– Auzi, să nu ne vedem fața în oglindă. Haha ha ha! Fața asta perfectă, cu ochii ăștia întunecați… Ai niște ochi feroce, domnișoară, oamenii ar muri doar să îi privească. Unde ai să mai întâlnești un asemenea albastru? Ca marea în lumina lunii, cu o explozie de stele cuprinsă în ei şi cu aura aceasta de înger.

– De demon vrei să spui. Tocmai asta e, nu înțelegi? Oamenii mor când se uită în ochii mei. Am fost forțată să le iau viața, obligată, m-aţi blestemat din ziua în care am murit.

– Ziua în care ai renăscut vrei să spui, domnișoară Ana.

– Când am murit! țipă Ana, dând cu oglinda în perete. Căzu sub formă de cioburi tăioase. Ana se apropie de ele și le privi cu o mină contemplativă pentru o secundă. Sau două. Asta sunt acum? Frântă precum oglinda, cu sufletul spart în tot atâtea bucăți?!

– N-ar trebui să-ți treacă prin cap asemenea bazaconii, domnișoară, spuse D, știi foarte bine că sufletul este doar o iluzie scornită de oameni ca scuză pentru marile lor greșeli și regrete. Gata! Să ne întoarcem la oaspeții noștri, acesta e un bal până la urmă, nu o înmormântare. Începu să râdă din toți rărunchii după care părăsi încăperea într-o clipită așa încât, resemnată, Ana nu mai avu de ales decât să îl urmeze.

Sala în care se ținea balul era relativ mică pentru un conac. Avea șase pereți, fiecare perete era decupat înspre interior și, în fiecare decupaj, se găsea câte o pictură reprezentând fie scene de luptă, fie animale de noapte. Din tavanul extrem de înalt pornea un policandru cât o masă de 12 persoane, dacă nu chiar mai mare, plin de lumânări negre. În colțurile de sus, din stânga și din dreapta picturilor erau instalate sfeșnice electrice. În partea vestică încăperea dispunea de o scară ce ducea la etaj, locul de unde Ana și D coborâră.

De ambele părţi ale treptelor cineva adusese două statui din fildeș negru, reprezentând bufnițe atacând. Apoi, ca la un ospăț obișnuit, au fost pregătite mese întinse, unele pline cu mâncare de tot felul, de la cea gătită până la fructe exotice, iar alte mese erau încărcate cu vase mari umplute cu minunatul lichid rubiniu care umfla zi de zi venele muritorilor și strigoilor deopotrivă. Pe jos nu existau covoare. Pardoseala era toată un mozaic de imagini ce ilustrau nașterea și moartea lui Dionis. Mi s-a părut că se potrivea atât de bine cu moartea şi renaşterea noastră încât mozaicul deveni un clişeu.

Invitații făceau parte din toate păturile sociale, atât din burghezia tipică secolului, precum conți, duci, baroni și marchizi cu săbii grele de luptă sau dimpotrivă subțiri și ușoare pregătite pentru eventualitatea unui duel. Bărbaţii erau frumos îmbrăcaţi în fracuri ornamentate, jabouri, culotte și vestoane elegante, completate de pălării de epocă. Nobilele doamne purtau diademe extravagante, provenind din mai toate colțurile lumii, mai ceva ca ale prințeselor, îmbrăcate cu rochii lungi, bogat decorate cu dantele, broderii și volane, în corsete strânse pentru a-și evidenția talia. De la bal nu lipseau lorzii cu plete buclate sau împletite și matroanele cu peruci din lână merino, caşmir sau andaluz; mai erau prezenţi și oameni de rând, ce serveau fie pe post de companie sau amuzament pentru vampirii din sală, fie ca – ei bine, mâncare, tot pentru aceștia.

Ana era extrem de frumoasă. Era așa încă din viață. Cu un păr roșcat, lung și ondulat unii chiar ar fi luat-o drept vrăjitoare dacă nu ar fi provenit dintr-o familie bine-cunoscută și iubită printre târgoveți. Avea ochii mari, de un albastru intens, buze roșiatice atașate unei guri gingașe care zâmbea mai mereu. După orice standard, din orice colț al lumii, ar fi fost considerată frumoasă. Acum, la bal, era îmbrăcată într-o rochie de crinolină neagră cu broderii albastre, cu corsetul strâns, aproape sufocant. Au adus până și o orchestră într-un colț al încăperii care canta ba trist, ba vesel,  după preferințele diferiților lorzi. Unii dansau, alții înfulecau, dar majoritatea sorbea cu nesaţ sângele oferit la discreție de D, gazda petrecerii, până la ora trei trizeci şi trei noaptea, când D., creatorul Anei, se mobiliză chiar în centrul încăperii, deasupra policandrului.

