Absent

– fragment

Înstelatul și falnicul cer îmi veghează umbra. Eu aștept. Ce aștept? Deocamdată tot ce știu e că aștept înconjurat de natură, în mijlocul hăului. Am fost abandonat în urmă cu ceva timp. Nu mai realizez de mult cum funcționează lumea, cum funcționez eu. Adică încă sunt întreg pe plan psihic, deocamdată totul e stabil. Stresul țâșnește fără limite din adâncul sufetului meu.

Sunt singur, fără nici o sursă de căldură, de electricitate, doar eu și un pat improvizat. Din fericire am lumină. Am găsit o grămadă de lumânări sub tejgheaua din sufrageria acestei case ciudate, care pot spune că este abandonată. Atmosfera creată îmi dă un sentiment fantomatic, tainic. Sunt doar eu, deocamdată, cu o foaie de hârtie, lumina serii, pustietatea și frigul pietrei cubice ce mă înconjoară. Dimineața, totul devine mai intim și sigur, văd ceea ce trebuie să observ și simt ceea ce trebuie simțit. E ca o gură de aer inhalată înainte de a pătrunde într-o toaletă publică. Seara deja simt tranziția, simt cum pătrund într-o altă lume, cum senzațiile mele încep să prindă viață și să se înfrupte din mine ca strigoii din îngeri. Singurătatea a devenit cea mai mică necesitate a mea, iar gândurile se năpădesc asupra persoanei stacojii ce mă vizitează uneori, când totul e dominat de sfânta lună. Nu pot realiza dacă îmi închipui. Poate că e doar o halucinație, printre multe altele. Poate că e lipsa oxigenului, din cauza fumatului excesiv. Poate că sunt insomniile. Poate am înnebunit de la atâtea sentimente morbide și stranii. Nu știu deocamdată, dar nu mai contează dacă e real sau nu. Dacă sunt doar schizofrenic mă va durea la fel de tare în cazul în care creatura îmi va face rău, la fel ca și cum ar fi fost reală. Totuși, ar trebui să încerc să îmi fac curajul să părăsesc castelul și să văd ce e în jur. Poate că totul a fost o iluzie blasfemică și mi-am închipuit că sunt singur și pierdut. Cine știe? Poate chiar eu am vrut să cred asta, să simt ceea ce am simțit.

Din când în când mai cutreier potecile conacului. Încă nu am suficient tupeu  să trec de gardurile vii. Încă îmi fac veacul prin jurul castelului, culeg de ale gurii și îmi pregătesc mâncare. Probabil că va urma o ieșire din această zonă, căci rezerva de țigări e pe terminate. Poate mă pot alimenta dacă cobor în sat, chiar dacă m-am obișnuit cu singurătatea și automutilarea. Persoana stacojie se aproprie de zăcămintele mele interioare și se va delecta numaidecât, dacă prinde ocazia. Până atunci voi profita de intimitatea și singurătatea absolută. Mă bucur de tot: de rutină, de mizerie și de această realitate precară. Chiar dacă fiecare acțiune și gând care se scurge din momentul prezent se evaporă ca stropi de apă pe tigaia încinsă, tot mă pot bucura de această autodistrugere satisfăcătoare.

Lumina dimineții îmi căpiază privirea. Simt cum mi se dilată mușchii ciliari, cum își face de cap simpaticul asupra organismului meu. În timpul zilei îmi exploatez propriile resurse vitale, mă bucur de ceea ce probabil cred că este real. În fiecare zi totul se schimbă sub lamela fină ce delimitează realul și imaginarul. Percepția mea și toate celelalte procese psihice suferă malformații. În urmă cu o zi locul în care mă aflu acum purta înfățișarea unui falnic castel, cu grădini nemărginite și poame nemaivăzute. Acum totul pare o cabană ce a fost devorată de mizerie și incertitudine. Grădinile splendide ce au zăcut odinioară peste aceste hectare au luat forma unui macabru cimitir. Scopul meu este să mă bucur de fiecare metamorfoză a mediului și să zac în camera neschimbată, inhibat în propria mizerie și iluminat de o caldă flacără, uneori naturală, alteori artificială. Nu contează în mare parte ceea ce este cât timp îmi oferă acea căldură îngălbenită ce îmi reglează armonia creatoare și gânditoare.

Noaptea, momentul în care seara se termină, mă retrag în biroul negru ca cerneala din singurul colț luminat din cameră, îmi aprind o sursă de fum pentru inhalat și mă pun să îmi aștern ziua pe hârtie. Sunetele tastelor mașinii de scris pierdute în sunetul mângâietor al melodiilor rulate de pick-upul ce zace pe undeva prin încăpere; acestea sunt singurele aspecte ale vieții mele care mă fac să mă simt real. Celelalte obiecte și activități pe care le practic în decursul zilei sunt în mare parte diluate de realitate, se schimbă precum pielea cameleonului. Nu pot spune cu exactitate cât de obiective îmi sunt. Ele se transformă, dar camera și mașinăria de scris rămân neschimbate, așteptând după mine să aștern ceea ce se întâmplă în afara camerei.

