Frișcă la tub

O văzu acolo, într-un colț al bucătăriei, scoțând un bol cu fructe din frigider, iar muzica de la petrecere deveni difuză dintr-o dată și pulsația ritmului încetini. Pe fundalul luminii din frigider, silueta ei era doar un contur întunecat, având o eleganță indescifrabilă în mișcări, o grație în felul în care părea desprinsă de forfota din jur, trăind, respirând, existând într-o lume parcă doar a ei. Fata își trecu mâna prin părul roșcat și își dădu o șuviță de păr după ureche, apoi luă un tub din frigider și închise ușa cu cotul. Se simțea ca un spectator, ca un martor nedemn de acel miraj al nopții infernale, privind-o cu fascinație, ca pe o viziune de neon pe canavaua monocromă și sufocantă a petrecerii. Își luă inima în dinți și se apropie de ea.

– Frișca aia din tub este un sacrilegiu adus căpșunelor.

Se întoarse către el și îl privi în ochi câteva clipe, ca și cum ar fi încercat să calculeze o ecuație scrisă cu niște simboluri necunoscute. Apoi un zâmbet ștrengăresc îi apăru pe chip.

– E felul meu de a spune că îmi place să trăiesc periculos. Asta e, sunt o fire rebelă, îmi fac propriile reguli.

– Nu degeaba se spune că unele fete vor doar să privească lumea arzând.

– Dacă mă uit în jur, aș zice că lumea e deja în flăcări.

– Și se pare că singurul mod legitim de a le stinge este cu frișcă din tub.

– Vezi? Te prinzi repede. Oricum, dacă n-o să mor de la căldura din apartamentul ăsta, înseamnă că voi trăi pentru totdeauna.

– Vei trăi pentru totdeauna în amintirile mele.

– Mă mulțumesc și cu asta.

– Prefer totuși varianta fizică față cea în care mă vei bântui non-stop, îi răspunse el.

– Nu știi ce pierzi. Am niște talente de stafie neexploatate.

– Ai vrea atunci să bântuim împreună balconul lui Manny? Acolo pare să fie mai răcoare.

– Acolo pare să fie și mai multă lume adunată. Exact ceea ce aveam de gând să evit.

– Sunt sigur că putem să ne găsim un colțișor al nostru, pe care să-l ocupăm pentru eternitate.

– Cred că-i cam devreme să-mi iau un angajament atât de mare, spuse ea surâzând. Dar aș putea o jumătate de eternitate.

– Sună mai mult decât perfect. Două fantome bătrâne, uitate de toată lumea, bântuind balconul lui Manny.

– Vrei să spui că sunt bătrână?

De undeva din aglomerația din apartament, apăru Manny cu o sticlă de bere în mână. Reuși să evite în ultima clipă un alt musafir care dansa cuprins de transă cu mișcări spasmodice, se apropie de ei doi și îi măsură din cap până-n picioare cu o privire pe jumătate amețită, pe jumătate încântată.

– Hei, voi doi vă cunoașteți?

– Nu chiar, răspunse el.

– Suficient cât să mi se reproșeze că pun frișcă din tub peste căpșune… spuse ea ridicând bolul în care frișca începuse să se topească.

– N-a fost un reproș, ci doar… începu el să se scuze.

– Ha, așa e Jack în general, îl întrerupse Manny, luându-i pe amândoi pe după gât și trăgându-i către învălmășeala din living. Lui chiar și la petreceri îi place să găsească probleme imaginare, doar ca să se sustragă de la distracție. În privința asta semănați.

– A pune frișcă sintetică pe niște fructe reale e una din maladiile acestui secol, spuse Jack ridicându-și vocea ca să se facă auzit peste vacarmul din cameră. Nimeni n-o spune, dar cineva trebuie să salveze umanitatea de acest flagel.

– Mă bucur că cineva în sfârșit ia atitudine, îi răspunse ea, întinzându-i o mână. Apropo, eu sunt Casey.

– Iar eu sunt…

– Lasă-mă să ghicesc… Jack!

– Și simpatică și perspicace!

– Dar cu gusturi discutabile, spuse ea, ridicând ostentativ o căpșună din bol și mușcând din ea.

– Nimeni nu e perfect.

Manny se opri la ușa care dădea către balcon, se distanță câțiva pași de ei și îi măsură din cap până-n picioare cu o privire plină de subînțeles:

– N-o să insist să dansați, că știu că voi doi sunteți niște cauze pierdute pentru orice petrecere și se pare că vă înțelegeți de minune și fără să mă amestec eu în discuția voastră. Doar voiam să mă asigur că invitații mei se distrează. Vă simțiți bine?

