CAPITOLUL I (FRAGMENT)

„Ah, ia te uită! Ceasornicul vieții s-a oprit adineaori.  Nu mai sunt

pe lume. Extaz, coșmar, somn într-un cuib de flăcări.”

(Arthur Rimbaud, Noapte în infern)

5 ani de la dispariția lui Millo Turner:

Pe un stâlp de iluminat stradal încă se mai vede sub un afiș rupt, de teatru, poza decolorată a lui Millo Turner. Ți-ai pus vreodată întrebarea: „Cât de ușor vei fi uitat?”. Dacă nu ai făcut asta, nu-i nimic, nici Turner nu a făcut-o și totuși, astăzi – la mai puțin de cinci ani de la dispariția lui – e ca și când nu ar fi existat. Mai persistă, poate, o vagă posibilitate ca cineva, undeva, să-și amintească de acest om, aparent nesemnificativ, dar oare cine?

Detectivul Robert Maes fusese chemat în grabă pe o stradă aglomerată din inima orașului. E vineri după-amiaza într-o zi de toamnă târzie, o zi banală, care începuse monoton și care nu ar fi anunțat nicicând că telefonul avea să sune insistent, până când – după două ore de țiuit în continuu – cineva de la recepție se hotărâse, fără mare tragere de inimă, să răspundă. La capătul celălalt al firului vocea unui bărbat înspăimântat anunța o crimă.

― Da, clar e mort! Bărbatul cu pardesiu negru se apleacă mai mult asupra corpului neînsuflețit, privindu-l cu ochii mijiți.

― Îmi dau seama că e mort, de asta v-am chemat! Vocea individului masiv sparse liniștea așternută în camera în care stătea întins – ca un covor – un bătrân cu ochii căscați în tavan, pe a cărui mutră se întipărise surprinderea morții. Robert Maes se ridică posomorât de lângă cadavru, își frecă energic tâmpla care prinsese să-l zvâcnească puternic și bolborosi în barbă, rotindu-și privirea de jur împrejur.

―  Și atunci?

― Atunci, află cine a făcut asta!

―  Cum? Robert se așează nonșalant pe un scaun din aproprierea sa, închise ochii și își sprijini capul în mâna dreaptă. Astfel de cazuri îl plictiseau, de obicei totul decurgea în mod chinuitor de anost, așadar se aruncau pe masă următoarele ingredient: un cadavru, un fugar, un criminal ori o mare dramă din tinerețe care, de ce nu, fusese o iubire pătimașă sfârșită tragicomic. Omul insistent, care sunase la secție, se agita de zor pe lângă detectiv, accentuându-i starea de nervozitate.

― Mă întrebi pe mine cum să faci asta? Mereu sunteți așa de… – Tăcu câteva clipe pentru a-și găsi, dosit printr-un cotlon al minții, cuvântul cel mai potrivit care avea să desemneze oamenii instituției. Nu se mai putu stăpâni și răbufni: Sunteți niște incompetenți! Mă auzi? In-com-pe-tenți!

Maes, trosnindu-și vertebrele cervicale, plescăi zgomotos din limbă, se încruntă, schimonosindu-și fața din cauza durerii și întrebă absent:

― De ce spui asta?

― Millo e dispărut de atâta timp și totuși…

Detectivul respiră adânc, deschise un ochi numai pe jumătate, cât să-l întrezărească pe reclamant și după o expirație îndelungă, stăpânindu-și impulsul de a-l zgudui zdravăn pe om, vorbi tăios:

― Te-aș ruga să taci!

Allan Blackwood se arătă iritat de aerul pe care îl degaja detectivul. Nu i se părea etic, nici normal, pentru un organ al poliției să aibă un asemenea comportament, totuși, individul din fața sa îl avea, iar asta îl purta pe culmile exasperării. Se așeză obosit pe scaunul din fața detectivului și își scoate mănușile de nailon care i se lipiseră de piele. Robert Maes îl privi suspicios, adresându-i-se pe un ton bănuitor:

― De ce porți mănuși? Observa modul în care fața omului căpăta o mimică amuzantă. Matahala nu înțelesese întrebarea, rămânând să se uite nedumerit la el ca o statuie de marmură. Într-un târziu se hotărî să-i răspundă în zeflemea:

― Tocmai le-am scos! Zâmbi în colțul gurii, pufăind satisfăcut. Detectivul se repezi să riposteze scandalizat:

― Atunci de ce ai purtat mănuși?