În cele din urmă, resursele s-au dizolvat până a dat praful. Îmi aștern o pereche de țoale și îmi părăsesc camera. Străbat holurile învelite în lemn de brad, părăsesc mica mea cabană ce obișnuia în urmă cu o zi să fie un maiestuos castel de piatră, un fost conac, un fost centru de reabilitare, o fostă vilă simplă. Lista este deja topită pe fundul minții mele de mult prea mult timp.

Criptele reci și umede îi provoacă o căldură mamară sufletului meu. Pășesc pe poteci urmărit de ochii pozelor și a numelor răposaților. Totul se pierde încet în urma mea. Părăsesc poarta gigantică de metal, pictată în negru, împodobită cu marcaje bizare și modelată în forme țigănești. Odată ce am părăsit ceea ce eu numesc casă, mă aflu la periferia unui mic orășel. Ironic că ieri nu puteam observa nimic în afară de câmpii urmate de sate mici, jos în vale, iar acum sunt la colțul străzii și caut un centru de aprovizionare, un magazin, un târg, orice ar fi util. În cele din urmă ajung, mă alimentez și mă reîntorc.

Ceva neobișnuit pentru mine îmi atrage atenția și mă vrăjește. Atenția mea se îmbibă în jurul făpturii. Pentru câteva clipe mi-am uitat până și scopul călătoriei, farmecul creaturii parcă începând să îmi manipuleze mișcările. Simțeam cum propria mână era mângâiată de o piele fină și moale. Acum își scoate o țigară și o aprinde. Buzele mele o cuprind și absorb toate mirosurile și gusturile femeii filtrate prin profunzimea tutunului. Totul se atrofiază în mine, smirna tonică și profundă a șuvițelor caleidoscopice, ochii ei sunt acum ațintiți asupra pupilelor mele gigantice. Inima pulsează ceva ce obișnuia a fi sânge. Felul în care îmi străbate pieptul, sunetul animalic ce îl scot arterele și venele, coagulat, putrezit, plin de venin, îmi e acest lichid rigid și vâscos. Dar când dau să o ating, surprinzător, nu dispare, nu e o fantasmă. Simt cum pernuțele falangelor se îneacă în pielea ei lăptoasă și dulceagă, cum mireasma parfumurilor ei îmi spulberă plămânii, limba ei cărnoasă și zemoasă îmi împroșcă în cavitatea bucală cu o aromă fină de lichior și nicotină. Corpurile noastre fuzionau neîncetat în lumina sumbră a nopții, felinarele dansau pe coapsele ei, dar eu mă dizolvam, mă pierdeam în profunzimea realității, mă spulberam în interiorul ei ca un pumn plin cu cenușă îndesat în ocean.

Am deschis ochii mai larg. Pleoscăind din gură și sorbind încă un fum, m-am ridicat de pe bancă, singur, sufocat de anxietate. Imaginile pulsau culori fantastic de stridente de unde apucau, animalele se holbau mișelește la silueta mea scundă și plinuță, iar eu pentru ultima oară în acea seară mi-am atins zona inghinală și am plecat. Am urmat mirosul orașului, timpul fiind de mult irelevant, căci eram ca un vampir orbit de foamete, de adrenalina ce îmi hrănea anxietatea. Străzile se despărțeau armonios în fața picioarelor mele ca și cum marele labirint al lui Dedal se clădea sub ochii mei. Urmam ruta instinctuală către nimic, așteptam oportunități, fiind absolut sigur că nu o să am de-a face cu nici una dintre ele.

Nici nu mai sunt sigur de ce mă înconjura în acel moment, dar am simțit o atingere reală de data aceasta, era ceva mai obscur – un braț păros de aurolac ce îmi încleșta încheietura piciorului. Panica era mult prea complexă pentru starea mea, eram deconectat în totalitate, totul se compunea în dreptul meu ca un vis proaspăt scornit, strânsoarea umedă și libidinoasă a fiarei nu îmi stârnea nici măcar o simplă remușcare. L-am privit: ochii săi erau goli, însetați și injectați. Nici nu a trebuit să îmi mai bruschez piciorul din gheara sa, am lăsat totul să curgă, privind cum fața sa începea să sfârâie plesnind, zdrobindu-se hidos pe asfaltul crud, stropindu-mi blugi negri și tenișii din picioare, dar nu îi dădui importanță. Mi-am ridicat numaidecât privirea și mi-am continuat șueta. Am contemplat,  ca de obicei, diferite teme, motive pe care le uit inevitabil de fiecare dată. Viața mea părea asemănătoare cu una onirică, orice vedeam și simțeam se risipea din mintea mea, rămânând ceva aproape vag, dar simbolic. Câteodată știam cu exactitate ce se întâmplă după ceva timp, când ajungeam în cameră, în locul unde zac singur și scriu, delectându-mă cu propriile trăiri.

