Ecluza s-a închis în spatele lor și aerul a început să părăsească încăperea. L i-a mai verificat încă o dată sigiliile costumului spațial a lui M, apoi propriul pistol de la brâu. M ținea cu ambele mâini pușca cu radiații. Costumele lor erau albe cu o singură dungă albastră verticală peste un umăr. Apoi, amândoi se uitau la peretele de sticlă din fața lor și așteptau în tăcere.

Ecluza nu era una normală, avea o singură ușă care dădea înspre nava lor, dar lipsea o a doua care să se deschidă înspre spațiul gol. În schimb, ce avea era peretele de sticlă. Gros de cinci centimetri, antiglonț, conform Protocolului. În centrul peretelui de sticlă se afla o ecluză în miniatură, transparentă, prin care abia puteau să-și bage mănușile. După peretele de sticlă era spațiul gol.

— Au ajuns musafirii. Manevrăm, le-a spus pilotul.

Nava lor s-a rotit până au zărit nava roșie. Era un model vechi, L s-a mirat că încă mai zboară, la cum arăta. Când carenele se aflau la doar câțiva metri distanță, au văzut două costume spațiale ieșind în spațiu. Erau albe cu o singură dungă roșie pe umăr. Unul din costume le-a făcut cu mâna. M i-a salutat înapoi. Costumele roșii au plutit până la peretele de sticlă. Față în față, același costum le-a făcut iar cu mâna. Aveau vizoarele negre, nu li se vedea fața.

L a arătat cu degetul către mica ecluză transparentă. Costumul roșu din stânga a făcut un gest cu mâna în afirmativ. Cel din dreapta a apucat cutia roșie pe care o căra la brâu și a pus-o în ecluza în miniatură transparentă.

Ar fi putut să vorbească prin radio, dar nu o făceau. Protocolul dicta minimul de contact. După ce costumul roșu a pus cutia roșie, a făcut iar cu mâna. L nu a deschis ecluza din partea lor. A făcut un semn în afirmativ. Costumul roșu din stânga a făcut un gest către cutia roșie. M a negat cu o mână, apoi a pus-o iar pe pușca cu radiații. Stânga a insistat. L a negat și el și a pus mâna pe pistolul de la brâu.

— Transfer complet, poți să te detașezi, a spus L în radio.

— Afirmativ, le-a răspuns pilotul.

Cele două nave au început să se îndepărteze. Costumul roșu din dreapta a salutat iar cu mâna, apoi cei doi s-au întors la nava lor.

Abia după ce nu mai vedeau cealaltă navă și după ce simțeau accelerația propriei nave, L și M s-au uitat la cutia roșie. M a țintit pușca cu radiații către cutia roșie. A apăsat trăgaciul. Cutia a început să strălucească, sau așa i s-a părut lui L. După ce a închis pușca de radiație, au deschis ecluza mică și transparentă. L a rotit cutia ca M să aplice același tratament de sterilizare și pe cealaltă parte.

După ce au sterilizat exteriorul, încă aflându-se în vid, au luat cutia și i-au scanat interiorul.

— Complet opac, nu văd nimic, a spus L.

— Bun, scutul împotriva radiației, a spus M, apoi a oftat. Să-l deschidem.

M a plasat pușca de radiații pe o clemă magnetică de pe perete, a luat altă unealtă, a inhalat adânc, a deschis cutia roșie. În interior era, într-adevăr, o cutie din plumb, așa cum au promis cei din zona roșie. Au desfăcut-o și pe aceasta. Înăuntru acesteia, așa cum se așteptau, erau zece SSD-uri. Fiecare ar fi trebuit să aibă zece petabiți de date. Împreună ar fi trebuit să conțină întreaga arhivă a orașului orbital Santos e Todos, fosta capitală a republicii Dios. Conținea toată arhiva guvernamentală: datele personale ale cetățenilor, documente oficiale, patente, proceduri, documentații, manuale, cărți, filme, înregistrări, opere. O bună parte din aceste informații se pierduseră odată cu venirea ciumei. Atât arhiva principală din Santos e Todos, cât și majoritatea celor secundare, se aflau în orașele orbitale din zona roșie, orașele pierdute. Niciun om sănătos la minte nu s-ar aventura în zona roșie să le recupereze, ar fi trebuit să fie sinucigaș. Dar, agenții albaștrii, singurii care, în secret, nu respectau cenzura, au negociat cu supraviețuitorii ciumei să recupereze arhiva. Transmiterea datelor prin radio ar fi durat ani de zile, așa că au stabilit transferul SSD-urilor în persoană.

L a luat primul SSD cu un clește. Chiar dacă costumele lor spațiale nu vor mai vedea vreodată atmosfera, urmând să fie incinerate după această misiune, L și M aveau să iasă din ele prin trapa din spatele acestora, luau toate precauțiile posibile. Nu puteau steriliza SSD-urile cu pușca de radiații fără să distrugă datele de pe el. Așa că le-au luat unul câte unul, le-au conectat la portul de date din ecluză, și au început să transfere datele. Astfel, doar electroni treceau din cadoul roșilor către ei. Doar informație.

Fiecare transfer a durat câteva ore. M era atât de extenuat, flămând și transpirat când a ajuns la penultimul SSD, încât nu au observat că era mai greu decât celelalte. L-a băgat în port.

— Nu s-a făcut conexiune, a spus pilotul.

M s-a uitat la L, nedumerit, apoi la SSD.

— Rahat! a țipat M.

A vrut să apuce SSD-ul, să-l arunce în spațiu, dar a fost prea târziu. Acesta a explodat.

L a simțit dureri în ambele picioare și în abdomen. Explozia a aruncat mici buline care le-a perforat costumele amândurora și le-a intrat în carne. Pierdea aer. SSD-ul a avut și alt efect, înspre port a explodat cu altă muniție, perforatoare. A făcut o gaură prin navă, a ajuns în spațiul presurizat din navă.