Se uitară complice unul la celălalt și răspunseră aproape simultan:

– Da, spuse Jack.

– Nu, mă simt absolut groaznic! zise ea chicotind.

Casey avea în privire acea strălucire familiară a momentelor când era entuziasmată de ceva.

– … mi-a zis între patru ochi după test că, la punctajul pe care l-am obținut, am șanse mari să fiu selectată pentru una din misiunile care pleacă pe Marte anul viitor. Asta bineînțeles dacă trec de examenul de navigație.

– „Dacă”? Îl treci cu brio, fără nicio îndoială.

– Nu știu, Jack… Mai sunt încă vreo 40 de candidați în cursă, deci am nevoie de o notă bună. Iar Gonzalez e o nenorocită, te pică și pentru cea mai mică greșeală, dacă i se pune pata. Am auzit numai povești de groază…

– Case, ai reușit să faci lucruri mai grele decât proba asta.

– Cum ar fi?

– Uite, de exemplu m-ai convins să devin vegetarian, râse Jack. Dacă ai izbutit să faci asta, examenul o să-l ai la degetul cel mic. Și oricum, nu e ca și cum e inginerie aerospațială… ah, scuze…  în cazul tău chiar e, adăugă el zâmbind pe sub mustață.

– Oare cum mi-ar fi viața fără cineva lângă mine care să facă pe deșteptul în permanență?

– Monotonă și nesatisfăcătoare.

– Măcar aici ai dreptate!

– Oricum, mai ai șase zile până la examen. Tu fă-ți testele și simulările, iar eu mă ocup de tot ce ai nevoie, fac cumpărături, gătesc…

– De asta mă și temeam, glumi Casey.

– Promit să fie mâncare vag comestibilă. În felul ăsta te pregătesc pentru hrana de care-o să ai parte pe navă.

– Poimâine trebuie să ies oricum, mai am de dat o fugă până la centrul de pregătire.

– Mai ai ceva de făcut în afară de examen?

– Nimic deosebit. Trebuie să dau înainte un test de condiție fizică și unul psihologic.

– La ăla psihologic s-ar putea să ai unele probleme. Că e clar că normală nu ești…

– Nesuferitule! chicoti ea, lovindu-l ușor cu palma peste braț.

– Semnele sunt acolo, zâmbi el.

– Da? Și cam ce semne sunt? Care e diagnosticul pe care mi-l dai?

– Niște tulburări în mod cert. Nu-mi dau seama exact ce anume, însă necesită cercetări amănunțite. Dar am și o veste bună.

– I-auzi, surâse Casey. Și care-ar fi aia?

– Condiția fizică pare absolut perfectă, răspunse el apropiindu-se de ea.

Îi simți parfumul în nări în aceeași clipă în care buzele sale le atinseră pe ale ei.

– Hei!

– Hei… îi răspunse ea pe jumătate adormită.

Lumina roșie a dimineții târzii pătrundea printre șuvițele dezordonate care îi acopereau jumătate din chip, poleindu-i părul în nuanțe de cupru incandescent. O privi îndelung cum respiră liniștită, simțind căldura moale și înmiresmată a pielii ei lipită de trupul lui. O sărută pe frunte, iar Casey zâmbi în somn, surâsul ei părând un caleidoscop de mii de alte zâmbete, un fractal de tandrețe luminiscentă pe zgomotul de fond al cosmosului. Acolo, lângă ea, se simțea ca și cum ar fi stat amândoi așezați undeva pe marginea Universului, unul lângă altul, cu picioarele bălăngănindu-se deasupra neantului, privind nu în gol, ci către sine, uniți într-o unică clipă de perfecțiune, din care ramificațiile tuturor cuvintelor pe care le-ar fi putut spune și ale tuturor alegerilor pe care le-ar fi putut face în viitor izvorau ca un fluviu nesfârșit.

– Te iubesc, îi șopti el.

– Și eu te iubesc, murmură ea cu ochii închiși, întinzându-și un braț și cuprinzându-l în îmbrățișarea ei. Te-ai trezit?

– Da, l-am auzit mai devreme pe Sirius miorlăind și m-am ridicat din pat să văd ce face.

– Și ce voia?

– În primul rând mi-a cerut de mâncare, răspunse el cu o mină gravă.

– Și în al doilea?

– Mi-a zis că el știe că oamenii își petrec, statistic vorbind, o treime din viață dormind, dar că a observat că în cazul tău procentajul e mai către jumate.

– Jack! râse ea dându-i un picior în glumă.