Aveam acea stare de paranoia, eram speriat de ceea ce nu mă sperie. Aspectele vitale îmi erau atrofiate, aproape degenerate ca să zic așa. Totuși, îmi continui plimbarea, iar în cele din urmă ajung. Maniac, intru ca un animal nehrănit, țip și mă lipesc de hainele și carnea soioasă a casierului. Îl ating pe față, scobindu-i în retină cu unghia. Urletele și agonia sa erau mute în urechile mele. Îmi umplu ghiozdanul și sacii cu țigări, mâncare și alte chestii ce îmi intrigă ființa, apoi plec. Îmi aprind o țigară și plec de unde am venit. Unde zăcea cândva o cabană abandonată și rece acum zace un castel ce a devenit un conac, urmat de cimitirul glorios care a rămas neschimbat, un pic mai dezmierdat de timp, dar la fel ca înainte să îl părăsesc. Îmi umplu o cană cu cafea proaspătă și tare ca alcoolul și mă pun cu o țigară neaprinsă între buze pe scaun, așteptând să se lase complet ceața și să renască clovni subterani ce zac ca morții sub pământ, să stăm la o tacla, la o cafea incandescentă sub clar de lună roșie.

Pozele ce stau lipite ca timbrele de memoria mea licăre incandescent în propriul cap. Sunt în fața magazinului cu un singur pachet de țigări și cu câteva pungi și sticle de suc în ghiozdan. Aparent, sutele de produse dispărură din posesia mea, exact ca și fata de adineaori. Sentimentele astea onirice mă dezgustă, aspirațiile mișelești și necazurile absurde de care am parte. Ființele umane ce mă înconjurau încep să îmi dea târcoale și mă neliniștesc. Ochii lor insistenți, gurile vorbărețe, mă fac să mă simt de parcă fiecare individ dintre aceea va veni și mă va sufoca în brațele sale. Mă situez undeva în inima orașului. Am nevoie de mâncare, așa îmi ziceam, aparent. De un timp încoace, amintirile șiroiesc în mintea mea precum ciorile, mă cuprind în ghiarele lor și mă sugrumă mutilându-mi atenția și percepția. Nici nu mai pot păstra o linie temporală constantă și rațională, iar romanul acesta ce îl scriu cu scopul de a capta memoriile și iluziile trăite zilnic devine din ce în ce mai haotic. Felul în care îl scriu, trecutul se contopește cu prezentul, logica și cursivitatea acțiunii se disipează în urma mea și a acestei scrieri, dar nu mă opun, nu aș rezolva nimic dacă aș băga de seamă. Copleșeala și nervii pe care i-aș procura din acest fapt m-ar face să arunc totul la mama dracului și să mă las complet devorat de aceste psihoze ambrozice, care asemenea buruienilor cresc și răspândesc halucinațiile și tulburările mentale cu care sunt prigonit.

În cele din urmă, mă aflam în centrul orașului, oropsit în mijlocul gloatei și așteptam să mi se deschidă o cale de acces printre acești oameni acizi. Vedeam cum pieile verzui de culoarea veninului viperin îmi topeau țoalele, ochii ce se scurgeau pe ciment, dar mai ales asupra prezenței mele. Nu puteam scăpa de hoarda de mișei ce mă înrobea de orice gând. Tot ceea ce voiam să fac era mă opresc brusc ca o stâncă, să rămân catatonic și să mă las pulverizat de cumulul de sufocare și anxietate, să pun capăt îmbulzelii și sunetelor ascuțite, dar am continuat să merg, rigid și inconfortabil, până s-a risipit gloata. Odată cu ea s-au risipit și speranțele că o făptură va veni și mă va salva de mizerabila mea viață, dar uitându-mă în oglinda interioară din spatele ochilor, am ginit încă o dată silueta aia rigidă, grosolană și scârboasă cu îmbrăcăminte jegoasă și păr uns ce se scurge peste fața albicioasă plină de grăsime și acnee. Nu am așteptări. Vreau doar să zac în metamorfa mea locuință îmbibat în nicotină și tristețe, să mă sugrum cu gândurile și nevoile mele, dar ca de obicei nu se întâmplă nimic în afară de transformarea percepției mele anevoioase și îndurerate. Străzile pătate de capete umane încep să se șteargă îndărăt, să se estompeze odată cu căderea soarelui. Crepusculul îmi sugea tot sângele, roșind din ce în ce mai puternic până când, epuizat, se învinețea și pălea.

