Mansour, fiul căpeteniei Uliumma din ținutul de peste pădurile An-nu, provincie a țării Kuș, se trezi, într-o bună dimineață, transpirat, dintr-un vis înfiorător în care se făcea că lumea în care trăia era izolată în spațiu și timp de realitate, că luna de pe cer, pe care toate fiicele tribului său o venera, era doar o fantomă a altei luni, iar stelele doar imagini rătăcite ale altor stele, iar soarele, protectorul și maestrul de vânătoare de pe tot întinsul țării Kuș, era reflexia altui soare, iar ei, fiii și fiicele lui Tulbrum, erau doar memorii ale unor ființe care-au trăit odinioară, în josul râului.

– Trebuie să văd unde duce râul acesta, i-a destăinuit Mansour, agitat, mamei sale, Antika, într-o altă dimineață.
– E plin de creaturi ciudate, șopti Antika, înspăimântată de hotărârea bruscă și pripită a fiului.
Uliumma, care trăsese cu urechea, gesticulă tăios din mâini scăpând pe jos ceașca de eferi cu arome de guaneea, încă aburind.
– Ești fiul meu și, într-o zi, va trebui să ai tu grijă și să cârmuiești destinele acestui trib. Te asigur. Nici pomeneală, dincolo de tărâmul nostru nu se află nimic. Râul nu duce niciunde, mai întări o dată tatăl, cu asprime voită în glas.
– Dacă nu e nimic însemnă că e ceva, și dacă râul nu duce niciunde înseamnă că duce undeva, nu se poate termina lumea cu un zid sau cu un munte! zâmbi Mansour încrezător.
– Nu e zid, e doar ceață. Ceață și confuzie.
– Creaturile din josul râului sunt fiare care pradă esența viselor, spulberă bucuriile din natura noastră divină și umbresc lumina lunii Isu, interveni Antika sub privirile disperate ale Amulei și Fantiei. Odată ce te desprinzi de locurile care te-au plămădit n-o să te mai întorci. Se abținu să adauge „niciodată”, altfel fiul său ar fi speculat imediat și ar fi spus că cei care nu se întorc niciodată se întorc cândva. Te vei prăpădi de dorul ținuturilor acestea. Nimeni nu s-a mai întors din josul râului.
– Au mai încercat și alții? se miră tânărul Mansour, căscând ochii cât cochiliile de yor.
– N-a mai încercat nimeni, roși maică-sa până-n varful nasului coroiat ca al unei acvile ochioase de matra.
– Aaa.

– Ce, aaa?
– Acest râu, asemeni izvoarelor arteziene din muntele Olaman, se varsă în alt râu, mai mare și mai agitat și-apoi în alt râu și tot așa, până ce toate râurile se contopesc formând un lac de adâncime neștiută și margini neștiute. Această apă și toate aceste râuri, nu se află pe tărâmul nostru. Dar vreau să le navighez, mamă care m-ai zămislit, să le cercetez, tată care m-ai plăzmuit, să aflu ce înseamnă iluzie și ce se numește realitate și ce se ascunde dincolo de țara Kuș.

A doua zi, Mansour se furișă din marele cort al tatălui său strecurându-se printre preșurile și covoarele de arunia întinse la soare cu țesături complicate imitând urși sălbăticiți și pisici baturiene, frunze și motive florale de eucalipt albastru și se ascunse în păduricea de pin unde își unse în grabă ambarcațiunea, o barcă ușoară de trestie, cu grăsime de malba, o căptuși îndoit cu bakka și făuri vâsle noi din arbore boh-kto, apoi își pregăti puținele merinde pe care le luase cu el și le legă în jurul brâului. Arcul din esență de eucalia, sulița, cuțitul de silex, coiful din piele de cabour.
Coborî defileul Raba printre colinele sacre, înainte de a se întuneca, până în albia râului, lansându-și barca pe care o cărase în mâini deasupra capului, începându-și astfel călătoria pe care o plănuise în secret cu 60 de răsărituri ale lunii Isu înainte. Râul era deja învăluit de ceață iar apele, în amurg, păreau o tapiserie învolburată de culori, fiecare nuanță sugerându-i povești depre lumi apuse sau uitate, despre ținuturile suspendate ale țării Kuș și despre alte lumi existente și efervescente, lumi posibile și lumi viitoare.
O nebunie de aventură și mister mă așteaptă, se îmbărbătă cuprins de emoțiile plecării. Oare o să îmi fie dor de Amula? Probabil, își răspunse singur. De Antika și chiar de Uliumma? Posibil, își răspunse singur. De Fantia cu siguranță. Și de Alani cu siguranță. Și de Ka-Badur cu siguranță. Dar nu pentru multă vreme. Și-și zâmbi sieși, din nou, înțelegător cu sine, în timp ce barca de trestie alunecă împinsă de curenți spre mijlocul șuvoiului de apă în josul râului.

Nimeni nu l-a mai văzut pe Mansour din ziua aceea. Nici Uliumma, nici Antika, nici frații săi, Gal și Abor, nici surorile sale Eufena și Adde’lla și nici copii acestora. Nimeni n-a mai auzit de el. Nici Fantia, nici Amula, pe care le însămânțase în ultima noapte petrecută în cortul tatălui său. Peste generații, nimeni nu și-l mai amintea. Nici fiul său Aramego, nici fiica lui Alascia, nici nepoții săi și nici nepoții nepoților săi. Din călătoria sa, în josul râului, din care avea să afle toate secretele și ascunzișurile vieții, toate învățăturile și toate științele pe care le căutase și le iscodise,  Mansour nu avea să se mai întoarcă niciodată în ținutul său, în țara părinților săi, a fiilor și fiicelor lui Tulbrum.