– Și gândește-te că observația asta vine din partea unui motan, adăugă el, încercând să pară serios.

– Te mănânc!

– Accept, dar numai dacă folosești și frișcă la tub.

– S-ar putea să o fac, răspunse Casey cu un amestec de hârjoană și afecțiune în privire.

– E o promisiune?

În clipa în care o văzu acolo, într-un colț al bucătăriei, scoțând un bol cu fructe din frigider, fu ca și cum muzica de la petrecere deveni difuză dintr-o dată, iar pulsația ritmului încetini. Pe fundalul luminii din frigider, silueta ei era doar un contur întunecat, având o eleganță indescifrabilă în mișcări, o grație în felul în care părea desprinsă de forfota din jur, trăind, respirând, existând într-o lume parcă doar a ei.

– Această metodă este sigură?

– Da, nu aveți niciun motiv să vă faceți griji, este o procedură minim invazivă pe care o folosim deja de câțiva ani, cu precădere în cazul pacienților noștri care manifestă simptome de demență senilă. Față de traumatismul provocat de accident, această metodă este o simplă înțepătură. Chiar și bunica mea a trecut printr-o procedură similară. Nu v-aș recomanda această intervenție dacă nu aș avea încredere totală în ea.

– Cum funcționează?

Doctorul zâmbi, luă o fotografie înrămată de pe biroul său și i-o arătă. În imagine se vedea el, mai slab si având părul lung, ținând pe după umeri o tânără de aceeași vârstă cu el, aflați amândoi pe o plajă tropicală și zâmbind către obiectiv.

– Atunci când vă uitați la o fotografie care vă evocă niște amintiri plăcute, în creierul dumneavoastră vor crește nivelurile de dopamină, denumită colocvial „hormonul fericirii” și serotonină, un neurotransmițător responsabil cu reducerea stresului. Ceea ce facem în cazul pacienților noștri este să introducem niște nano-electrozi în fiecare centru important al cortexului, în zonele vizuale, auditive și senzitive, precum și în lobul lor temporal și șă le stimulăm hipocampusul, măsurând valorile neurotransmițătorilor responsabili cu stările noastre de euforie, de încântare. Atunci când nivelurile cresc, înseamnă că, în plan mintal, pacientul revede un episod fericit al vieții sale. Bineînțeles, am simplificat mult lucrurile, dar în mare cam despre asta este vorba. După ce identificăm coordonatele celor mai plăcute amintiri, trecem la faza a doua a acestei proceduri, în care stimulăm ariile responsabile cu evocarea acelor memorii. Practic, odată găsite așa-zisele butoane neuronale care declanșează acele amintiri, tot ce rămâne de făcut este să apăsăm pe ele și să facem pacientul să retrăiască acele episoade din viața sa.

– Mă bucur că cineva în sfârșit ia atitudine. Apropo, eu sunt Casey.

– Iar eu sunt…

– Lasă-mă să ghicesc… Jack!

– Și simpatică și perspicace!

– Dar cu gusturi discutabile.

– Nimeni nu e perfect.

– Și tratamentul ăsta… dă rezultate?

– Nu l-aș numi tratament, răspunse medicul devenind ceva mai sobru. Nu vreau să vă dau speranțe nerealiste. Nu cunoaștem efectele pe termen lung ale acestei metode, iar numărul cazurilor de pacienți aflați în comă profundă în care această procedură a fost aplicată nu reprezintă un eșantion demn de luat în considerare. Ceea ce știm cu certitudine este că prin excitația acestor centri afectivi, prin retrăirea acelor amintiri, activitatea cerebrală a pacienților este augmentată, le este stimulată neuroplasticitatea, în creierul lor se formează noi căi neuronale. În situația bolnavilor de demență sau de alte boli neurodegenerative, vorbim chiar de regenerarea țesuturilor, mai ales în hippocampus și cortex, și până la însănătoșire completă, în cazurile în care simptomele au fost depistate din vreme.

– Oare cum mi-ar fi viața fără cineva lângă mine care să facă pe deșteptul în permanență?

– Monotonă și nesatisfăcătoare.

– Măcar aici ai dreptate!

– Și ei ce… simt… atunci când le sunt induse aceste amintiri?

– Retrăiesc totul, până la cele mai mici detalii, așa cum le-au perceput atunci când au trăit momentele respective. Chiar dacă primele dăți în care aceste amintiri sunt reproduse în mintea pacientului în acest mod… să-i zicem rudimentar, imaginile pot fi neclare, sunetul poate lipsi sau pacientul este afazic, prin repetiție, creierul se obișnuiește cu acest mod de producție, se perfecționează în a decodifica semnalele pe care noi i le trimitem de la exterior către interior, de la material către imaterial, astfel încât fiecare experiență devine mult mai intensă și mai profundă. Cel mai important aspect este că, prin repetiție, pentru pacient nu se schimbă nimic din calitatea acestor amintiri sau emoțiile trăite în timpul acelor episoade.