În cele din urmă, după ore de mers, casa cea rozalie, minimalistă, cu o curte modestă și vitralii bisericești pe post de geamuri, zăcea neatinsă în fața mea. Deschid poarta gravată cu flori mate și observ terifiantul cîmitir intact. Mă sprijin de câteva cripte de parcă eram în stare de ebrietate. Nu puteam să îmi țin un echilibru constant, viziunea îmi era sacadată și pâlpâia îmbâcsită în culorile vii ale casei. Ușa locuinței mele era la doi metri distanță de mine, dar eram așa de slăbit și fragil încât am cedat și m-am prăbușit peste un cavou rece și dur, împodobit cu flori albastre în nuanțe violete.

Imaginea caleidoscopică a metalului în care erau scrijelite numele morților îmi ședea deasupra capului, acum însângerat și străpuns de una dintre tijele metalice ce îngărduiau mormântul. Eu îmi priveam cadavrul de sus, vedeam cum șiroiesc izvorașe întunecate pe marmura imaculată și plină de fungi a criptei. Capul crestat pulsa și se zbătea. Mi-am atins încetișor fruntea palidă cu vârful buzelor și am apăsat animalic pe pleoapele vineții. Corpul spintecat zăcea la picioarele mele. Admiram felul în care a plesnit pielea și a dat drumu cărnii zemoase și a lichidului virgin și stacojiu ce îmi țâșnea din țeasta crăpată de metalul decorativ și protector. Mă holbam cum corpul se îmbibă în sânge, cum mi se golește vezica și îmi dispare sufletul, devorat de nori. Pielea devenea din ce în ce mai stacojie, părul cădea, carnea creștea haotic peste pielea palidă, până când în fața mea stătea un individ complet transformat, cu pilea roșiatică, vișinie, cu ochi gălbui și calzi. Fără a mai sta mult pe gânduri, am început să lovesc creatura cu brutalitate, în fața dezgustătoare, în pieptul moale și febril, cu o lopată ce zăcea sprijinită de marginea grobnicului. Corpul arătării se sfâșia aproape singur, fiecare lovitură despicând cu precizie, de parcă ar fi fost fiert. Frăgezimea pielii sale îmi făcea cale prin trupul său, viscerele sale malformate țâșnind precum crema din plăcinte.

După ce am terminat de măcelărit abominațiunea, am îngropat în același mormânt pictat cu sânge în care am murit și am renăscut ca omul stacojiu. Am plecat și m-am întins pe verandă, admirând complexitatea zilei de azi și am mers înăuntru, unde am observat mirosul de magnolii și fumul ce îmi juca feste. Era absurd de bordo, dar l-am inhalat și m-am năpădit fără vlagă în pat, după care m-am ridicat neomenește și m-am pus ca o mașinărie fără conștiință să relatez în scris ziua de astăzi. În momentul ăsta scriu, în momentul acesta sunt dublat : sunt prezent în trecut, sunt zeul propriei mele povești, dar aparent nu mai am ce să mai scriu, ziua este terminată.

Nu sunt genul de persoana care scrie viitorul. Trecutul a fost retrecut prin prezent și va fi retrăit în viitor, când voi reciti și când va deveni prezent acel viitor.

Absent, steril de orice pic de umanitate, plutesc acum unde nu am mai plutit. Am decăzut unde nu credeam că voi cădea vreodată: între lumi, în abisul mintal al propriei existențe. M-am înăbușit în minunata lume a fantasmelor, a incertitudini și a pustietății.

Realitatea, ca să îi spun așa, s-a năpădit peste mine, s-a risipit aproape în întregime. Conștiința mea e de un aspect de o compoziție catastrofală. Nu pot explica stările interne, durerile, turtirea orizontului și a lucidității mele. Neuronii rămași acum își dau duhul. Atâția ani de abuz de substanțe, de interpretat totul întru-un mod absurd și tulburător, acum nu mă mai consider o ființă umană, nu mă mai consider parte din această societate, din această lume. Iadul debil și morbid în care am fost autoizgonit mă șterge complet din tiparele acestei dimensiuni. Nu știu unde mă aflu, nu știu cum am ajuns în exactitate aici.Nu îmi aduc aminte decât de ultimele zile, în care am rămas închis în casa metamorfă, în camera de neschimbat. Am refuzat să mai scriu din ziua în care am ieșit pentru ultima dată în societate, am dus o viață sedentară singur, înconjurat de alcool, droguri, țigări și muzică. Acestea au fost și motivul sentinței mele actuale. Corpul mă forța să încetez, dar mintea mea tulburată urla și mă forța să continui, să ajung în locul acesta, lumea de dincolo, departe de senzațiile obișnuite, de viața normală pe care o duceam. Acum scriu, cât timp încă pot, cât mai am dreptul la așa ceva, dar mult mai important, cât încă mai sunt în stare să o fac. Momentan, de abia o fac, de abia îmi deschid mintea putrezită, cușca în care e întemnițată imaginația mea, e izolată în nu știu ce colțuri de mult uitate ale minții mele.

