Foto: Ana Drobot

Călătorul în spațiu a făcut primii pași pe planeta nevizitată de el până atunci. În costumul argintiu și cu fața acoperită nimeni nu l-ar fi recunoscut. Ajunsese pe o planetă a fantomelor. L-au întâmpinat o mulțime de dovleci cu zâmbete știrbe și ochi luminoși. Poate că Halloween aici își avea originile. Poate că druizii de aici aduseseră aceste spirite doar pentru o noapte. Câteva fantome au țâșnit în zbor. Nu recunoștea însă pe nimeni.

Când detectivul acceptase să investigheze cazul crimei, nu știuse că va însemna o călătorie în infern. Problema era că singura hartă a locurilor nu fusese introdusă în format digital. Nu avea nici un rost, pentru că fantomele și alte spirite sabotau, mai devreme sau mai târziu, orice GPS. Călătorii ajungeau în cu totul alte zone decât cele căutate. Spre exemplu, unul din foștii lucrători ai companiei fusese condus de spirite într-o peșteră plină cu aur. De fapt, nu era decât o halucinație. Monedele s-au transformat în frunze galbene de toamnă. Cineva din lumea spiritelor s-a gândit, nefiind încă rupt complet de lumea celor vii, să dea foc frunzelor. Abia aștepta să se bucure de acel miros. De aici a pornit groaza acelui vizitator că focurile iadului erau reale și că îi era sortit să ardă acolo. Focul însǎ rămânea în peșteră, pentru că îi era teamă să nu fie pedepsit de zei. Spiritul nu avea miros și nu mai putea simți frunzele arse, și nu le mai putea nici foșni sub pași, pentru că el de acum plutea.

Harta pe hârtie putea fi oricând luată de vânt sau de spirite, care se risipeau și se recompuneau în vânt. Detectivul, în călătoria sa, se baza mai mult pe memorie. Citise multǎ mitologie în anii de şcoalǎ. Se orienta după spiritele întâlnite, după aspectul lor, știind că ele nu puteau să-l îndrume la modul serios.

Cazul tinerei japoneze dintr-un sat obscur care murise din dragoste și căreia nu i se făcuseră cum trebuie ritualurile de înmormântare, încât acum bântuia printre cei vii, îi trezise unele suspiciuni. Crezuse că i se ascundea ceva, și că familia fetei camufla, cine știe din ce motive, o crimă. Nu era convins deloc de puterea acestor credințe vechi. În plus, dacă familia ar fi dorit să repare greșeala, ar fi putut urma vechile credințe și să realizeze ritualul cum trebuie, pentru ca fata să nu-i mai bântuie. Sigur că existau și motive sentimentale: bunica fetei mai dorea să își simtă nepoata alături de ea. Nu putea suporta despărțirea. Tânărul de care fusese îndrăgostită fata avusese până acum vreo câteva soții. Fiecare fugise îngrozită spunând că o bântuie spiritul fetei care murise din dragoste, și că ea niciodată nu lăsa soțiile singure cu tânărul.

Detectivul trecuse deja de vârsta la care și-ar fi pierdut capul îndrăgostit fiind și i se părea totul o copilărie. Acele vechi credințe, la fel. Fiind un om rațional, cerințele cazului i s-au părut absurde. Fusese însă ales pentru a merge pe acea planetă în căutarea informațiilor despre Mizu, tânăra care murise tânjind după dragoste, întrebând spiritele, pentru a înțelege ce s-a întâmplat. Cel puțin de la spirite poate urma să afle ceva ce avea vreun sens legat de vreo crimă, și să poată să pună evenimentele într-o înșiruire cât de cât logică. Întotdeauna crimele aveau un motiv și un obiectiv.

Râul Styx era singurul de pe planetă, deci se putea gǎsi uşor. Se afla într-o câmpie cu rodii. Niște păsări necunoscute, o combinaţie între pǎuni şi pǎsǎrile de foc, se odihneau pe ramuri. Una i-a șoptit să ia o canoe și să meargă pe insulă. Luă câteva rodii cadou pentru Hades și se uită tot drumul să vadă dacă recunoștea pe cineva din trecutul lui. Nimeni.