― Au revenit la modă! Precum și să fii dispărut e la modă! Adăuga pe un ton răutăcios, obținând din partea detectivului câteva mormăieli indignate:

―Modă zici? Termină, doar termină, cu dispărutul ăla! Robert dădu drumul unui torent de vorbe, de-a valma, săltându-se de pe scaun: Mama dracului de treaba mă-sii! Am venit să-l caut pe ăla aici? Ți se pare că ăsta mort e ăla? Ă? Răspunde, în Paștele ei de treabă!

Allan își abținu râsul, clătinând dezaprobator din cap, pe chip îi juca un rânjet ștrengăresc:

―  Auzi, băiete? Tu, sigur, ești cine trebuie?

― Te asigur că sunt exact cine trebuie! Robert lătră fiecare cuvânt. În mintea lui, clovnul de lângă el, trebuia să fie vinovatul! „ De ce l-ai omorât? Spune, tu ai făcut-o! Ești un criminal!” își spuse detectivul. Vocea conștiinței îi spunea, făcându-l aproape convins de acest fapt, că ucigașul era chiar în fața sa, cu toate acestea nu-l putea acuza direct – de multe ori această intuiție oarbă, a unui câine surd la vânătoare, îl făcuse să ia decizii greșite, așadar se mulțumi să tacă și să aștepte momentul oportun.

― Doar nu mă suspectezi, nu? Allan se ridică, râzând înfundat și cu pași lenți, târșâiți, se îndreptă către fereastra cea mai mare a balconului cu vedere la stradă.

― De ce nu aș face asta? Zi-mi: îl cunoșteai? Veneai des pe aici? Cu fiecare întrebare detectivul se apropia și mai mult de bărbat, ajungând să-i respire în ceafă. Voia să-l facă, pe cel din fața sa, să fie conștient de fiecare cuvânt pe care îl auzea și să se gândească la gravitatea lui, să-l sperie și să-l facă să recunoască. Un rânjet straniu îi străbate fața, afișându-și dinții. Într-un târziu începu să rostească vorbele chinuitor de lent și apăsat: Știi, te pot duce la secție doar pentru că mi se pare că ești suspect!

― Ești nebun! Allan privește agitația care se întinde sub ochii săi. Oamenii se mișcă grăbiți de colo-colo, își dau coate, se împing și se împleticesc unii în alții. Uneori indivizii se îmbulzesc fără a știi de ce o fac, vrând ceva, nefiind siguri dacă vor sau nu lucrul în sine. Dacă îi vei întreba ce vor nu vor ști să răspundă. Așa e omenirea, un mare haos sub forma unei curse continue. „Acum de ce oare se îmbulzesc? Unde se grăbesc?” se întrebă reclamantul, privind cu atenție forfota după-amiezii. Mașinile claxonează asurzitor, urmate apoi de înjurăturile pompoase ale șoferilor enervați de traficul absurd de încurcat.

― Atunci: cum poți explica că te afli aici? În momentul ăsta! Detectivul se depărtă de spatele omului. Se așeză în stânga sa și stăteau, în sfârșit, unul lângă celălalt. Robert putea, să privească marea de oameni care mișunau ca furnicile prin galeriile nesfârșite pe care le săpau din nou și din nou. „Și, totuși, parcă ei au o viață mai simplă” îi trecu prin minte bărbatului cu pardesiu negru, plescăind nerăbdător din limbă, dornic să afle minciunile individului.

― Trebuia să închiriez locul ăsta. Nimic ieșit din comun! Stabilisem să ne vedem pentru a-mi lăsa cheile și pentru a-i plăti un avans! Răspunse captivat de forfota exterioară, fără a se obosi să-i arunce o ocheadă detectivului, Allan analiza mai departe oamenii agitați care împânziseră străzile. Un lucru ciudat îi atrase atenția: oamenii se îmbulzeau, scandau și purtau pancarte. „Oare era un protest? De asta să se fi încurcat traficul? Poate da, poate era.” își spuse, iar el avea să-și petreacă întreaga după-amiază alături de acest om dezinteresat care se proclama „detectiv”.