Îmi e frică să îmi părăsesc camera, îmi e frică să văd în ce oroare zac, pe fundul cărui hău zăbovesc, dar din păcate plictiseala și setea din cauza căruia am fost alungat în acest loc mă vor manipula să deschid ușa, iar după aceea poarta. Nu pot sta închis la nesfârșit, trebuie să cunosc și să experimentez.

Din câte îmi aduc vag aminte, înainte de acesta nouă stare odioasă am mai suferit de o alta, una la fel de grețoasă în acel moment, dar am controlat-o și m-am adaptat. Poate că e ceva normal să tot avansez în grad până când nu îmi mai va permite corpul să o fac și voi sfârși în cele din urmă. Este irelevant să îmi mai pun problematica morții, sfârșitul pare mult mai convenabil decât asta, dar ceva din cazanele spiritului ce îmi dă răsuflare nu mă lasă, vrea să privească modul în care sufăr și să se satisfacă din aceste mirodenii satanice și infernale.

Câteodată mai simt cum îmi convulsează aprig encefalul și cum mi se subțiază cunoștințele și orizonturile mintale, dar încă sunt capabil să gândesc, deși nu coerent în fiecare situație. Se spune că scriitorii au o perspectivă realistă și obiectivă a propriei lumi și a minții, dar eu am deviat din acea orbită numită realitate.

Zilele trec pe lângă trupul meu inert și rânced, la fel de odios precum e și mormanul de carne ce zace pe pardoseală, înconjurat de chiștoace și urină. Singurătatea pe care o resimt zilnic a devenit atât de intensă încât se materializează într-o cu totul altă persoană ce frecventează aceeași cameră infectă cu mine.

Atât de multă mizerie și neliniște mă năpădesc în ultimul timp, încât nu mă mai simt în stare să stau în această încăpere impregnată de amărăciune și dispreț. Trebuie să o părăsesc, să mă exteriorizez, cumva. Nici nu știu ce să fac, mai important, ce sunt, ce ar trebui să fac eu în lumea exterioară, ce se presupune ca sunt eu acolo.

Sincer, nu am nici cea mai vagă idee, nu mai am absolut nimic de pierdut, decât să ies din nou, să scap de locul ăsta infect și să îmi reclădesc o nouă viață, un nou orizont, deși probabil va fi la fel de flacid ca acesta.

Aerul rece și înțepător parcă îmi revigorează acea abominațiune zemoasă și stupefiantă ce îmi vine drept în cortex, adică simt cum mediul exterior are un impact destul de benefic asupra corpului meu, chiar dacă acum observ în culori palide și incandescente, mult prea țipătoare și dureroase pentru ochii mei fragili și sensibili la lumină.

Curtea mea arată diferit, schimbată în totalitate de ultima dată când am văzut-o. Gazonul albăstrui, copacii de eucalipt și diverse plante ciudate, casa parcă e mult mai solidă, cu o bază metalică, înrămată în oțel, cu ziduri verzi betonate și geamuri proeminente din termopan. Dar sincer sunt scârbit de acea aură emanată de locul acela, de mizeria și incertitudinea din interiorul ei.

Asfaltul rece al lumii ce mă împrejmuiește parcă lucește la părăsirea clădirii lugubre și vii ce zace în spatele meu, schimbându-și animalic forma încontinuu, parcă gemea și urla. Era o agonie plecarea mea pentru ea, se zbătea, se distorsiona între planurile realității, se metamorfoza încontinuu, mutilându-mi privirea. Era diabolic de haotică acea atmosferă și energie pe care o emana acel loc, acea creatură în care locuiam cândva. Acum voi fi doar eu și drumul, până când lumea va deveni la rândul ei o bâzdâganie și mai odioasă și setoasă.

Practic, mi-am luat ceea ce mă conturează dintre acele zăcăminte ce se autodevorează odată cu părăsirea nucleului, mașina de scris, câteva cărți ce îmi mai ajustează percepția pragmatică și niște cârpe colorate și imprimate pe care îmi place să le port. Oamenii normali le-ar zice tricouri, probabil, blugi mei negri sunt indestructibili, nu merită schimbați. Am bani suficienți, dar la ce am nevoie de toate astea, când am luat cu mine cel mai important obiect ce se autoprogramează și se dezvoltă nemărginit în mod constant și haotic : mintea mea. Adică nu puteam să las un lucru chiar așa de important să se risipească printre temeliile casei.