Hades îl întâmpină cu poveşti despre familiile celor doi tineri japonezi. Bunicul tânărului se spunea că fusese bogat, dar nu se știa unde își ascundea bogăția. Când s-ar fi putut afla, tot nu s-a aflat. Toamna aceasta, când urma să fie dus de fiica sa într-o călătorie, şi-a strâns în grabă toată averea. A pus-o în pungi. Știa că nu-și putea lua decât strictul necesar pentru a călători comod. Bătrânului i s-a promis o călătorie frumoasă, cu peisaje superbe. Așa a fost. L-au întâmpinat niște membri ai personalului de la hotel în halate albe. Bagajele i-au fost refuzate. Fiica sa i-a promis că i le va păstra în siguranță și le va găsi acasă. Conțineau frunzele care miroseau frumos și aveau cele mai frumoase culori de aur de diverse karate adunate din grădina lui toamna.

De ce era aceea averea lui? Pentru că era un practicant al ritualurilor în natură.

Bunicului îi plăcea tare mult toamna, și ajungea să se simtă una cu ea. Se întindea pe frunzele aurii și avea viziuni de tot felul, fantezii, crea lumi noi, dar se putea și teleporta în timp și spațiu dacă se concentra îndeajuns.

Deci bunicul fusese cel care dăduse foc frunzelor uscate, pentru a-și crea prin parfumul lor starea de transă.

Bunicul îl invită pe detectiv să intre împreună într-o stare hippie de comuniune cu natura toamna. La un moment dat detectivul simți cum respiră odată cu natura. Copacii se aplecau deasupra lui, așa cum stătea întins pe frunzele moi pe care plutea, ca pe niște raze de soare. Totul era colorat intens.

La un moment dat simți că nu mai era decât un spirit, sau o conștiință omniscientă a unui narator de roman. Asista la gândurile mamei tânărului, precum și la scene cu Mizu. Satul japonez tradițional era învăluit în parfum de frunze arse și raze de soare. Mama tânărului era extrem de posesivă și protectoare. Era nemulțumită de toate fetele care se apropiau de tânăr. Le vedea ca pe niște bucurii trecătoare pentru el. Interesul lor pentru el îi părea trecător, precum căldura verii. Ar fi avut, probabil, parte de o perioadă de fericire, apoi de furtuni, vreme rea, frig, nesiguranță precum ceața toamnei, și poate de momente de iluminare când s-ar fi simțit extrem de apropiați și dragostea le-ar fi colorat intens lumea din jur. Însă asta ar fi fost tot. S-ar fi cufundat apoi în tristețe și ar fi pierdut totul.

Mizu i se părea că avea părul prea ca o noapte fără lumina licuricilor, iar în ochii ei negri nu putea citi nimic în afară de mister. Mama tânărului nu se vedea pe ea însăși în ochii lui Mizu, ceea ce însemna că Mizu nu va face nimic din ce i-ar porunci.

Cei doi îndrăgostiți pluteau printre stele întinși pe covorul de frunze aurii și arămii. Descopereau straturi și arome ale dragostei. Toată țesătura de poveste însă s-a destrămat odată cu transformarea lui Mizu. Un spirit al naturii s-a îndrăgostit de ea și a dorit-o numai pentru el. Se întâlneau la o fântână unde fata îi putea vedea chipul. Apoi, întâlnirile au avut loc numai între spiritul naturii și spiritul fetei, trupul lui Mizu rămânând părăsit la ea în cameră cu săptămânile. Nu a răspuns nici unui tratament al doctorilor. Părinților li s-a spus că dragostea nu avea leac.

Mizu s-a risipit și ea prin natură. Sufletul ei se contopire cu frumusețea toamnei. De aceea tânărul de care se îndrăgostise nu va mai avea iubite toamna. Va merge prin natură, îl vor încălzi razele aurii, se va întinde pe frunzele galbene care vor conține căldura verii și va respira odată cu cerul și copacii.

Detectivul avusese impresia că lucrase de mult timp la acest caz, datorită momentelor de meditație când se contopise cu natura, iar timpul o luase parcă razna. O fi fost modul în care funcționa și fusul orar pe acea planetă. Cazul nu urma să se încheie cu găsirea unui criminal. Tradițiile au creat pentru cei implicați o lume fantastică în care se pierduseră. Nu s-ar fi putut concentra pe ceva concret și realist, cum ar fi fost o crimă. Ei nu erau oameni de acțiune.

Șeful detectivului nu avu satisfacția să o bage pe mama tânărului de care se îndrăgostise Mizu la închisoare. El o bănuise că i-ar fi dat lui Mizu un fruct otrăvit sau o poțiune care o făcuse să dispară treptat. Însă și șeful trăia uneori în basme. Nu se desprinsese total de basmul Albă ca Zăpada unde era mărul otrăvit. Probabil îl ascultase de prea multe ori.