Când fac referire la creația artistică, vorbesc despre orice domeniu în care ea se poate manifesta: literatură, artă și design, decorațiuni, muzică, crafting ș.a.m.d, adică acolo unde fiecare creator pune ceva, o picătură din suflet pentru a picta pe pânza realității cu o culoare nouă, nemaiîntâlnită anterior.

A face artă însemnă a produce o stare de bine. Majoritatea creatorilor o fac din vocație, pentru că arta este o chemare și,  concomitent,  o motivație existențială,  încărcând procesul creativ cu talent (mai mare sau mai mic),  elemente intelectuale, emoție și nu în ultimă instanță, orgoliu artistic.

Până recent, când lumea a început să se deschidă către noi forme de a experimenta sentimentul artistic, această zonă era limitata la câteva forme clasice de manifestare. Faptul că la ora actuală conceptul a devenit deja extravagant, greșit înțeles, în unele cazuri, și, de multe ori,  inanccesibil publicului larg, crează o problemă și totodată deschide o altă perspectivă, împingând creatorul și realizarea lui într-o zonă de nișă,  în care artiștii contemporani se mulțumesc de cele mai multe ori să se bălăcească în voie. E de bine, e de rău? Și da și nu, pentru că, pe de o parte, îndepărtează arta de omul de rând, deja suficient de dezinteresat de altceva decât de propriul mobil sau propriul interes, pe de altă parte, deschide niște noi poteci celor ce vor să se exprime artistic, uneori neavând studii de specilitate, dar arborând talent nativ si perseverență, care sunt ajutați astfel de a lansa idei și concepte complet noi de abordare a domeniilor artistice.

Grădinăritul e cea mai simplă formă de artă pentru că natura îți pune din strat aproape totul la dispoziție, așa cum spunea personajul principal din filmul  Maestrul grădinar. Așa este, și grădinăritul, la fel ca pictura sau croșetatul, are un scop deopotrivă vocațional și terapeutic.

Despre temperamentul artistic, zic psihologii, că este unul anxios, că majoritatea operelor de artă exprimă, de fapt, cele mai adânci dureri și frustrări din subconștientul creatorului. Iar dacă ne uităm, nu mai departe de propria persoană înclinată spre literatură, artă, muzică sau orice ar fi, da, așa este. Opera este, în esență, oglinda unui suflet zbuciumat, este refularea celor mai adânci deziluzii, a celor mai mari dorințe neîmplinite. Rare sunt cazurile de mari sau mici creatori, care au o viață roz și care au scris sau au realizat lucrări valoroase ori destul de valoroase. Amintim aici de Alecsandri ori Sadoveanu, ambii boieri și ducând o viață de familie normală și înstărită. Un alt caz fericit este cel al lui Goethe, poetul romantic german, nobil de origine, care a avut șansa unei vieți ușoare în care poezia și-a făcut loc altfel decât în cea a lui Eminescu sau Rimbaud, de exemplu. Ca atare, atunci când ne uităm la un tablou sau citim o operă, privim în oglinda adâncă a sufletului/subconștientului unui creator, în exact centrul ei dureros de unde cu ajutorul culturii și a inteligenței sale artistice, acesta extrage idei și emoții pe care le transfigurează în creație.

Al doilea aspect propus încă din titlul este cel de terapie pe care creația îl oferă creatorului său. În acest caz vorbim, prima oară, despre terapia comună oricărui producător de obiect artistic, care se simte descărcat de balast emoțional, care își găsește în cuvinte sau forme posibilitatea de evadare din zona contingentului și de contopire de propriul sine, apoi de revărsare a unui tumult de trăiri și nevoi neexprimate altfel prin metaforă, imagine artistică, imagine plastică, sunet sau altceva. Acest proces vechi de când lumea, a ajutat spiritul creator să își domolească periodic flăcările mistuitoare ale inspirației și dorința lăuntrică de exprimare și de a crea marile sau micile opere ale lumii.

În paralel, mergând și mai departe cu discuția, ne vom raporta la scriere și artă ca terapie, ca panaceu. Acest procedeu utilizat laolaltă cu alte tehnici terapeutice se adresează atât copiilor cu diverse probleme, cât și adulților a căror viață necesită o vindecare lăuntrică.

Terapia prin artă, sau Art terapia este un proces amplu care constă în folosirea picturii sau desenului pentru eliberarea tensiunilor interioare, formele rezultate, fiind apoi interpretate de cel ce le-a realizat și de un specialist care va determina nevoile acestuia și calea spre vindecare.

În acest tip de terapii nu se urmărește valoarea estetică, ci una funcțională, terapeutică, iar aceste tehnici sunt deseori combinate cu cromoterapia, deoarece culoarea arată și reflectă totodată stări de spirit sau modifică vibrația celui care o folosește; cu meloterapia, terapia prin muzică, cu aromoterapia, cea bazata pe diverse esențe care relaxează și foarte important, cu terapia prin scris.

Terapia prin scris este utilizată și separat de către psihologi și se referă la scrierea unui jurnal de către subiect, însă în asociere cu pictura sau desenul, adică scrierea concretă deasupra imaginii gata desenate a frustrărilor, nevoilor, dorințelor refulate, dublează impactul acestor tehnici asupra pacientului și grăbește  vindecarea.

Într-o lume sufocată de muncă, lipsuri financiare, probleme comportamentale, supertehnologizare, boli și multe altele, a fi un mic scriitor sau artist, chiar și ca tehnică de evadare/vindecare, este o gură de aer proaspăt, o recreere. Literatura și arta destind, aduc împlinire și motivează existențial prin însuși procesul de a le concepe, înainte chiar de a se ridica problema receptării lor de către ceilalți.