Dialog despre știință, fantezie, artă și filosofie, prezentarea ultimei ediții din 2022 a revistei tipărite „Helion” și despre prezența „helioniștilor” la revoluția din Decembrie 1989 de la Timișoara

Clubul de literatură S.F. și fantasy „Helion” din Timișoara și-a desfășurat ultima ședință din anul 2022 la Sala „Orizont”, vineri, 23 decembrie. A fost o reunire activă, la care au participat, atât prin prezență fizică, cât și prin prezență on-line, oameni de cultură care fac parte din „Helion” sau sunt simpatizanți ai acestui Club timișorean. Astfel, s-au aflat în dialog, timp de două ore și jumătate, scriitorul Costel Baboș, redactorul șef al revistei „Helion”, profesorul Cornel Secu, redactorul șef al revistei „Helion”, varianta on-line, medicul Ionuț Manea, scriitoarea Laura Ceica, tânărul scriitor Marius Dimcea, IT-istul român, stabilit în Germania, Rafael Horenian, arhitectul român, stabilit în Suedia, Alexandru Baboș, jurnalistul timișorean Lucian Ionică, președintele Helion S.F. Club, scriitorul Adrian Chifu etc..

Reunirea ultimei ședințe a clubului „Helion” din anul 2022 a fost moderată de scriitorul Adrian Chifu, iar temele de discuție au fost împărțite în două părți, prima parte a începute cu prezentarea unui eseu de către Costel Baboș, eseu intitulat „A treia aterizare”, cu subtitlul „Sfârșitul omului de Neanderthal”, după care, în partea a doua s-a acordat atenție revistei tipărite „Helion” și participării „helioniștilor” la revoluția din Decembrie 1989 de la Timișoara. Prezentarea ultimei ediții a revistei tipărite „Helion” a fost realizată de secretarul de redacție al revistei, Cornel Seracin și de redactorul șef al publicației, Cornel Secu, iar despre participarea „helioniștilor” la revoluția din Decembrie 1989 de la Timișoara a vorbit Cornel Secu, vicepreședinte al Asociației „17 Decembrie” din Timișoara, participant la revoluția anticomunistă din România, rănit grav în timpul demonstrațiilor pentru libertate, pe străzile Timișoarei.

Oprindu-ne la prima parte a ședinței, eseul citit de scriitorul timișorean Costel Baboș a stârnit un interes deosebit participanților la reunire, iar la finalul prezentării lui s-a declanșat un dialog între participanți, cei prezenți exprimând opinii legate de eseul prezentat.

Întregul eseu pornește de la ideea de informație ca bază a construcției universului, informația reprezentând în acest eseu un fel de „Forță Supremă” pe baza căruia este clădit Universul, autorul transformând cunoștințele pe care le are civilizația actuală, plus anumite informații ce se situează dincolo de cunoștințele acceptate științific despre trecutul îndepărtat al omenirii și ceea ce se tot discută pe alte planuri colaterale, anume, existența contactului cu civilizații extraterestre, apoi civilizații care au apărut și au dispărut pe Terra, din eseu rezultând o combinație între informații cunoscute, reale și presupuneri, autorul eseului luându-și libertatea de a merge mai departe în plan imaginar, astfel încât să adauge la informația preexistentă noi căi spre cercetare care să ajute, mai târziu, la ridicarea unui nou Univers sau la ridicarea unor noi universuri, cu alt tip de entități.

„Am făcut referire la tot felul de ipoteze cu care ne jucăm în ziua de astăzi sau speculăm și le acceptăm în fizica standard, și noi nu știm nimic despre ele, sunt pure ficțiuni, sunt pure speculații, au fost doar un exemplu. Tot acest eseu pleacă de la informație și de la faptul că informația este elementul fundamental al universului, că nu spațiul și timpul, energia și materia sunt elementele fundamentale ale universului, ele sunt doar efecte ale informației”, a spus Costel Baboș într-un dialog purtat cu Laura Ceica, după prezentarea eseului.

