VIRTUAL

Olivia își scoase ochelarii și ventuzele, așa cum se întâmpla de multe ori când ieșea din realitatea virtuală, simți că o usturau sinusurile. Se ridică de pe pernuță, comandă închiderea programului, iar monitorul din perete se stinse. Activă codul pentru repaus, se întinse în pat și adormi imediat, fără să viseze nimic.

Biocromul o trezi fix opt ore mai târziu cu un mic impuls electric. Era vremea să meargă la școală. Nu-i plăcea școala. De fapt, agrea din ce în ce mai puțin sistemul public de învățământ, mai ales că se așteptase ca părinții s-o mute în sistemul privat, acum că tatăl ei fusese avansat în funcție, și să nu mai fie nevoită să memoreze toate acele date inutile, pe care oricum le tocea și le uita a doua zi. Se ridică din pat, își întinse oasele și acționă protuberanța metalică de pe lateralul antrebrațului. Ecranul dreptunghiular se aprinse și un smiley face ridicol apăru pe el, alături de mesajul ,,Bună dimineața! Mă bucur să te văd! Îți mulțumesc că mă alegi în fiecare zi!”. Olivia își dădu ochii peste cap, accesă meniul și își verifică rutina prestabilită. Avea timp pentru o felie de pâine prăjită și cafea, sau o banană și o cană de cacao cu lapte, dar să nu depășească 300 de calorii, altminteri, având în vedere că era marți, ar fi riscat să depună 0,033 la sută țesut adipos. Marțea nu avea activitate fizică, așa că toate mesele erau mai ușoare. După ce mâncă și se spălă pe dinți, își îmbrăcă uniforma pe care-o ura, își luă tableta și geanta și ieși în fața casei. La ora 7 și 20 de minute, un vehicul plutitor, în formă de dovleac, coborî în fața trotuarului, iar rampa metalică se deschise și Olivia păși pe suprafața ei abrazivă. Intră în compartimentul circular unde, pe băncuțele montate în perete, stăteau ceilalți copii din cartierul 205-Nord.

Ajunsă la școală, biocromul o atenționă că urma o întâlnire de proximitate. Vlad se afla la 300 de metri în fața ei. Olivia își scoase repede luciul de buze din geantă și se rujă grăbită, privindu-se în ecranul tabletei de lucru. Păși înadins mai încet, lăsându-și părul să-i imite legănarea firească a umerilor, și-i aruncă lui Vlad căutătură gingașă. Pulsul îi crescu imediat la 120 de bătăi pe minut, iar biocromul bipăi scurt.

— Salut, Olivia! îi zise Vlad, dezvăluindu-și dinții perfecți.

Vlad avea și un ten perfect, în nuanța macadamia, avea un păr perfect, castaniu și creț, avea peste 40% masă musculară și era înalt, ceea ce era perfect. În plus, avea și o familie perfectă și o situație financiară perfectă. Olivia îi zâmbi la rândul ei, făcându-i cu ochiul, dar pentru că biocromul bipăia în continuare, se prefăcu surprinsă, ca și cum primea un mesaj, și accesă programul. Ecranul montat în antebrațul ei se aprinse, iar Olivia se scrolă ușor în timp ce mergea, ca să par că citea mesajul. Apoi ajunse la intrarea în școală și îi păru rău că pusese în scenă acel teatru ieftin, când ar fi putut pur și simplu să închidă notificarea și să se oprească pentru a-i vorbi. Olivia își dorea cu ardoare să vorbească puțin cu Vlad. Știa de la Ema că și el o plăcea și era curioasă când își va fi făcut în sfârșit curaj ca s-o invite în oraș.

Se duse apoi în clasă și se așeză în bancă, cu două minute și 30 de secunde înainte să înceapă ora. Ușa se deschise mult prea repede și apăru profesoara, un umanoid standard de predare, nu foarte avansat, care le ținu copiilor o lecție lungă și plictisitoare despre managementul emoțiilor. Verificându-și rutina prestabilită, Olivia revăzu cursurile pe ordinea de zi: mai avea un curs de gestionarea finanțelor, unul de taxe și impozite, unul de etichetă socială și unul de educație sexuală. Apoi era liberă să meargă acasă și să se joace din nou.