Acum chiar am impresia că sunt liber, că pot trăi destrăbălându-mă în această lume beteagă, dar, are rost să mai simt ceva? Totul a rămas acolo, iar acum arde și mocnește. Sufletul meu incandescent încă îmi zâmbește când petrec timpul singur, îngropat în întuneric. Stările mele sufletești sunt vagi, aproape nule și mă simt ciudat de expus și gol, dar nu am pic de frică și rușine. Sunt un gargui ce se înfruptă acum din sufletele altora, încercând să mai simt ceva, să îmi reanimez sufletul spintecat de absolut tot, de eternitatea zbuciumată, dar mai ales de mintea mea înspăimântătoare în momentele de tăcere sufocantă.

Îmi place să îmi aștern povestea în prezent, de parcă aș retrăi acele vremuri, dar câteodată mă mai pierd printre aceste linii temporale ca și cum mă pierd în oglindă privindu-mi chipul distorsionându-se și devorându-mă.

Percep acele unde ce se metamorfozează în sunetele care ies din acel pick-up care șede amărui pe colțul biroului meu defrișat de orice ordine și plin de mizerie, de chiștoace, caiete, foi și cine mai poate desluși ce este acolo. Nici eu nu mai le dau importanță, dar  simt nesimțitul, gustul de mortăciune a apei și a morții pure, rânced a țigărilor. Mâncarea e monocromă din punctul meu de vedere. Mă aflu pe o stradă acum, în mijlocul unei zone metropolitane, iar umbrele arbuștilor și ale pietonilor se destrăbălează sub tălpile mele, Totul e vag și morbid în jurul meu, mă pierd încet în fundal și zburd ca o păsărică prin falnica mea minte ce dospește gânduri fatidice și inimaginabile, văd anarhia, cum toți se mutilează și violează în fața ochilor mei injectați de lumina ce îmi provoacă lacrîmi și amărăciune. Simt nevoia de a mă reîntoarce acasă, dacă aș putea denumi acel loc aglutinat de traume și episoade sfidătoare, casă, acea cameră ce îi ține drept nucleu abominațiunii schimbătoare.

Nici măcar de scris nu mai sunt capabil. Nu mai rezist în acest loc în care voi sfârși în celele din urmă, nu mă pot desprinde de el. Mă absoarbe și dematerializează constant și mârșav, insuportabil de dureros. Medicația și-a pierdut de mult efectul, mai sunt doar eu și mătăniile scotocite de mintea mea, acel om despielat și stacojiu ce mă veghează, așa mutilat și dezumanizat cum e el, din colțul camerei.

Vântul vibrează în nuanțe caleidoscopice în jurul creștetului meu, îmi pulsează fiecare oscior, fiecare venă. Fumul se topește pe tenul meu slinos, iar piciorul meu cade în abis. Totul se stinge, lumina dispare, iar acea personalitate stacojie ce m-a adus și împins aici se holbează în continuare cum cad și mă strivesc de asfalt ca un morman de carne putrezită, secată de sânge și suflet.

Totul piere la un moment dat, orice iluzie banală sau chiar exponențială, sfârșitul se bălăcește în umbra fiecăruia. Simt perna moale și răcoroasă cum se contopește cu obrajii mei fierbinți și patul, unicul și majestosul pat, nicăieri nu e mai plăcut ca în această abominațiune de confort și splendoare. Jaluzelele permit luminii mângâietoare, gălbuie ce se împrăștie în umbre și fragmente pe pereți și podeaua camerei mele singuratice. Zgomotul mașinilor și al girofarurilor se prelinge lent și alert pe membranele mele auditive, expulzând dune de lumină colorată în mii de nuanțe care mai decare splendide, nu pot îndruga mizerii. Vocea mea nu contrazice nicio gură, sunt atent la cuvinte și la fiecare detaliu care mă înconjoară, chiar dacă trăiesc în mizerie și gudron, nu las micilor scăpări să zburde degeaba la vale. Plictiseala mea copleșitoare atinge noi tărâmuri de nevizitat. E interesant, chiar captivant, dar nu știu cat mai durează o nouă etapă de învelișuri cretine. Mă nimicește acest cretinism împăiat în straturi ce îmi marginalizează gândirea și adevăratele mele țeluri, plus să nu uitam de acele chei mirifice pe care le folosesc să deschid poarta către onesta mea ființă. Dar să încetăm totuși să vorbim despre această creatură captivă în cortexul meu, o las să hiberneze deocamdată. Nu trebuie să ne lăsăm păgubași, căci la un moment totul va deveni din nou clar și lucid. Până ajungem acolo mai e drum bun și cale bătută, totuși nu am ce face, decât să împroșc cu cerneală aceste văi albe. Aparent privesc în jur, văd în fața ochilor numai mătănii și bâzdâganii, nu mai pot să percep lumea asta în felul în care e ea defapt clădită în jurul meu. Să scriu asta mai pot face, dar nici asta nu îmi mai e permis. Întrebare e clară, ce sunt eu? Un om oarecare, un nebun frenetic, un artist neînțeles? Oare ce sunt, nu am de unde să știu. Ce e clar e că nu mă pot dezlipi de acest loc morbid, care mă torturează de fiecare dată. În acest caz o să încerc din răsputeri să evadez, să ies la lumina solară, să îmi strecoare sub piele razele splendide și pătrunzătoare. Viața e un giumbușluc aprig ce te scuipă la fiecare pas pe care îl execuți.