― Și cumva a cerut prea mult?

― Nu, nici vorbă! Ți-am zis: aici l-am găsit: lat, întins pe jos! Ce era să fac? Să-l îngrop?

Detectivul surâde, punându-i mâna pe umărul stâng.

― De ce te agiți? Doar glumeam! Oftează. Pașii îl purtau spre ușă, așezându-și din mers gulerul pardesiului.

Schimbarea bruscă de atitudine a detectivului îl bulversă pe Allan Blackwood. Nu s-ar fi așteptat ca ziua vineri să se termine chiar atât de rău: cu un mort, o anchetă în plină desfășurare și cel mai important, fără un loc în care să stea. După dispariția lui Tuner nu-și mai găsea liniștea, alerga ca o oaie bezmetică printr-o pădure întunecată. „Care ar fi fost șansele ca tocmai omul care trebuia să-mi închirieze apartamentul să moară fix în ziua în care stabilisem să-i aduc banii? Iar dintre toți oamenii disponibili pentru caz, care ar fi fost șansele să apară tocmai detectivul ăsta bipolar?” bărbatul își sfârși monologul, concluzionând că e cu adevărat un om ghinionist. Vizibil iritat începe să gesticuleze de parcă ar ghida avioanele pe pistă, în speranța de a atrage atenția lui Robert Maes. În toată agitația lui, ochelarii aproape îi căzuseră de pe nas, atârnând strâmbi de după o ureche, iar haina ajunse să îi stea agățată pe antebrațul drept.

― Acum unde pleci? De ce pleci? Om incompetent ce ești!

―  Acasă! Se auzi răspunsul lejer al lui Robert Maes care tocmai părăsea încăperea cu pași lenți. Plec acasă! Flutură cu o mână în semn de „la revedere” și se făcu nevăzut.

― Acasă? Și cu cadavrul cum rămâne? Strigătul omului din tocul ușii, atrage atenția câtorva trecători, îndemnându-i să se uite mirați și să șușotească cuvinte de neînțeles. „Cum e posibil ca acest om să fie într-o asemenea funcție?”, se întreabă Allan uluit, așezându-și ochelarii pe nas.

Pe strada Rorette, la intersecția cu bulevardul Bidda-Gulābigaḷu, de la parterul blocului Ha47 un glas răzbea pierdut printre torenți de vorbe aruncate de-a valma „When you’re strange/ No one remembers your name/ When you’re strange/ When you’re strange/ When you’re strange”, la radioul din bucătărie se difuza The doors – melancolice vremuri apuse. Pe aceeași stradă, puțin mai jos, Robert Maes se legăna de pe un picior pe altul, cu gândurile plecate aiurea pe tărâmul îndoielii și al șovăielii. Pe irișii detectivului se născu o pată care-i întunecă albastrul cerulem, iar o lovitură surdă îi despică craniul pe din două. Brusc oamenii din jur i se părură diformi, urâți și alungiți precum umbrele din munții pustiiți ai Uralohului. Rămase pe loc, făcându-i pe ceilalți – ca în graba lor – să se lovească de el. Robert stătea împietrit, privind umbrele care se perindau cu o viteză uluitoare. Gălăgia se mutase într-o altă lume, auzindu-se înfundat ca și când ar fi pornit de sub apă, singurul fapt clar era vocea solistului de la radio, devenind și ea, încetul cu încetul, aproape insuportabilă. Oamenii nu conteneau, strada se transformase într-un peron interminabil. Robert amețea, prins în fuga nebună a siluetelor amorfe și ar fi vrut să-și smulgă urechile cu tot cu timpane, căci nu mai suporta niciun sunet, în special „strange”, timpanele prinseseră să-i zvâcnească chinuitor. Detectivul avea ciudata senzație că ar fi locuit un măscărici în craniul său, iar acum se distra de minune, lovind cu un baros în temporal. Vrând să-și alunge din minte strania imagine – a unui pitic cu pălărie țuguiată și cu clopoței prinși de ciubotele hidoase cu vârful îndoit prea mult înapoi – începu să-și scuture frenetic capul. Pentru o clipă doar din geam îi zâmbi, strâmb, un chip odios, făcându-i inima să se strângă dureros ca într-o menghină.