Își iubea jocul aproape la fel de mult cum îl plăcea pe Vlad. Numai că, spre deosebire de Vlad, care nu-i dădea decât palpitații, jocul îi oferea mult mai mult. De fapt, nu era doar un simplu joc, era un univers întreg a cărui unică stăpână era doar ea.

Minutele trecură foarte greu până la prima pauză, dar Olivia încercă să-și distragă atenția de la materia plictisitoare vorbind prin mesaje cu prietenele ei, Dora și Maya, care stăteau în ultima bancă. Maya spunea că verișoara ei învăța la un liceu privat și că acolo nu se preda materie așa cum făceau tâmpiții ăștia de umanoizi de la liceul lor, care erau foarte înapoiați, ci aveau programe sponsorizate de implantare de interfațe neuronale care le permiteau să-și descarce toată informația de care aveau nevoie direct în creier. Astfel, verișoara Mayei nu trebuia să tocească deloc. În schimb, ei participau la programe de simulacru avansate, unde testau abilități ale oamenilor din trecut, precum orientarea în spațiu sau intuiția, sau aveau acces la biblioteci virtuale unde își puteau imersa conștiința în orice carte scrisă vreodată și puteau trăi pe viu experiențele personajelor, alături de ele. Olivia era foarte ofticată. Ei îi plăcuse mult să-l citească pe Marquez și ar fi înnebunit de bucurie să poată intra în universul din Macondo și să meargă alături de Arcadio Buendia în ziua în care tatăl său îl dusese să facă cunoștință cu gheața. Începu să-și roadă unghiile de nervi, însă biocromul îi trimise o notificare prin care îi amintea că trebuia să aibă grijă de manichiura ei, căci următoarea programare era abia în trei săptămâni, iar până atunci n-ar fi fost prea plăcut să se confrunte cu pielițe dezlipite sau cu burice umflate.

În sfârșit, când sună de pauză, Olivia și prietenele ei se duseră la cantină. Biocromul spunea că putea alege pentru prânz o bucată de somon la abur cu porumb fiert sau o bucată mică de piept de pui fript cu salată de varză, în orice caz, să nu depășească 500 de calorii, căci altfel risca să depună 0,027% țesut adipos. În plus, îi recomanda să nu aleagă boabe de fasole, pentru că urma să intre la ovulație în două zile, și atunci ar fi devenit balonată, iar disconfortul creat de sindromul premenstrual ar fi crescut cu peste 20%. Până la urmă, Olivia mâncă macaroane cu brânză, cu toate că biocromul îi tot bipăia. Ieși apoi în curte și stătu la soare aproximativ 10 minute, suficient cât să sintetizeze o zecime din necesarul zilnic de vitamina D, apoi intră din nou în clasă, împreună cu Dora și Maya, vorbind despre băieți și despre balul de Crăciun la care urma să participe în curând. Acum că tatăl ei nu mai era un amărât de asistent executiv, ci fusese avansat ca asistent executiv principal, Olivia se gândi că putea îndrăzni liniștită să-i ceară un buget mai mare pentru pregătirile balului. I-ar fi prins bine o ședință de masaj și o exfoliere totală, însă nici nu formulă bine gândul, că biocromul o notifică imediat, aducându-i aminte că data trecută când își exfoliase pielea fusese foarte aproape să facă foliculită, așa că Olivia se bosumflă. Chiar și fără exfoliere, putea să-și facă liniștită manichiura și pedichiura, putea merge la salon pentru coafură și sigur ar fi vrut să-și aleagă o rochie mov cu paiete, nu de alta, dar observase că, în zilele când aveau activitate fizică, Vlad prefera să îmbrace același trening mov, într-o nuanță neutră, așa că ea dedusese că îi plăcea movul și spera să se asorteze cu el.