Scândurile de sub mine vibrează și tremură, așchie cu așchie se învăluie în jurul tălpii mele, mă străpung ca mii de ace încinse, intră prin talpa papucului și mă sărută pe sub pielea fină a labii piciorului. Aerul e scârbos de acru și îmi îmbâcsește căile respiratorii. Nu pot gândi limpede, toate gândurile mele putrezesc împreună cu memoria mea suplă și atrofiată. Nu pot face nimic pe acest pământ în aceste circumstanțe. Ușa se închide ușor în spatele meu. În sfârșit liberate! Totul e clar acum: văd ce domină lumea chiar în spatele meu, un bloc cu patru etaje în stil sovietic cu pete goale de ciment și tencuială crăpată. Mica grădină de flori din fața mea mă împroșcă cu un miros dulce, îmbietor. Poteca dată cu ciment se răsfiră pe unde apucă, formând un mic labirint dur și pavat. Căldura e plăcută, soarele zace acolo sus unde mintea mea nu mai are acces, din păcate. Dar pot răscoli aceste meleaguri, nu e așa, minte? O, minte! De ce mă părăsești, tu minte dragă? Ar trebui să las să se dezintegreze această conversație cu sinele meu mișelesc. Aerul e curat acum. Clădirea maiestuoasă și infectă așteaptă să intru în ea și să mă cocoloșească împreună cu al ei confort intranervos. Îmi intră in vene până la măduva spinării, până la neuroni ajunge această molimă relaxantă.

Mă îndepărtez deja de casă, nici nu am un plan bine tocmit despre ce o să fac în acestă zi, în lumea largă. În mijlocul orașului, lumea mișună în jurul meu, se destrăbălează în colțurile mai întunecate. Ador locurile acestea, sunt atât, atât de frumoase, tainice și pline de ciudățenii, așa cum îmi place mie. Lumea e rece, bocnă chiar, sufletele lor cristalizate îmi zâmbesc prin transparența toracelor. Nu mai am așteptări de la aceste ființe. Ca să fiu onest, nici eu nu sunt cea mai caldă persoană, dar sufletul meu e putrezit, nu înghețat. Mă holbez la fiecare femeie ce trece prin preajma mea, aspir la o relație, dar sunt incapabil de așa ceva. Tot ce pot face e să privesc cum fețele lor se dezintegrează în palmele mele fine, cum strat cu strat decade și se înfășoară printre degetele mele, cum lama unui cuțit trece prin venele lor și crestează epiderma fin până ajung la hipoderm și la mușchi. Sunetul pe care îl face metalul lovind osul mă satisface macabru de mult, nu știu ce este în mintea mea, doar sânge stacojiu ce se metamorfozează în acea arătare.

Nu mai am ambiție să continui această carte cinică despre viziunea mea față de lumea exterioară, căci m-am plictisit enorm printre aceste iluzii și psihoze irelevante pe care le am. Vreau să cresc, să domin acele persoane ce mă marginalizează, ce mă cataloghează cu eticheta de ciudat scârbos. Vreau să văd cum umoarea lor sticloasă devine invadată de sânge și cum varsă lacrimi roșiatice pe acei obrăjiorii perfecți. Ea nu poate fi a mea, este a altcuiva în momentul de față. Vorbesc de toate, nu doar de una, toate care au gustat cu adevărat din soiosul meu suflet, dar otrava ce curge prin el le-a îndepărtat. Acum sunt doar eu și cu el, cu acea bâzdâganie stacojie, blocat în această lume dezgustătoare. Nici să mai respir nu îmi mai vine, doar să tastez încontinuu, haotic, ca un ochi schizofrenic ce se zbate fără pauze, mușamalizând realitatea ce îl înconjoară. Dar sunt bine acum, nu mai contează nimic. Sunt literalmente liber printre aceste cuvinte mirobolante pe care le tastez rapid și fără scrupule. Totuși, știu că viața mea e anostă și nu puteți avea cine știe ce urmă de interes pentru această proză. Dar să fim sinceri acum, să dăm cărțile pe față, ce vă mai satisface pe voi, suflete muribunde? Nimic, sunteți sictiriți de această coală infectă mânjită cu propriile voastre organe.