Robert Maes se urni cu greu, fiecare mușchi îl ghida spre locuri lucioase în care vedea reflexia schimonosită, lărgindu-și rânjetul. Soarele apunea încet peste Neightdael, inundând clădirile brutaliste, vopsite în alb orbitor, în ambră și jar. Bărbatul alerga pe treptele late ale stației de metrou, iuțind pasul spre subteran. În urma sa oamenii se închinau, bolboroseau înjurături neînțelese, apoi își continuau drumul, căci doar plin e pământul de nebunii lumii, azvârliți din marea sirenelor pe tufele groazei. (…) Pe marginea peronului, bărbatul cu palton de tweed negru, își apucase lejer ceafa cu mâinile, înghiți în sec de câteva ori, trase aer în piept și își plimbă ochii pe la fiecare individ în parte care venea sau pleca din stație. De data asta îi vedea, aveau forma normală pe care ar trebui să o aibă un homo-sapiens-sapiens.

― Atenție: se deschid ușile! Gigantul de fier hurducăi nervos. Prin ușile larg deschise năvăliră alți oameni grăbiți. Robert Maes își frecă energic fața cu mâinile pentru a se dezmetici complet, pășind în vagon, prinse bara metalică în palmă. Atenție: ușile se închid! Metroul porni cu un scârțâit strident, trecând treptat la hurducăitul cu care își obișnuise pasagerii. Bărbatul își contempla vârfurile pantofilor, temându-se să se uite la propria imagine din geam, dădu vina pe oboseală, încercând să-și direcționeze gândurile spre Alden Andamanescu – mortul de la apartamentul 61, al blocului Ha40. Pentru Robert Maes ucigașul rămânea în continuare să fie matahala de om care-l chemase la locul faptei. În psihanaliza freudiană criminalul se învârtea mereu prin apropierea anchetei, aflând dacă era sau nu suspect, iar bărbatul – Loren Vans, căci doar așa se prezentase – nu avea să fie un simplu ghinionist.

Pe când metroul opri în prima stație, Robert aruncă fugitiv o ocheadă spre geam, de acolo aceeași creatură care arăta ca o halcă de pastramă uscată bine, îl privea absentă. Prin vene sângele clocotea de spaimă, împingând inima să pompeze cu putere, Robert trase puternic aer în piept și expiră lent, închise ochii strâns, numără până la zece apoi îi deschise din nou – entitatea dispăruse, însă o ceață densă cuprinsese vagonul, făcând oamenii să devină simple siluete amorfe cu ochii roșii, scânteietori, semănând cu luminile farurilor de pe mare într-o noapte furtunoasă. Atunci, când umbrele coborau la a treia stație, Youknight, detectivul stând cu ochii mijiți și cu o teamă constantă care-i cuprinsese corpul, nu mai suportă și coborî într-o suflare, traversând grăbit peronul. Simțea spectrul din oglindă răsuflându-i în ceafă. Capul prinsese să-l doară asurzitor, mergea împleticindu-se de oameni, își freca constant ochii, forțându-și pupilele să-i vadă clar pe cei din jur. De fiecare data când se lovea de ceva murmura un „îmi pare rău”, continuându-și fără răgaz drumul spre casă.

― Când am ajuns așa? șopti Robert, așezându-se sfârșit pe banca din apropierea blocului în care locuia. Simțea că i se înmoaie picioarele, iar cei 20 de metri pe care mai avea să-i parcurgă păreau drumul Golgotei. Rezemă coatele de genunchi și ținându-și capul în palme, aproape fu năpădit de plânset. Până și simpla respirație era o muncă aproape imposibilă, demnă de calvarul osândiților în Iad. Degetele lungi, osoase, tremurau necontenit, căile respiratorii usturau teribil, iar vederea i se împăienjenise. Stând cu capul plecat, se năzări de nicăieri o voce înfundată, ascunsă de aceeași perdea de apă pe după care se pitise și gâlceava din strada Rorette.