– Și ce voia?

– În primul rând mi-a cerut de mâncare.

– Și în al doilea?

– Mi-a zis că el știe că oamenii își petrec, statistic vorbind, o treime din viață dormind.

– Adică este ca un vis?

– Nu chiar. Pentru pacienți, aceste amintiri nu sunt doar niște amintiri. Nu sunt doar, să zicem, ca episoadele preferate dintr-un serial, în care știi deja ce se întâmplă, selecționate și redate pe un ecran. E mai degrabă o simulare, una care pentru ei pare cât se poate de reală. Pacienții percep totul ca și cum ei înșiși ar fi acolo, în mijlocul lor, trăindu-le la maximă intensitate, cu fiecare fibră a corpului și fiecare simț și cu fiecare emoție simțită.

– Dar nu-și dau seama că e doar un lanț lung de amintiri?

– Nu, pentru că nu rețin actul memorării lor. Le descoperă de la început, de fiecare dată, totul redat în buclă, pentru… pentru eternitate în principiu, date fiind noile progrese în a menține un corp în stază. Un coleg de-al meu a descris acest proces ca fiind „Raiul pe care ai vrea să-l dăruiești oricărei persoane iubite”. Imaginați-vă că vă retrăiți viața sub forma unei serii de evenimente fericite, fără rutină, fără certuri, fără blocaje în trafic, fără dimineți în care nu vreți să vă ridicați din pat, fără tragedii… Cum spunea Hitchcock, este „viața fără părțile plictisitoare”.

Lumina roșie a dimineții târzii pătrundea printre șuvițele dezordonate care îi acopereau jumătate din chip, poleindu-i părul în nuanțe de cupru incandescent. O privi îndelung cum respiră liniștită, simțind căldura moale și înmiresmată a pielii ei lipită de trupul lui. O sărută pe frunte, iar Casey zâmbi în somn, surâsul ei părând un caleidoscop de mii de alte zâmbete, un fractal de tandrețe. luminiscentă pe zgomotul de fond al cosmosului.

– Am pus pauză amintirilor momentan, puteți să-i spuneți ceea ce doriți, spuse sora medicală apăsând pe ecranul tactil și verificând niște cifre care femeii nu-i spuneau nimic.

– Mă aude dacă-i vorbesc?

– Doamnă, dacă mă întrebați dacă percepe sunetele ieșind din gura dumneavoastră, răspunsul este „da”. Dacă și înțelege ce-i spuneți sau dacă conștiența lui se află acolo, undeva, asta nu vă poate confirma nimeni.

– Am înțeles, spuse femeia, urmărind-o pe asistentă cum iese din salon.

Îi plăcea liniștea din încăpere. Toată aripa spitalului care îi găzduia pe pacienții aflați în comă de multă vreme părea ruptă de celelalte secții prin care oameni grăbiți, îndurerați, speriați sau fericiți se perindau clipă de clipă. În care se auzeau strigăte, țipete, vaiete, îndemnuri sau ordine. În care, într-o formă sau alta, exista viață. De-a lungul timpului, îi auzise pe asistenții care lucrau în secția de Terapie Intensivă pe Termen Lung denumind-o „Neverland”. La început, Casey devenea mânioasă de fiecare dată când auzea porecla. În timp, însă, începu să-și dea seama că în spatele acestui apelativ cinic se ascundea o parte de adevăr.

Nu că pentru Jack ar mai fi avut vreo importanță toate astea. Îi privi chipul neclintit, ochii închiși, privind doar către un neant adânc și inexplicabil. Dădu să-i strângă mâna într-a ei, așa cum o făcuse vreme de șapte ani, la început zilnic, apoi săptămânal, apoi din ce în ce mai rar. Se opri din gest. Nu avea niciun sens să mai atingă pentru încă odată acele degete care nu se vor mai întrepătrunde niciodată cu ale ei, care n-o vor mai mângâia niciodată, care nu-i vor mai da șuvițele de păr la o parte de pe chip. Pentru ea, Jack nu mai era acolo. Poate că trupul său pătruns de tuburi, fire și sonde se afla în fața ei. Poate că și creierul său era acolo, în spatele unui voal, sau mai degrabă al unui giulgiu de nepătruns, plutind pe apele liniștite ale unui ocean fără lumină și fără țărmuri. Dar bărbatul de care se îndrăgostise, Jack cel plin de farmec, tandru, uneori spiritual, alteori nătărău, ambițios, înțelegător, esența acelui om părăsise de mult învelișul de oase, carne și țesuturi care stătea așezat în patul de spital. Încercase să înțeleagă ce simte Jack acolo unde se afla, cufundat în amintirile sale perpetue, dar explicațiile doctorului Al-Faraj n-o mulțumiseră niciodată cu adevărat. De multe ori se simțise invidioasă pe noua viață a lui Jack, pe momentele ireale de fericire fără sens pe care acesta le retrăia zi de zi. Sau își închipuia că le trăiește. Își înghiți nodul din gât și începu să-i vorbească:

