Cuvinte înaintea celorlalte

Perimund este oarecum asemenea celorlalte lumi: cu bune, cu rele, cu oameni fel de fel (în paranteză fie spus acolo nu sunt chiar oameni, ci un fel de paraoameni). Unele lucruri sunt vesele, altele triste, altele serioase, mortal de serioase, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Atât că ei sunt eterni, rămân așa cum ajung, nu-și schimbă nici hainele și nici freza. Nu-și fac manichiura, nu se pomădesc, doar se mai scutură de praf, la anumite sărbători.

Femeia și fata ei

O fată avea mama și nu dorea să o lase să treacă prin lume singură. De aceea încă de mică a luat-o aproape de inima ei și a crescut-o acolo, ca pe un mugure. Cu cât creștea fata mai mare cu atât îi era și mamei mai greu să o susțină. De aceea, la un moment dat, și-a făcut un scăunel și nu s-a mai ridicat de acolo. Stăteau împreună și vorbeau vrute și nevrute cât era ziua de lungă și de lată. Dacă mergeți în vizită la ele ar fi bine să luați un buchețel de flori pentru mama și o cutiuță de gândaci aromați și bine prăjiți pentru fiică, să se mai bucure și ele.

Vecinul de la etajul doi 

Este un vecin liniștit și care își vede de treburi, fără să deranjeze pe nimeni, după spusele sale. Dar realitatea este alta, tuturora ni se întâmplă. Paulică are un obicei să-i zicem ciudat: apare în mijlocul camerei și stă acolo fără să zică nimic, fără să miște. Stă doar. Locatarii apartamentului trebuie să îl ocolească și să încerce, o dată ce s-au obișnuit deja cu aparițiile lui, să îl ignore pe cât se poate. De ce face asta nu știe nimeni, nici măcar el. Fiind întrebat, a suspinat și a zis că și pentru el este destul de jenant, dar nu are ce face, pur și simplu i se întâmplă. E drept că până acum nu a apărut în băi…

Bătrâna vrăjitoare și craniul nimănui

                   În orice bloc trebuie să fie o vrăjitoare care să aibă grijă de toate cele trebuincioase bunului mers al lucrurilor. Ba lipsa șobolanilor, ba că nu mai curge prin tavan apa de pe terasa blocului, ba că s-au rărit păianjenii (ooo, ce oroare!), diverse, înțelegeți. Tanti Eufrosina nu se lasă când e vorba ca totul să fie cât mai fără cusur. De dimineața și până seara nu face altceva decât să umble-n stânga și-n dreapta, după diverși meseriași sau materiale de deconstrucție. Când se odihnește îi place să mai stea de vorbă cu craniul nimănui, pe care l-a primit în dar cu o doua sute de ani în urmă de la un domn cumsecade. Fiind al nimănui poate fi când femeie, când bărbat, când ceva între, sau ceva exterior lor, poate ști multe sau nimic. Este exact ce-i trebuie vrăjitoarei, cineva cu care să nu se plictisească.

La demoiselle Yella et son fantôme

Aceasta este fantoma domnișoarei Yella. Nu știu dacă ați înțeles cu adevărat. Este chiar fantoma ei. Da…. Chiar dacă este în viață (eh, oarecum) ea are deja fantoma proprie. Cum s-a întâmplat asta? Simplu: din cauza plictiselii. Amândurora. Domnișoara locuia singură de mai multă vreme. Vecina dânsei, Domnișoara Erica, pe care o știți de altfel cu toții, se mutase mai central și o lăsase singură cuc, pardon, cucă în acea imensitate de casă cu trei etaje. După o vreme, Yella simți că i-ar trebui o companioană, un suflet candid cu care să mai vorbească din când în când, în serile calde de vară, pe casa scărilor, sau lângă caloriferul din bucătărie, în iernile mai reci. Cum nu avea deloc prietene (Erica NU fusese niciodată prietena ei), iar afară ieșea doar când își făcea cumpărăturile, adică o dată la săptămâna, șansele de a-și reîmprospăta cercul de cunoștințe erau asimptotice la zero (Yella fusese învățătoare de matematică, da). Așa că singurătatea începea să i se arate din toate părțile.

Astfel, într-o bună noapte, pe la 8, ora la care se pregătea de culcare, auzi un oftat ce venea de la etaj. Domnișoara tresări, își luă opaițul cu ea și urcă scările. Oftatul se mai auzi de câteva ori, astfel încât se putu ghida în ce încăpere se petrecea o asemenea tragedie încât trebuia să știe toată casa.

Copiii care ies din pereți

 Copiii știm că sunt neastâmpărați, că nu ascultă de părinți și că fac ce vor ei, atunci când este vorba de joacă, evident, pentru că în rest sunt de o cumințenie exemplară. Terenul de joacă este peste tot, afară, înăuntru, sub pământuri, pe unde se poate. Și ca să nu tot îi auzi cum tropăie pe scări în sus și în jos sau pe holuri, exact când ți-e viața, adică moartea, mai dragă, ei, fiind bine crescuți, aleg drumurile cele mai scurte, prin pereți sau podele, direct spre unde vor ei să meargă. Tot e bine că nopțile dorm și ei.

Colinda vechii lumi

Primiți cu colindul? Ar trebui. Pentru ca ei, cei din imagine, sunt primii care au cântat vreodată. După ei s-au luat toate cântările cu orice altă ocazie. Prima dată a fost acum mai bine de cinci sute de milioane de ani, în zorii Cambrianului. Atunci când au apărut primele vertebrate, ei cântau peste Pământ, călătorind peste rămășițele supercontinentului Pannotia. Nu foloseau cuvinte, căci nu i-ar fi înțeles nimeni. În schimb, vibrațiile produse de ei modificau la nivel genetic viețuitoarele care învățau primii pași pe pământ, ieșind, după milioane de ani, din apele oceanului planetar. Nu-i refuzați dacă vă apar la ușă!