― Respiră, Robert! Respiră! șoaptele cavernoase deveniră treptat autoritare, ordonându-i: Ridică-te și mergi!

Detectivul ascultă mecanic, niciun mușchi nu-l mai asculta pe el, ci pe vocea misterioasă. Se urnise asemenea unei marionete care e constant dirijată de păpușar, o urmă de îngrijorare era totuși a lui Robert, izbutise ca măcar teama să i se citească pe obrazul brăzdat prematur de riduri. Călca apăsat, nesigur și înfiorat pe dalele de beton din fața imobilului. Deasupra, cerul devenise plumburiu, așteptând nevrotic concertul ploii, Robert Maes privi spre dânsul și înălță o rugă mută către prima divinitate care i se năzări în minte, buzele i se mișcară molcomite:

―Te rog, ajută-mă, Fecioară! Vorbele ieșeau greoi, maxilarele tremurau, mângâiate de lacrimi. Salvează-mă de nebunia în care mă prăbușesc! Vântul adia domol, crengile paltinilor se legănau alene și-n ceruri dădea roată un stol de ciori, anunțând furtuna. Bărbatul rămăsese amorțit cu mâna încleștată pe chei și uitătura tulbure ațintită spre nicăieri, doar buzele i se mișcau temătoare: Ajută-mă!

Norocul făcu ca strigătele să-i fie auzite de domnul Vozovkin, vecinul său de palier, un ins mărunțel, trecut la vârsta senectuții, care aproape zilnic se plimbă prin jurul blocului, doar așa ca să-și potolească singurătatea. Astăzi se întorcea de la piață, cu papornița pe umăr, cu prazul scoțându-și vesel mustățile prin ochiurile mari ale sacoșei și cu o pelerină de ploaie – verde-neon – pe care o luase la el pentru orice eventualitate. Vozovkin, văzându-l pe Robert, nemișcat, năucit de Dumnezeu mai știe ce, se repezi la el.

― Robert, băiete, ce-i cu tine? Vozovkin se arătă încurcat de purtarea stranie a băiatului pe care-l cunoștea prea bine, că doar crescuse în blocul ăsta. Robert? bătrânul îl zgâlțâi de câteva ori fără succes, întrucât singurele cuvinte ale detectivului se rezumau la „ajută-mă” și asta și făcu Vozovkin, îl luă încetișor, trăgându-l ușor de cot până la intrare, ajutându-l să pășească pe scările roase de timp.

― Ce ți se întâmplă, băiete? Glasul blând al bătrânului făcu casa scării să se înfioare. Se poticniseră în fața lifturilor.

― Robert…  – șoaptele invadaseră timpanele detectivului și îi țineau văluri peste luminile gemene, obligându-l la o noapte lungă.  Robert, nu e timp să stai! Robert?

Vozovkin îl zgâlțâia de umeri, ridicându-se pe vârfuri într-o speranță deșartă de-al face să-și revină, ba chiar își propusese să sune ambulanța pe când avea să ajungă acasă. Bătrânul nu deținea un telefon mobil, nu pentru că nu și-ar fi permis, ci din comoditate, nu ar fi vrut să se apuce să învețe altceva, mai ales la vârsta lui, în schimb telefonul fix i se dovedise de-a lungul anilor un prieten de nădejde. Ușa liftului se deschise cu un clănțănit metalic. Bătrânul trase după sine corpul detectivului și apăsă butonul pentru ultimul etaj. Liftul era vechi și ponist, nici măcar nu i se mai aprindeau beculețele de la fiecare etaj pe care-l traversa, scârțâia din toate încheieturile și părea că mai are puțin și își dă ultima suflare, cu toate astea lui Vozovkin nu-i păsa – era prea bătrân pentru asta. În liniștea cutiei de metal care-l transporta, pe Robert Maes îl cuprinde neliniștea, trăgându-și zgomotos nasul, grăi:

― Domnule Vozovkin, dumneata ești?

― Eu, băiete! Ce ai?

― De ce nu te văd? Strânse în pumni materialul de tweed, încercând să-și stăpânească tremurul.