La sfârșitul cursurilor, Olivia sări ca un iepuraș în vehiculul cu suspensii care o lăsă în fața casei. Nici nu se mai descălță, ci intră cu pantofii de afară înăuntru, aducând un plus de 10.000 de bacterii noi în casă. Își lăsă tableta și geanta pe patul din camera ei și se așeză în fața ecranului, în fotoliul comod care-i permitea să-și păstreze coloana relaxată și tensiunea mușchilor la nivel minim. Aproape că începu să chiuie de bucurie când luă în mână cablul conectorului. Își lipi ventuzele pe frunte, tastă codul pe ecranul biocromului, își puse ochelarii, iar programul o introduse în universul ei virtual.

Când deschise ochii, Olivia nu mai era Olivia. Era prințesa Sabrina, conducătoarea tărâmului Lapislazulia, un tărâm cu păduri magice, flori miraculoase de toate culorile, cu pistile care împrăștiau arome îmbietoare, cu râuri învolburate și șesuri întinse, aurii, pline de așezări în care oamenii, gnomii și zânele trăiau cu toții în pace și armonie. Pentru că se trezise în sala tronului, alături de suita ei de slujnice, își chemă vătaful, pe Lazlo, și-i porunci să-i înșeueze calul, apoi le ordonă slujnicelor s-o însoțească în odăile ei și s-o ajute să se schimbe în costumul de călărie, ieși afară, țopăind pe treptele castelului, sări în șaua Furiei și porni în galop, simțind vântul cum îi răvășea părul. În sfârșit, era liberă. Nu mai trebuia să-și știe pulsul și să-și numere caloriile și să-și monitorizeze absolut fiecare secundă din viață. Se afla în lumea ei, unde era liberă să tragă cu arcul, să participe la întruniri cu generalii, unde discuta strategii militare, să citească romane adevărate, cu coperte groase, să mănânce prăjituri, să participe la banchete și dansuri, și să-și conducă oamenii după bunul plac.

Numai că, pe când călărea la galop pe vastul domeniu din spatele castelului, un alt călăreț îi tăie calea și se sperie. Nu-l recunoscu, purta o pelerină satinată într-o nuanță ștearsă, iar gulga îi acoperea în întregime chipul, ajutată probabil, de faptul că vântul bătea din spate.

— Hei!

Călărețul nu se opri și, de fapt, nici nu se sinchisi să-și întoarcă fața spre ea, ci dădu pinteni calului și porni și mai îndârjit. Olivia se enervă, smuci hățurile Furiei, iapa ei preferată, și-o îndemnă să alerge tot mai repede, până aproape de buza pădurii, unde străinul se pierdu cu tot cu armăsar în încrengătura de trunchiuri groase, acoperite cu mușchi și iederă. Olivia știa că pădurea era vrăjită, doar ea o făcuse să fie așa, dar nu-și amintea să fi stabilit că locuiau în ea alte ființe în afară de elfii de pădure, care nu erau mai mari decât degetul ei mic. Strâmbă din nas, nemulțumită, și hotărî să abandoneze urmărirea, pentru că dacă nici ea nu și-ar respecta regulile propriului univers, atunci cine ar mai face-o?

Se întoarse la castel și luă cina cu oficialitățile unui regat vecin, pentru primirea cărora trebuise să-și seteze dinainte programul și să-și deschidă căile de acces pentru ca realitatea ei virtuală să se întrepătrundă cu a altui jucător. Asta era! Își lipi o palmă de frunte, certându-se în gând că nu-și dăduse seama mai devreme. Când ajustase parametri de uniformizare a spațiului ei virtual, căile de acces fuseseră deschise pentru o vreme, și atunci se putuse strecura oricine în Lapislazulia. Dar cine era străinul acela și, mai ales, ce voia?

Olivia se înfruptă cu poftă din bucatele alese, fazan la proțap cu sos de portocale, curmale învelite în șuncă crocantă și sos de spanac, brânză de capră cu fructe exotice și, mai ales, jeleuri. Iubea jeleurile, mai ales cele care-i sfârâiau pe limbă, și nu se putea bucura pe deplin de gustul lor sărat și efervescent decât în realitatea virtuală, unde biocromul nu avea acces, pentru că fusese programat de părinții ei să nu-i îngrădească chiar toate palierele spațiului mental personal. Lapislazulia era ultima ei redută de intimitate și acolo își putea îngădui orice dorință, fără să-și facă vreo grijă.

