sunt viu!

─ Deși ar putea fi ceva pentru un cirotic. Bun, întâi cornea.

─ Dom’ doctor, ceva nu e în regulă, nu are nici o fractură deschisă! Și i s-au mișcat genele! Ceva nu e în regulă!

Normal! Voi nu înțelegeți? Sunt viu!

─ Cum așa? Glumești? După ce a stat la frigider până Poliția a vorbit cu aparținătorii, dacă nu a murit de lovitură, sigur a crăpat de hipotermie!

Deci m-au pus la rece! La păstrare! Dacă mi s-a închegat sângele? Ăstuia îi arde de glume și eu stau ca o halcă de carne în galantar! Bă! Uitați-vă mai bine!

─ Nu are fractură! Numai două ace de siguranță înfipte în scalp! Și pupila reacționează la lumină! Uite, a tresărit!

Prind disperat mâna cu bisturiul deasupra ochiului, urmează nebunia! Cad de pe masă, ce-mi place că mă doare, printre urletele de surpriză înhaț un scalpel și mă ridic amețit!

Stupoarea îi ține blocați cât timp mă retrag împleticit și ies pe ușă din sală, apoi o blochez cu piciorul unui scaun.

─ Dom’le, stai că nu-ți facem nimic!

Nici gând! Cobor scările, om beat de viață, ies în curte și canicula mă trântește în fund. Soare! Căldură! Portarii încearcă ceva, aproape îmi vine să râd de arsura din tălpi.

Și de ei! Alerg greoi, înghit lacom aerul fierbinte, trecătorii se feresc speriați, am numai un cearceaf pe mine, în fundul gol, ce-aș putea să le fac? În fugă pe lângă Bibliotecă, ajung pe Moților și cu un efort uriaș ajung din urmă autobuzul la stația din centru. Hai odată! Ceasul de la catedrala Sf. Mihail arată ora două. Hai odată! În mașină se face gol în jurul meu, încerc să le spun că nu mușc! La Central au început sirenele în spate. Oare vin după mine? Mi-e a naibii de bine, mă bucur să văd sângele cum mi se prelinge din julitura de pe picior. Horea, lungă mai e. Urmează Piața Gării, cobor în stație, alerg pe trecerea de pietoni, pâlpâie lumina verde, mașina Poliției a intrat direct pe trotuar, un boactăr mă urmărește în timp ce țipă:

─ Prindeți mortu’! Prindeți mortu’! și pășește pe carosabil când se face roșu.

─ Dă-ți amendă! Dă-ți amendă! răcnesc, din față apare doamna cu câinele, acum mă feresc de mușcătură, o mașină în viteză o izbește în timp ce sar peste gardul refugiului pentru tramvai, iată și donatoarea! Aș face pasul ștrengarului când ajung pe peronul gării, sar în trenul de Sibiu, ce se pune în mișcare iar ușa se închide în spatele meu.

─ V-a prins băbatu-său, crai bătrân? mă întreabă controloarea, apoi îi văd uimirea. Mă observ, am două pete mari vineții în jurul ochilor și o paloare cadaverică, călătorii se retrag speriați cât timp îi cer telefonul. Mi-l oferă în transă. Formez, sună, sună, răspunde, te rog!

─ Alo? Eu sunt iubito, nu te speria, sunt viu, da, da, vii cu sicriul? Hai te rog pe variantă la Apahida în gară, sunt dator cu banii de bilet, nu, n-am murit, a fost o încurcătură! Pa!

─ Ce este dincolo? mă întreabă femeia.

─ Nimic doamnă, aici e totul!

─ Și-acum ce faci?

─ O sectă, un cult, sunt cel ce s-a întors din morți. Adepți, bani, adepte…

Sunt cuprins de gânduri negre. Tehnic am murit, nu mai am buletin, doar certificatul de deces, nu exist, va trebui să merg în instanță să demonstrez că… Dar sunt viu! Un singur pasager, parcă mi-e cunoscut, nu știu de unde…

─ Arăți ca naiba, plătesc eu biletul, să nu pățești ceva, vin cu tine! Da’ am loc în mașină cu voi, nu?

─ Dacă nu, o să călătoresc în coșciug, să văd cum e!

─ Hai, lasă gluma! Cineva trebuie să vadă de tine!

Are dreptate. În Apahida coborâm, peronul e fierbinte, trenul pleacă, gara dezolantă și pustie, nu mai e nimeni afară în arșița nemiloasă. Mă prinde de braț cu o strânsoare de clește, de nicăieri apare în viteză o drezină, mă trage în fața ei, pe șine, izbitură în plin, mă trezesc pe platformă și îi văd chipul, o radiografie. Un recuperator!

─ Nimeni nu scapă din triaj! Îmi spune fără să miște buzele. Sunt furios, apuc un levier și îl pocnesc cu sete unde apuc.

─ Îmi fac numai datoria! spune mirat înainte să-l decapitez.

─ Și eu! Nu mă întorc acolo! Îl arunc din platformă, în mod bizar zburăm alături de un avion ce decolează. Intru furios în cabină și-l lovesc pe căruș ce se face cioburi. Cum opresc hardughia? Izbesc bordul, cădem vijelios spre Lacul 3, sar, se face întuneric și frig, mă trezesc că plutesc pe o înghețată cu nuanțe roz-violacee, sunt orbit într-un nor, arde sub mine gheața spațiului condensat. O supapă! Deasupra libelule cu cranii în loc de cap, zbârnâie nervos. Mă caută. Dacă mă întind nu mă scufund, mă dor toate oasele, nu a fost tocmai o cădere pe saltea. Cu mâna ating ceva ca o piatră! Fântână! Sar disperat în ea și mă gândesc să ajung unde mi-e locul. Din nou clipocitul înfundat, senzația subacvatică, mă strânge ceva de gât, am arsuri de foc în picioare. Liniște. Liniște. Întuneric. E frig. Iar? De ce m-am grăbit? Aveam tot timpul! Acasă! Acasă trebuia să mă gândesc! Aud zgomete înfundate, buf, buf, deasupra, miros înțepător, acum sunt pe ceva moale, nu am spațiu, sunt îmbrăcat, simt cu mâna. Lemn! O durere îngrozitoare în zona inghinală, se zburlește părul pe mine și mă cutremur înfiorat. Sunt în sicriu! Ăștia mă îngroapă de viu! Am puțin timp până formolul ajunge în inimă. Împing și urlu disperat:

─ Sunt aici! Dați-mi drumul! Ajutooor!