― Cum? Bătrânul mișca frenetic mâna dreaptă prin fața ochilor lui Robert, însă pupilele nu se plimbau în funcție de acțiunea mâinii. Incredibil! Imediat ajungem și sun la salvare! Dumnezeule! De când ești așa?

― Nu știu, de câteva ore, cred! Răspunse buimac, Robert. Nu văd, domnule Vozovkin!

Liftul se opri brusc, lăsându-se ușor în jos, curelele scârțâiră strașnic și Vozovkin izbi cu putere ușa grea de metal, cu pașii lui mărunți și grăbiți îl ajută pe Robert Maes să ajungă în fața propriei uși, apoi intră în viteză în apartamentul său croit să sune la urgențe. Robert dibui cu greu yala, încercând s-o deschidă. Din locuința vecină, glasul bătrânului răsuna panicat:

― Da, orbire, uite așa… – făcu un gest teatral în aer, având menirea să explice celor de la dispecerat gravitatea situației. Da, domnule, vă spun clar că băiatul a orbit din senin! Vă rog să veniți de grabă! Vozovkin ieși cu telefonul fix în tocul ușii atât cât îi permitea firul, nu închisese apelul și avea impresia că nu era luat deloc în serios. „De unde să dea el detalii, când așa îl găsise pe sărmanul băiat?” gândi mânios, în timp ce-l urmărea cu privirea pe Robert, făcându-i-se milă de amărâtul care se zbătea să-și descuie yala.

Totuși ușa nu a fost niciodată încuiată, mâna detectivului s-a convins de acest fapt, pe când alunecase din întâmplare pe clanță. Din instinct Robert Maes mângâie patul Lugerului atârnat de curea, își adună speranța și curajul, mai șopti o ultimă dată „ajută-mă” apoi pătrunse încet în propria locuință, se convinsese de faptul că ziua de treisprezece septembrie nu părea a fi una dintre zilele sale bune.

**

[…] Robert Maes pătrunse, bâjbâind cu mâinile pe pereții grund-uroși în căutarea întrerupătorului – l-ar fi aprins doar din instinct. Conștientiza orbirea care îl acaparase, deși frica îl îmbrățișa tot mai strâns, cu mâinile lungi și reci ca o amantă care știe că te vei întoarce acasă, dar care încearcă din răsputeri să te seducă și mai mult, sperând să te aibă pentru totdeauna. Degetele bărbatului se chinuiau să memoreze fiecare denivelare a zidului, atingerile sfioase se transformară treptat în zgârieturi acerbe, urmate de răsuflări greoaie și urlete stridente. Speriindu-se, fratele detectivului, Alexandru Maes, sări ca ars de pe canapea, alergând spre anticameră se  împiedica din când în când în propriile picioare. Alexandru se opri înmărmurit în tocul boltit al arcadei care făcea legătură între vestibul și sufragerie, vorbele i se blocaseră undeva între faringe și esofag, refuzând să apese corzile vocale. Tânărul clipea des, agitându-și ochii de căprioară prin încăpere – îl analiza în tăcere pe Robert, neștiind dacă să se apropie sau nu de acesta. De pe palier se auziră pași micuți și repeziți, cel care venea purta papuci din plastic scârțâitor. Mersul târșâit se opri în cele din urmă în fața apartamentului cu numărul 64 – apartamentul familiei Maes. Un pumn noduros, cu pielea trasă peste oase, bătu energic în lemnul de nuc al ușii.

― Robert, băiete ești bine? Glasul alert al domnului Vozovkin ajunse până la Alexandru. Să știi că am sunat la ambulanță ș-au zis că vin acu!

Pupilele se dilatară instant, mijind irisul de chihlimbar, căci stăpânul lor (Alexandru Maes) își dăduse seama, într-un final, de gravitatea problemei care planase asupra sa. Bătrânelul acela simpatic se gândea că face un bine, chemând ajutor, iar Robert se arăta de-a dreptul debusolat.

― Ce s-a întâmplat? Reuși să șoptească spășit, avansând către fratele său pe jumătate speriat, pe jumătate hotărât să rezolve situația. În mintea sa se ițise adevărata primejdie, făcându-i pulsul să accelereze.