– Jack… încerc de câteva luni să-ți spun ceea ce urmează să-ți spun… de fiecare dată când am venit să te văd am vrut să știi lucrurile astea… dar n-am avut puterea… Chiar și acum mi-e greu, dar știu că trebuie să fac asta, ca să nu rămân și eu captivă într-o viață fără viitor, la fel ca tine… Vreme de șapte ani am așteptat să te întorci printre noi. Să-ți deschizi ochii, să-ți aud glasul, să te văd zâmbind atunci când m-ai fi regăsit lângă tine, chiar dacă doctorii mi-au spus că șansele să mă fi recunoscut erau minime. Mi-au spus că, dacă ți-ai fi redobândit conștiența, dacă te-ai fi trezit, cel mai probabil ai fi fost schimbat, un alt om, cu o personalitate complet diferită… Nu le-am dat ascultare. Am vrut să cred că te-ai fi întors același bărbat de care m-am îndrăgostit. Același bărbat pe care îl iubesc… iubeam. Poate credința asta în tine, în cel care erai, m-a ținut atât de mult legată de iluziile mele, de speranța că vei reveni, de salonul ăsta blestemat, de tuburile astea nenorocite. Dacă stau să mă gândesc mai bine, amândoi am trăit o iluzie comună. Eu venind să te văd, sperând că te vei trezi, de dragul tuturor lucrurilor și clipelor pe care le-am trăit împreună, tu ancorat pentru totdeauna la amintirile alea care-ți derulează prin minte.

După câteva clipe de tăcere, Casey trase adânc aer în piept și continuă:

– Jack, am cunoscut pe cineva. Un alt bărbat de care simt că aș putea să mă îndrăgostesc din nou. Dar n-o pot face până nu închei capitolul ăsta din viața mea. Poate sunt demnă de compasiune sau de dispreț sau de învinovățire sau de orice altceva, dar chiar am vrut din tot sufletul să te întorci înapoi la mine. Nu știu dacă mă înțelegi… așa cum nu știu nici măcar dacă înțelegi. Chiar dacă mă auzi, probabil că mâine n-o să mai ții minte nimic din toate astea. Ce știu, însă, este că trebuie să-mi dau mie încă o șansă. Pentru că altfel voi fi și eu pierdută, la fel ca tine, plutind în derivă, strângând în brațe doar singurătatea și niște amintiri care au devenit sinonime cu suferința, nu cu fericirea. N-o să mă mai întorc niciodată să te văd. Doctorii mi-au spus că, după atâția ani, probabilitatea de a te mai trezi vreodată este minimă și mi-au sugerat să te deconectez de la aparate. Dar n-am puterea să iau decizia asta și nu cred că o voi avea vreodată. Așa că am ales să las amintirile să meargă. E felul meu de a prelungi clipele de fericire măcar pentru tine, dacă pentru mine n-o pot face. Vei trăi fericit pentru o eternitate… cel puțin vreau să cred asta… trebuie să cred asta, oriunde ai fi.

Nu se putu abține și îl mângâie pe obraz pentru ultima dată. Apoi se ridică brusc și ieși din salon, fără să se mai uite înapoi.

– Frișca aia din tub este un sacrilegiu adus căpșunelor.

– E felul meu de a spune că îmi place să trăiesc periculos. Asta e, sunt o fire rebelă, îmi fac propriile reguli.

– Nu degeaba se spune că unele fete vor doar să privească lumea arzând.

– Dacă mă uit în jur, aș zice că lumea e deja în flăcări.

– Iar singurul mod legitim de a le stinge, se pare că este cu frișcă din tub.

– Vezi? Te prinzi repede. Oricum, dacă n-o să mor de la căldura din apartamentul ăsta, înseamnă că voi trăi pentru totdeauna.

– Vei trăi pentru totdeauna în aminirile mele.