Imediat după cină, pentru că se înserase, iar cele trei corpuri cerești strălucitoare, unul mov aprins, altul albastru deschis și altul verde, porniră în hora lor măiastră care traversa cerul lumii aceleia până la răsărit, împrăștiindu-și razele diafane pretutindeni, Olivia urcă în turnul ei și se cufundă în vana cu apă înspumată pregătită de slujitoare. În timp ce una dintre ele îi masa tălpile, iar alta umerii, Olivia își ceru pipa și începu să pufăie molcom, trăgând puternic în plămâni fumul imaginar și umplându-și simțurile de o senzație autentică. Începu să se gândească la posibilitatea războiului. Generalii ei erau optimiști, dar ea era reticentă. Nu se mai dăduse nicio bătălie pe tărâmul acela și nu voia ca lucrurile să degenereze și lumea ei să fie distrusă, căci se putea întâmpla așa ceva. Cu toate că stăpânii regatului vecin, un conte bătrân și soția lui, păreau pașnici și fructificaseră din plin discuțiile despre pace și prosperitate în timpul cinei, nu-i putea crede pe cuvânt. În sfârșit, când simți împunsătura electrică a biocromului, care-o anunța că era timpul să revină în realitate, se deconectă de la program și se ridică de pe pernuță, apăsându-și podul frunții cu degetele.

Era seara de film în familie și părinții ei o așteptau în sufragerie, în fața unui ecran larg cât întreg peretele, în vreme ce măsuța din fața canapelei era plină cu popcorn, snacks-uri și dulciuri de care nu trebuia să se atingă.

— Ce face fetița mea? se interesă tatăl ei, Victor, sărutând-o pe frunte când Olivia se așeză între el și mama lui.

— Sunt bine, tati, voi ce faceți?

— Suntem pregătiți de relaxare, zise mama ei, Diana, apăsând butonul telecomenzii.

Urmăriră o comedie romantică pe care Olivia o găsi mai degrabă siropoasă și scârboasă, în parte și pentru că nu se putuse concentra pe deplin. Se gândea când la Vlad, când la străinul care-i traversase domeniul. Merse la culcare cu o oră mai târziu decât o făcea în mod normal, dar biocromul spunea că dacă avea să bea două pahare cu apă în plus, organismul ei n-avea să resimtă deloc oboseala. Dormi ca un buștean până dimineața, când merse iar la școală. Prima oră avea educație fizică și prototipul de predare hotărî că ar fi fost bine să joace volei în curtea liceului, pentru că era o vreme prea frumosă ca să rămână închiși în sala de sport. Îl văzu din nou pe Vlad în treningul lui mov și, supusă unui impuls firesc, merse să-i vorbească.

— Bună, Vlad! îi zise.

— Bună, Olivia! îi răspunse el, cu zâmbetul lui perfect.

— Îți plac cumva jocurile VR?

Zâmbetul lui dispăru.

— Nu chiar. De ce întrebi?

— Așa, întrebam doar. Eram curioasă.

Rămase o clipă privindu-l fix în ochi, așteptând orice mișcare, apoi, pentru că el nu spunea nimic, hotărî să-l lase în pace și se întoarse lângă fete. Echipa ei făcu de rușine echipa lui Vlad, cu 30 la 19. Biocromul o atenționă că era vremea pentru duș, așa că nu mai așteptă să se sune de pauză și porni spre vestiare imediat ce se termină meciul, chiuind și bucurându-se alături de Maya și Dora.

În după-amiaza aceea, prințesa Sabrina avu o întâlnire cu generalii ei. Începu prin a le spune că se gândise foarte mult la posibilitatea războiului și că voia să-l evite cu orice preț.

— Dar, Măria ta…

— Nu vreau să aud nimic! Asta e decizia mea finală! se răsti ea, încruntându-se. Acum, am o problemă mult mai urgentă pe listă. Un străin mișună pe meleagurile mele și vreau să aflați cine este și ce vrea de la mine. Poate fi periculos. Poate că a fost trimis de conții aceia ramoliți să mă asasineze. Generale Trix, vreau să întărești paza castelului și garda mea personală. Lazlo, cheamă-mi, te rog, suita. Am niște rochii de probat.