Luna apune mârșav și splendid în același timp, pe cer. Razele ei nocturne și calde îmi pictează imaginea acestui parc, acestui joc pe care îl desfășor. Este o atmosferă sumbră, dar cu adevărat plăcută pentru mine. Acest loc clișeic pentru cei ca mine mă demoralizează și mai mult decât sunt deja și sunt la fundul puțului de ceva vreme.

Zac singur pe o bancă umedă și dejghinată, iar în fața mea doi tineri se bucură unul de celălalt. Frazele mele incoerente parcă le sfâșie carnea grețoasă și spumoasă, parcă mă bucur scârbit de ceea ce văd, dar aspir în continuare și nu îmi iau privirea de la cei doi. Îi urmăresc detaliu cu detaliu, fiecare sărutare e încarnată pe a mea retină, fiecare pipăială și suspin, fantastic într-adevăr, dar ca orice altceva în lumea asta ei pleacă. Cuplul se îndepărtează încet de banca mea, iar eu mă ridic cu un pleoscăit vag în gură și pornesc în spatele lor ca o umbră eterică. Nu îmi pasă dacă mă observă, ceva din mine mă face să mă aproprii. Cu cât înaintăm noi cei trei, întunericul domină din ce în ce mai mult, pune stăpânire pe coapsele ei și pe tibiile băiatului din fața mea. Eu continui să avansez, cei doi încep să tremure oprindu-se brusc în fața mea.

Continui să pășesc și ajung în spatele lor, aproape că respirația mea se prelinge pe ceafa ei, apoi acel demon de individ se repede la grumazul meu. Eu nu mă mai mișc, dar observ cum fălcile lui tăiate pe mijlocul mandibulei se desprind, lăsând să curgă un lichid lăptos și gălbui. Eu mă holbez la cum limba sa despicată îmi gâdilă nasul. Atunci mă azvârl asupra lui, îi îndes mână în cavitatea bucală, doborându-l pe ciment. Acea fată începe să urle mai mult decât haotic, chiar funest, se zbate și își devorează proprii ochi. Cu o dibăcie înnăscută, își scoate ambii ochi din rădăcină și îi îndeasă aprig între fălci, zdrobindu-i ca pe struguri între dinți.

Acel individ norocos se îneacă cu mâna mea ajunsă deja la antebraț. Simt cum începe să îi sfârâie esofagul. Confuz, se zbate, dar nu poate să riposteze, căci e catatonizat în transa mea. Cu cealaltă mână îl țin strâns de boașe, aproape că simt cum pulsează și crapă. El geme ca o pisică în perioada împerecherii, apoi văd ușor cum una dintre mâinile sale se îndreaptă ușor către buzunarul drept, de unde o lamă dublă iese la iveală în a sa mână moale și secată de putere. Atunci îmi scot mâna din gura lui, iar mâna mea plină de sânge se îndreptă catre cuțit, pe care îl înșfac și îl îndes cu toată puterea în stomacul lui. Împing așa de tare, așa de precis încât a intrat până la mâner, apoi și mai adânc. Simțeam cum măruntaiele sale se sfâșie în acea lamă dublă. Mâna mea se rotește acum întortocându-i stomacul și mațele pe dos. Ochii săi înspăimântați mă privesc. Eu zâmbesc și continui să îndes și să văd cum prietena sa se autodevorează. Îmi scot întreg brațul din abdomenul băiatului și încep să înjunghi aleatoriu cealălată persoană. Totul era dezordonat și plin de sânge, doar sânge vedeam și doar sânge voiam. Acele sunete pe care le făcea lama subțire când atingea pielea umană – o doamne ce mă satisfăceau! Dar totul trece, îmi spun că e o altă psihoză, că acum totul va reveni la normal, dar cadavrele se bălăceau în sânge la picioarele mele. Brusc, nu am mai știut ce să fac. Chiar am ucis două persoane. Chiar zac trupurile lor muribunde înecate în sânge sub ochii mei. Dar nu fug ca un laș, stau și mă holbez în continuare. Mă simt așa de împăcat cu mine însumi. În acel moment mă simțeam divin. Aveam la dispoziție două cadavre, iar parcul era gol și întunecat.

…