În timp ce se îndreptă spre centrul ringului, D. mă privi cumva ascuțit, cu coada ochiului, șușotind aproape imperceptibil că îi pare rău pentru cele întâmplate, că a fost o greșeală și că va repara totul chiar azi. Imediat, în spatele meu apărură doi indivizi cu mască de bufniță pe față, luând amândoi poziție de atac. Nu înțelegeam ce se întâmplă, părea că mă lăsau iar pe dinafară. Ca atunci când i-au vânat pe egipteni, iar eu n-am avut habar, am aflat abia când s-au întors. Mi-au spus că o să-mi vină și mie rîndul dar va trebui să mai cresc. „Dar noi nu creștem niciodată”, am ripostat. Am fost lovită crunt, cu putere în aceași clipă și, de ciudă, am distrus două pianine și o garderobă întreagă de haine, apoi am mers și am băut sângele cailor din grajduri. „Să-i mai văd acum cum vor mai pleca”, am rânjit.

D. a înaintat iar sala a devenit dintr-o dată mută fară nici cel mai mic zgomot. Aparent, toți vampirii știau, doar eu nu. Voia să țină un toast, să le mulțumească tuturor că au venit și că vor să fie părtași evenimentului. Că tot veni vorba, eu habar n-am avut, până la urmă, de ce s-a dat această petrecere. La orizont, niciun eveniment atât de important care să anunțe balul.

– În umbra nopții, strigătele adâncurilor își găsesc ecoul printre odraslele ce se adună, înălțându-se ca o sinfonie macabră, delicioasă iar eu, înconjurat de prezența voastră, găsesc alinare în această congregație. Un moment solemn, copii ai întunericului, căci sunteți luminile ce strălucesc în bezna acestei întruniri. În această noapte găsim o conexiune profundă, un legământ etern în adâncurile noastre, ne legăm printr-un jurământ sacru. După cum știți, făcu un gest grăitor cuprinzându-i pe toți ce eram acolo, noi, vampirii, existăm dintotdeauna, de când e lumea, dacă vreți, încă de la primul om, ca să fiu mai precis. Ne-am născut odată cu el și vom muri odată cu el. Suntem ceea ce suntem și nu dăm socoteală nici lui Dumnezeu, nici diavolului. Dacă oamenii sunt meniți pentru unul din cei doi, noi am fost zămisliți doar pentru noi. Poate suntem varianta lor mai bună, sau poate doar o anomalie a naturii. Oricum ar fi, suntem conștienți de un lucru: fiecărui nosferatu îi este dat să trăiască după vechiul cod Vox sanguinis. Nu putem să ne expunem în plin soare deoarece murim pârjoliţi. Nu putem să ne afișăm oamenilor pur și simplu, nu pentru că i-am înspăimânta, ci pentru că oamenii sunt creaturi vicioase, iar asta ar putea însemna exterminarea noastră. Trebuie să pretindem că ne este frică de cruci, usturoi, sau eu mai știu ce alte obiecte „periculoase”. Este mai ușor pentru noi atunci când oamenii se apară cu usturoi decât cu o armă. Să nu uităm că și noi putem muri. Este interzis să bem de la confrații noștri. Fie și o picătură de sânge vampiric ne-ar putea ucide. Și cel mai important, ABSOLUT INTERZIS…

Pe asta o știam chiar și eu. O citisem undeva, cred că pe o frescă în conacul familiei Vary, pe când trăiam încă. Tot cam în același timp mi-am dat seama de ce s-a ținut acest banchet. Era o înmormântare, nu o petrecere. Erau funerariile mele. D. voia să spună că este absolut interzis să transformi în vampir pe cineva care are sub șaisprezece ani. Eu aveam cincisprezece. Se presupune că un copil vampir nu se poate apăra la fel cum o face un adult. Acesta nu are nici forța necesară și nici darul întunecat nu se dezvolta precum la ceilalți. Exista o legendă în care stăpânul unei insule a vrut să aibă doar servitori copii, așa că a transformat treizeci și trei la număr, deși știa că vor fi mult mai greu de controlat. Se spune că cel mai mic avea cinci ani și era mereu ținut în lesă. După ce unul dintre ei a dat foc conacului s-au răzvrătit împotriva stăpânului, l-au atacat, vrând să îl stoarcă de sânge. N-au știut însă că sângele de vampir pentru noi este toxic așa că toți cei care au gustat au murit. Restul, neavând unde să fugă atunci când a răsărit soarele, au pierit sub lumina lui. După acest eveniment, autoritățile vampirilor au căzut de comun acord ca vârsta minimă să nu fie mai mică de șaisprezece ani, căci se credea că harurile întunecate pot pune stăpânire pe creier fără să-l înnebunească.

Așadar, voia să mă distrugă, să mă facă una cu cenușa din cele trei șeminee ale încăperii. De asta i-a pus pe cei doi în spatele meu, a chemat autoritatea Însângeraților,  am fost îmbrăcată așa elegant și tot de asta toți îmi dădeau astăzi atenție. D. își terminase discursul. Acum invitații aplaudau, scandau sau sâsâiau. Puteam vedea cum le scânteiau ochii când se mișcau. Tot mai mulți își întorceau privirile spre mine. Nu înțeleg de ce am fost creată în primul rând, daca era așa de interzis să faci un copil vampir și nu înțeleg el de ce nu era pedepsit. Sau poate tocmai asta era pedeapsa lui.