Ieși din sala de ședință, o spectaculoasă încăpere circulară, pe pereții căreia se desfășurau tablouri cu prințesa Sabrina din toate unghiurile posibile, și, odată ce slujnicele se adunară la ușă, Olivia ieși cu grație și porni înainte pe coridor, strângând în pumni poalele rochiei mătăsoase de culoarea smaraldului. Ajunsă într-unul dintre saloanele ei generoase, pline cu vaze cu flori proaspete, Olivia făcu semn să se închidă ușa, iar slujnicele ieșiră, lăsând-o s-o aștepte pe modistă singură. Dar, în loc de modistă, se pomeni cu lama rece a unui pumnal lipită de beregată. Pulsul îi crescu brusc, iar biocromul începu să bipăie, dar era scufundată mult prea adânc în subconștient ca să-l audă și să se deconecteze de la program. Scrâșnind din dinți, așteptă să-i audă vocea celui al cărui chip nu-l putea vedea. Știa că era un băiat, mâna lui era prea osoasă, și, cumva, avea un miros familiar.

— Îmi pare rău, prințesă. Nu o lua personal. E o miză mult prea mare în joc.

— Cine te-a trimis? strigă ea, iar vocea i se dispersă într-un ecou pătrunzător.

— Chiar crezi că o să-ți spun?

Olivia înjură ca un samsar, însă simți tremurătura mâinii și știu că era singura ei șansă să preia avantajul, așa că-l lovi puternic cu cotul în plex și se îndepărtă de el, întorcându-se numai după ce își luă sabia din sertarul de lângă perete. Invadatorul era mascat, însă postura lui i se părea cunoscută.

— Care-i numele tău real?

— Nu fi proastă, n-o să afli vreodată! zise el, apoi alergă spre fereastră și, proprindu-și palmele pe pervaz, sări înainte ca Olivia să poată face vreo mișcare.

Așadar, cineva voia s-o omoare. Cineva care se juca în VR.

A doua zi, cum ajunse la școală, se duse glonț spre prietena ei, Maya, și-o înfruntă.

— Așa face o prietenă? Era să fac infarct aseară! Înțeleg că ne jucăm, dar m-ai pus într-o situație periculoasă.

— Despre ce vorbești, Oli? Calmează-te, te rog, se apără fata, pășind înapoi.

Biocromul o atenționă că eticheta ei socială lăsa de dorit și era de preferat să-și revizuiască… Dar Olivia nu mai revizui nimic, căci era atât de nervoasă și o agasa atât de tare obiectul acela care-i controla toată viața, încât izbi cu antebrațul de marginea băncii și-i sparse ecranul. În clipa aceea, simți o greață puternică urcându-i spre esofag, o ceață densă îi acoperi privirea și leșină.

Se trezi la spital, înconjurată de multe aparate gălăgioase, din care porneau multe fire cu ventuze lipite de corpul ei. Biocromul îi fusese înlocuit cu altul, dar acum era bandajat. În momentul inciziei, osul îi fusese sudat, dar nu simțea nicio durere. Auzi o voce cunoscută și se ridică în șezut. Ușa salonului se deschise și intră întâi un bot pe șenile care purta o tavă cu niște medicamente, apoi un doctor semi-uman, cu o parte a capului transformată în placă bionică, iar în cele din urmă, intră mama ei, cu o figură îngrijorată.

— Bună, Olivia, cum te simți? întrebă doctorul, mecanic, fără s-o privească, apoi se aplecă asupra ecranului montat în perete și începu să citească parametri analizelor.

— Mă simt bine. Vreau să merg acasă.

În mașina cu elice și suspensii hidraulice, în drum spre casă, când mama ei opri la semafor, Olivia răbufni în sfârșit.

— M-am săturat de viața asta, e oribilă. Nu fac decât aceleași lucruri mereu și mereu. În fiecare zi, e aceeași rutină, aceeași mâncare, aceleași haine, aceleași chestii!

