În acea zi, ca în toate celelalte, aveam grijă să nu supăr vecinul de sus. Dacă îl supăram, bătea a avertisment în țevi. Puteam doar să vorbesc mai tare, să chicotesc cu vreo colegă aflată în vizită la mine după orele de școală. Puteam să stăm și în dormitor, unde aveam biroul și unde era și lumină naturală, perfect sănătoasă să ne putem face lecțiile, să citim, să scriem, chiar și poezii, să și desenăm creaturi fantastice, și puteam sta și în bucătărie să bem Pepsi, Cola, suc de portocale și să mâncăm ciocolată. Puțin dacă ridicam volumul bătaia în țevi ne urmărea, nelăsându-ne să devenim niciodată prea gălăgioase și nici să ne lase să uităm de faptul că mereu mai erau și alții în jur, care nu ne împărtășeau bucuriile și preocupările. În acea perioadă, a școlii, și de altfel nici mai târziu, după terminarea studiilor, nu rețineam vecinii. Pe unii din ei nu-i recunoșteam în afara holului blocului sau urcând ori coborând pe scări. Nu știam prea bine cine erau ei, dar mai și treceam printr-o perioadă în care nici eu nu mai eram prea sigură cine eram eu cu adevărat.

Într-un bloc și într-un apartament cum era acela în care stăteam se întâmplau multe lucruri mărunte, unele amuzante, unele supărătoare, altele mai ciudate. Odată se furase din fața apartamentului nostru covorul. Nu era așa o tragedie, până la urmă, era doar un covor, și unul de șters pe picioare, dar îl alesesem pe cel mai drăguț și în închipuirea mea era un covor fermecat, care, la ieșirea din apartament, mă ducea cât ai zice „pește” (că tot mai venea uneori miros de la gătit din vecini pe hol) spre noi și noi aventuri, imediat ce doream să îmi încep ziua. Ziua începea cu ieșirea mea în lume, afară, și dând peste noi și noi situații, întâlnind noi și noi personaje și dând, întâmplător, peste cele mai fabuloase aventuri. Așa deveneam și eu dornică să ies cât mai repede din casă, chiar și pe vreme rea, sau, mai bine zis, care nu-mi plăcea: ploaie, gheață, nămeți care nu se mai topeau. Deveneam la fel de nerăbdătoare să ies la plimbare precum acel cățeluș din vecini, din apartamentul de vis-à-vis. Nu îl văzusem de fapt încă, îl auzeam și după glas îmi dădeam seama că era micuț, vesel, și sigur făcea pași mărunți, deși în timp ce ieșea imediat din apartament, mai făcea câteva piruete până când stăpâna încuia ușa. Aș fi dorit să îl ascult în noaptea de Bobotează, când toate animalele, așa cum mi se spunea, vorbesc pe înțelesul oamenilor. Cred că niciodată însă nu l-am prins acasă atunci, sau nu avusese chef de vorbă, fiind prea obosit după plimbarea la biserică.

În acea zi, însă, cred că am aflat adevărul. De multe ori copiilor li se ascunde un adevăr, împodobindu-l cu tot felul de elemente de basm, ficțiune, magie și, de ce, și puțin absurd, ca în operele lui Kafka. Apa de la o ploaie abundentă ne inundase apartamentul. Venisem de la școală. Eram singură. Părinții erau încă la job-urile lor. Nu am știut ce aș fi putut face. Apa se prelingea precum o cascadă din debara și din tavan. M-am panicat și am alergat în sus pe scări. Am bătut la ușa vecinului. L-am rugat să deschidă. Poate nu era totuși acasă. Vecinii de alături și de vis-à-vis au ieșit, mirați, și mi-au spus că de ani de zile acel apartament era nelocuit și nu știau cum ar fi putut pătrunde în apartament fără să-l spargă. Ei se temeau pentru că erau unele legi mai complicate care le-ar fi putut aduce probleme. Au înțeles însă și disperarea mea și au încercat să îi explice administratorului problema. Părinții au ajuns între timp și au preluat ei rezolvarea problemei. Nu mai țin minte ce proceduri legale au fost la mijloc, mai ales că ele nu ar mai fi rămas valabile de la un an la altul, deci nu aș fi avut ce să învăț de aici pentru viitor. Cert e că ușa a fost spartă, iar acel apartament era cu adevărat pustiu. Am intrat și eu de curiozitate, să văd cine bătea în țevi, și nu am văzut pe nimeni. Nu mi-a venit să cred. La școală, colegii și apoi unii profesori care au aflat de acea situație mi-au explicat că sunetul de la țevi putea veni din altă parte, de jos sau din lateral, și era foarte posibil să mă fi înșelat. Deci, nu aveam de ce să mă tem de fantome și să trag concluzii pripite. Probabil situația era mult mai simplă decât îmi părea mie la prima vedere, și nu era vorba de nici un fel de mister.

Cu toate acestea, cam peste o săptămână de la această întâmplare, am auzit iar acea bătaie în țevi. Părinții s-au făcut că nu pricepeau, vecinii la fel, cel puțin acei vecini pe care eu și niște colege, întâlnindu-i, ușor panicate, când ieșeam afară, și care ne-au spus că avem imaginația mult prea bogată, dar să nu ne facem probleme, pentru că era doar specific vârstei. Era specific vârstei să căutăm mistere la tot pasul, și să vedem neobișnuitul la tot pasul.