Vampirii, prin definiție, sunt destul de solitari. Dacă stăteau împreună, totuși, și alcătuiau un clan cum erau Exodus sau Porphiria, era pentru că aveau un scop comun și aveau nevoie unii de alții. S-a întors într-un târziu și D. înspre mine. Le-a făcut semn celor doi din spatele meu care, fară să stea pe gânduri, s-au năpustit asupra mea ca leul asupra gazelei sau ca broasca asupra insectei. Ce se spunea despre puterile copiilor vampiri? Că sunt imprevizibile? Asta era. Șansa mea de scăpare.

M-am lăsat pe vine, am închis ochii și am simțit cum în jurul meu se formează un curent de aer din ce în ce mai puternic. Am început să aud tot mai înfundat glasurile celor din sală iar privirea mi s-a încețoșat la început, după care, culorile au dispărut, lăsându-mă cu o privire incoloră dar mai ageră ca cea de strigoi.. Apoi, aproape biblic, am auzit bătăi de aripi, fâlfăit de pene. Mi-am dat seama doar atunci când am trecut pe lângă policandru. Eram eu dar nu eram eu. În scheletul marelui candelabru am putut să mă zăresc așa cum propriul meu dar întunecat mă schimbase: o pasăre de noapte, o minunată cucuvea albă.

Am zburat pe deasupra vampirilor care sâsâiau sau răgeau precum leii în încercarea de a mă prinde. Chiar au încercat să își folosească puterile unii dintre ei; unul a reușit să mă prindă de aripă cu umbra lui, am scăpat însă, dar rănită mi-am pierdut echilibrul și am plonjat înspre policandru. L-am lovit, ceea ce a făcut ca majoritatea lumânărilor să cadă pe jos și să se împrăștie. Unele s-au stins iar altele au dat foc fețelor de masă care au început treptat să ardă din ce în ce mai tare. Vampirii din încăpere și-au dat seama doar când a fost prea târziu. Casa era deja pe un sfert în flăcări. În încercarea de a stinge focul, cei mulți au uitat de mine dar nu și D. El împreună cu Însângerații continuară să vină după mine, să mă caute, să mă alerge, să mă prindă și într-un final să pună capăt acestei șarade. M-am zbătut totuși, doborând încă alte câteva lucruri din jurul meu încercând să mă feresc de flacări, am reușit cumva să ies pe geam din iadul acela. Și afară urma să se dezlănțuie un iad. Răsărea soarele. Uitandu-mă în spate să văd dacă venea careva să îmi aducă moartea, m-am lovit de ceva care m-a făcut să aterizez direct în interiorul unei căruțe țigănești care trecea pe lângă.

M-am transformat instantaneu înapoi în „copil”. Aparent acel vampir mă rănise serios la aripă, deoarece nu îmi mai puteam mișca mâna dreaptă. Mă aflam în interiorul căruței din lemn, cu arcade și acoperită cu prelată sau ceva asemănător. Era iluminată de un felinar cu petrol și trasă de 4 cai. M-am târât repede până la ieșirea din caravană, să văd ce se întâmplă cu locuința din care numai cu puține clipe înainte scăpasem printr-un geam spart de flacări. Acum mai mult de jumate din conac era cuprins de văpaie.

L-am zărit pe D. în afara clădirii uitându-se după căruța unde mă aflam eu. Mi-a făcut cu mâna. Ce naiba?! Apoi mi-a atras atenția o bilă de foc care a ieșit brusc din casă și s-a izbit cu putere de stâlpul de curent, făcându-l să cadă. Era un vampir. Unul atins de foc. Să ardă toți, au vrut să mă sfârșească pentru greșeala pe care tot ei au comis-o. Am mimat un sărut și m-am întors cu fața înspre interiorul caravanei. Numai atunci am observat că nu eram singură. Cu mine erau trei copilași care mă priveau speriați fară să scoată un sunet. Erau băgați în colțul cel mai întunecat, strânși unii lângă alții.

– Unde mergem? i-am întrebat pe un ton poate prea aspru. Nu aveam chef. Eram lovită, tocmai scăpasem de la o moarte sigură și eternă, îmi era foame și eram extrem de obosită. Să fie recunoscători că nu îmi potolesc foamea chiar în această clipă, gândeam.

– Tata a zis că mergem într-un loc uitat de lume unde putem să-l avem doar pentru noi. Îi zice Măgura. Mai avem 7 ore și ajungem în Zorlenț, de acolo, doar prin pădure.

Bine, așa să fie, supraviețuiesc, în pădure există animale și alte cele. SUPRAVIEȚUIESC. Măgura să fie. M-am cuibărit și eu lângă ei în cel mai întunecat colț al căruței și am închis ochii. Simțeam cum soarele ne ajunge din urmă, casa ardea și în sfârșit era liniște.