— Doctorul Hill spune că nu a sesizat în istoricul biocromului tău vreo anomalie psihologică. De unde vine treaba asta? Ce s-a întâmplat?

— Mamă, tu nu vezi cât e de greșit că ne sunt controlate viețile de un dispozitiv nenorocit? De ce trebuie să-mi dicteze un ecran fiecare pas pe care-l fac? De ce trebuie să decidă pentru mine ce mănânc, cu ce mă îmbrac… ce să simt sau să fac?

— Așa e cel mai bine pentru tine, draga mea. Asta ajută la păstrarea unei vieți echilibrate, zise Diana cu o intonație monotonă.

Până și mama ei ajunsese să vorbească precum un robot! Mai avuseseră discuția asta cu ceva timp în urmă, atunci când, după câteva săptămâni de folosit biocromul, Olivia le spusese părinților că nu se putea acomoda cu el. Dar toți copiii se acomodează cu el. E pentru binele tău. E sănătos să ai o rutină prestabilită, asta nu-ți dă voie să faci excese, iar după un timp, vei vedea că organismul tău se va adapta la această rutină, va prelua obiceiurile sănătoase și va învăța să calculeze deciziile corecte, iar când vei deveni adult, vei fi un om echilibrat fizic, psihic și emoțional.

— Da, le zisese ea atunci, dar voi fi un adult-legumă, programat să simtă și să gândească într-un anumit fel. Până și voi, adulții, sunteți toți la fel. Vă îmbrăcați la fel, mâncați același lucru, faceți aceleași activități. Spune-mi o familie din cartierul 205-Nord care are mai mult de un copil. Exact, nu-i niciuna. Nu vezi pe nimeni îmbrăcat în roșu sau în verde, numai culori închise, numai costume, numai serviete, numai zâmbete corporatiste. Numai mașini zburătoare hidraulice, numai cumpărături sănătoase, numai filme de căcat, numai duminica se mănâncă înghețată. Și totul din cauza biocromului.

Diana își drese vocea și încercă din nou, pe un ton conciliant:

— Înțeleg că ești supărată, draga mea, dar trebuie să iei în considerare că noi îți vrem binele.

— Dacă mi-ați fi vrut binele, m-ați fi lăsat să aleg.

Imediat ce ajunse acasă, urcă în camera ei și trânti ușa. Se așeză pe pernuță și vru să se conecteze la programul VR, dar se răzgândi și-și smulse ventuzele de pe tâmple. M-am săturat să-mi trăiesc viața într-o realitate virtuală. Gata, până aici.

Biocromul o atenționă că avea la îndemână alte opțiuni de recreere pentru după-amiaza respectivă. Putea face, de exemplu, o plimbare prin parc. Sau putea ajuta la pregătirea cinei. Sau putea citi o carte.

Olivia alese să se plimbe. Își schimbă hainele care miroseau a spital cu un trening galben țipător, încălță o pereche de adidași cu talpa groasă și plecă fără să anunțe. Pe drum, biocromul afișă pe ecran o temperatură de 20 de grade Celsius și o presiune atmosferică optimă, o vreme, deci, perfectă pentru o plimbare lejeră. Îi sugeră, de asemenea, că putea oricând contacta un psiholog pentru asistență, dacă nu se simțea bine, trebuia numai să tasteze un cod. În clipele acelea, Oliviei îi era dor de Lapislazulia și-ar fi vrut să se întoarcă acolo. Auzi însă pași în spatele ei și se răsuci pe călcâie, însă nu apucă să-i vadă chipul celui care-o lovi cu un obiect metalic, greu, în tâmplă. Se prăbuși pe alee în timp ce o baltă de sânge se forma sub capul ei. O mână înmănușată, cu inele masive pe fiecare deget, se aplecă și-i dezactivă biocromul înainte să recepteze disfuncționalitatea din organismul Oliviei și să-i alerteze părinții sau să notifice autoritățile.

Bun. Spera că acum, Victor avea să fie suficient de traumatizat încât să renunțe la funcție în favoarea tatălui său.

Vlad se ridică rânjind, își vârî mâinile în buzunare și porni spre ieșirea din parc fluierând.