— Rahat, a spus și L, calm.

Costumele s-au sigilat și au administrat analgezic. Dar răul a fost făcut.

— Status? a întrebat pilotul.

Niciunul nu a spus nimic o vreme. M. a dat cu pumnul în peretele din sticlă, din nou, și din nou, până i s-a perforat mănușa și s-a înroșit de la sânge.

— Suntem compormiși, a spus, în final, L cu o voce calmă, profesionistă.

— Ah, a răspuns pilotul. A fost o onoare.

L și M au represurizat ecluza, au intrat înapoi în navă și și-au dat jos costumele spațiale, fără să se mai obosească să se decontamineze. După ce au stocat costumele, L a peticit gaura din carenă de la explozie ca să nu mai piardă aer, iar M a deschis un sertar pentru care s-a rugat să nu fie nevoit să-l deschidă vreodată, de unde a luat o pensulă și un tub de vopsea. A acoperit dungile albastre ale costumelor cu roșu. Apoi, a lăsat pensula și vopseaua să plutească în aer, stropii roșii de vopsea se amestecau în aer cu cei de sânge. A regretat că sunt în imponderabilitate, căci nu putea să se trântească pe jos și să-și lase capul să cadă în palme, așa cum s-ar cuveni.

— Am două fiice, a spus deodată M, Mara și Liana. Șapte și cinci ani.

— Îmi pare rău, a spus L după un moment de tăcere. N-am știut. Lucrăm împreună de zece ani și nu am știut.

— Nu voiam să vorbesc de familie, de viața mea, de orice în afară de muncă, a spus M. Într-un fel, mi se părea că așa îi protejez.

M a început să plângă.

Cabina pilotului era complet separată de cele ale lui L și M. Acesta s-a detașat de restul navei, în capsula lui se aflau datele celor opt SSD-uri pe care au reușit să le transfere.

— Dumnezeu să aibă milă, a fost ultimul lucru pe care pilotul le-a spus, înainte să taie de tot comunicațiile și să-i izoleze pentru totdeauna, desemnând epava navei ca fiind în zona roșie.

Ciuma apăruse în sistemul solar în urmă cu douăzeci de ani. S-a răspândit rapid. Perioada de incubare dura uneori luni de zile, alteori doar câteva ore, dar după apariția primelor simptome ucidea rapid. Omora nouă din zece, și cei care supraviețuiau purtau sechelele bolii pe viață. Mai mult de jumătate din orașele orbitale au raportat cazuri când a fost instaurată carantina. Încă un sfert au raportat cazuri după.

Cei de pe orașele neafectate au urmărit cu groază ciuma de pe cele infectate. Au văzut cum oamenii mureau înnebuniți de boală, cum supraviețuitorii se ucideau între ei. Cei care au rămas, desfigurați, au rămas pe orașele orbitale care cădeau treptat în paragină. Unele rămâneau fără hrană, altele fără apă, altele fără electricitate, nemaiavând cine să întrețină reactoarele, filtrele, fermele.

Dar oamenii orașelor neafectate nu au văzut deznodământul ciumei. Noul guvern, imediat ce s-a ridicat la putere, a impus protocolul cenzurii: o cortină digitală impermeabilă care să separe habitatele unde nu ajunsese ciuma, desemnate zona albastră, de celelalte, de cele roșii. Nimeni din zonele albastre nu avea voie să aibă niciun contact cu supraviețuitorii din zona roșie.

Viața a continuat, în austeritate, în orașele albastre. Treptat, au reînceput negoțul între ele, dar precaut, urmărind cu vigilență protocolul. Orașele roșii au continuat să orbiteze în orbitele lor, neatinse. Orașe fantomă din care, rar, se mai auzea câte un strigăt în undele radio, dar acestea erau blocate de cenzură.

M a apucat să-i povestească lui L toată viața înainte să-i apară bășicile negre pe piele și să-i curgă balele albe din gură. În doar câteva ore, a înnebunit de la boală. Așa cum au convenit, L i-a pus pistolul în dreptul inimii și a tras. În acel moment L l-a urât pe M că s-a îmbolnăvit primul, că el a avut cine să-i curme suferința. L și-a pus pistolul la tâmplă. Nu a tras. Nu a avut curaj.

A trecut o săptămână de când era singur. Pielea i s-a înnegrit, au început să-i apară bășicile, mintea îi era mereu în ceață. Dar simptomele nu s-au agravat mai mult. Urma să rămână fără mâncare.

— Care ar fi șansele, a spus L nimănui. Ah, da, zece la sută.

S-a gândit la M.

— De fapt, nouăsprezece la sută, ca măcar unul din noi să fi supraviețuit.

Apoi a căutat un sertar secret a cărui cod de securitate numai el îl știa. Acolo a găsit un radio, unul ilegal, căci nu avea protocolul cenzurii scris în siliciul său. L-a pornit și a urlat:

— Fu-tu-vă-n gură!

Următoarea zi a simțit cum nava a tremurat. Cineva a andocat cu ea. Prin ecluză și-au făcut apariția trei bărbați cu fețele gri. I-a auzit înainte să-i vadă, a auzit o melodie rock. Cel din frunte avea o mitralieră în mână. Unul dintre ceilalți avea o boxă din care se auzea muzica. Al treilea și-a prelins o mână de-a lungul peretelui culoarului, a fluierat și a zis:

— O captură bună.

Cel din frunte s-a apropiat de L. Avea o față plină de bășici, ca niște cratere, și o gaură în obraz prin care i se vedeau dinții. I-a spus într-o voce răgușită:

— Bine ai venit în tărâmul morților.