Cu toate acestea, acele bătăi în țevi le mai aud și acum, după ce am trecut de acea vârstă la care era specific să le aud, și să caut să rezolv mistere. Cred că le aud și alti vecini, însă se prefac că nu se întâmplă nimic. Zile, săptămâni, poate luni întregi nu se aude nimic, apoi, când te aștepți mai puțin, se aud iar acele bătăi. Uneori mai aud și muzică, de la o aparatură extrem de performantă, cu un sunet perfect. Nu am nici o dovadă, însă, că sunetele se aud de la vecinul de sus, unde, de fapt, este un apartament gol, pentru că, deocamdată, nu există nici un sistem prin care să putem înregistra cu precizia direcției de unde vine, sunetul. Mai sunt necesare cercetări.

Totuși, multă vreme nu am mai avut curajul să merg până la acea ușă, să ascult sau chiar să văd ce este, de fapt, înăuntru. Nu eram singura care reacționase așa. Întregul bloc procedase la fel. Era ceva de la sine înțeles să nu vorbim despre acel apartament și nici să mergem acolo. Numai ocazional era menționat și apoi ne prefăceam că nu e nimic neobișnuit acolo.

Vizita vărului meu, pe care nu-l văzusem prea des nici în copilărie, însă, schimbă totul. A pus o mulțime de întrebări legate de sunetele de la vecinul de sus. Oricât părea de deranjat, nu venea la ușa noastră, și nici nu știa nimeni cum arată. În plus, casele bântuite nu arătau așa, mi-a mai spus el. Nu erau banale apartamente de bloc, ci adevărate conace sau castele gotice.

Nu bănuisem că, apăsând acea clanță, deschizând acea ușă, voi intra atât de ușor într-un loc care era și nu era o casă obișnuită. Camerele își păstraseră aspectul de acum vreo 60 de ani, cu mobilă specifică vremurilor. Mobila aceea cu oglindă și masa care putea aștepta câțiva oaspeți ne întâmpinau ca și cum nimic nu se întâmplase. Cărțile stăteau ordonate frumos în rafturi. Un radio vechi aștepta doar să îi dai drumul. Fotoliile invitau la o discuție. Patul părea făcut de curând. Mă simțeam ca o intrusă în spațiul cuiva. În baie și bucătărie însă, geamurile nu mai aveau sticlă. Parcă se topise. Iar prin dulapuri, pe dulapuri, prin chiuvete, în cadă era plin de porumbei. Farfuriile rămase afară erau locuri pentru cuiburi.

– Vin uneori aici să îmi caut copilăria, ne-a mărturisit cel pe care l-am întâlnit pe când se întorcea de la dus la reciclat niște sticle vechi. Era locul unde mă întâlneam cu vechiul meu coleg și vecin. Eu stau la cealaltă scară. Mi-a rămas și mie o cheie de când veneam la ei în anii de școală, după ore, până când se întorceau părinții mei. Îmi era urât singur. Am păstrat totul cum era atunci. Vin uneori și fac curat. Nu știu unde a dispărut prietenul meu. Sper că va reveni într-o zi.

Deși era ger, frigul parcă nu pătrundea în acel apartament, fără sticlă în geamurile de la baie și bucătărie. Frigul, ploile, nu intrau în restul casei. Porumbeii stăteau în camerele lor. Era o ordine stranie a lucrurilor.

– Din ce știu, în apartamentul de vis-à-vis de dvs. e o altă casă părăsită de ani buni, mi s-a adresat acel vecin de la scara cealaltă. Cam tot blocul acesta e părăsit. Merg pe stradă când se lasă întunericul și nu sunt decât câteva lumini aprinse. Sunt plecați pe alte lumi, a încheiat el.

La întoarcere, am auzit cățelușul vecinei. Cu toții, se pare, trăiam, cel puțin o parte, în trecut. Nu-l puteam da la o parte.

– Este seara de Halloween, reflectă vărul meu. Altă dată ne-am fi costumat. Și am uitat să luăm și dulciuri, în cazul în care trec pe aici copii să ne colinde.

În momentul în care părinții mi-au spus că eram pusă pe glume și că vărul meu era plecat în Dubai, la muncă, fară bani de călătorit hai-hui prin lume, lăsându-mă să discut cu el după mulți ani într-un apel video, văzând că arăta cu totul altfel decât în ziua acelei vizite, aflând că așa arătase în urmă cu vreo zece ani, și amintindu-mi apoi că în momentul vizitei vărului ceasurile se opriseră, am hotărât să mă mut. Am dorit să încep cu prezentul, în alt cartier. Am păstrat apartamentul și veneam și eu ca alți locatari, se pare, doar să văd dacă e totul în regulă când și când. Uneori era totul neschimbat. Nu însemnă însă că era totul în regulă. Desigur, și amintirile se mai schimbă. Cu timpul, le vedem altfel, le uităm sau ni le imaginăm altfel.