Compozitor al unei muzici spațiale, Costel Baboș a ținut, prin intermediul acestui eseu, să pregătească auditoriul pentru noile sale piese muzicale, una dintre acestea urmând să fie prezentată la final, cea referitoare la neanderthalieni, scriitorul timișorean elogiind astfel pe acești oameni care și-au adus contribuția lor la clădirea civilizației umane. „Cele șase pagini citite au fost doar un fel de pregătire a piesei muzicale, în care îmi permit să vin cu ceva original abia în sfârșit, acel sfârșit, eu i-am zis apoteotic (poate nu așa de apoteotic), în care să-i glorific pe neanderthalieni pentru că datorită lor noi existăm și suntem ceea ce suntem. Datorită disparițiilor neanderthalienilor, și nu numai disparițiilor, ci și datorită faptului că noi am trăit la un moment dat 150000 de ani împreună cu ei, și ei au fost acolo pentru noi și ne-au susținut, ne-au și încurcat, și până la urmă ei au dispărut ca să ne lase pe noi”, a spus Costel Baboș, într-un dialog purtat cu jurnalistul timișorean Lucian Ionică.

În răspunsul dat lui Lucian Ionică, la întrebarea despre felul în care a creat piesele muzicale plecând de la o anumită teorie fizică, Costel Baboș a mai spus: „Eu nu mă consider un creator de muzică. Toată această alegere a mea de astăzi este pentru a prezenta această piesă muzicală.

În prezentările mele muzicale am spus că eu culeg aceste informații, fiecare individ și fiecare specie având un acces personal la informație. Informație este pretutindeni, este peste tot, dar noi nu avem acces la ea din cauza unor filtre pe care datorită informației cu care ne naștem, din cauza ADN-ului, a creierului, sunt niște filtre în jurul nostru, și noi nu putem accesa toată informația existentă. Noi, ceea ce facem, prin faptul că trăim și existăm în această lume, este doar să adăugăm la informația care există în tot Universul. Noi adăugăm, adăugăm propriile noastre vieți, propriile noastre dezvoltări, informații, imaginație, arta pe care o facem, filosofie, știință, tehnologie șamd. Asta este menirea noastră ca entități biologice. Unii accesează părți din această informație prin diferite mecanisme, iar ceea ce mie mi se întâmplă este că ascult această muzică care vine din afară, o translatez prin semnalele care vin și după aceea o decodez. Adică, scriu muzica, și după aceea informația din spatele ei. Și tot ceea ce spun este informația pe care eu am decodificat-o prin muzică, iar muzica este, de fapt, o translație a informației pe care o primesc”.

Una din afirmațiile lui Costel Baboș de-a lungul acestui eseu face referire la faptul că viața dintr-o galaxie nu poate transcende în altă galaxie, iar pornind de la această afirmație, redactorul șef al revistei tipărite „Helion”, Cornel Secu, a întrebat pe ce se bazează când susține aceasta, iar Costel Baboș, care a formulat și câteva legi galactice în eseu, i-a răspuns că între galaxii „nu este permisă parcurgea unui corp aflat sub masă critică”, însă, dacă acest obiect trece de o masă critică, „este ceva foarte mare, uriaș, greu, cum e o altă galaxie”, atunci poate trece și a dat exemplul unui foton care „poate trece, neavând masă staționară, dar celelalte corpuri nu pot trece datorită acestui câmp care le filtrează, le împiedică”.

Sigur, în discuție a intervenit cu completări IT-istul Rafael Horenian, prezent la reunire, din Germania, on-line, care l-a contrazis pe Costel Baboș în ceea ce a susținut în răspunsul dat: „această concluzie mi se pare prea pesimistă. Aduc aminte (nu știu dacă e nevoie) că, doar cu ceva mai mult de 100 de ani mai în urmă, oamenii noștri de știință demonstrau că obiecte mai grele decât aerul nu pot zbura, adică numai obiecte cu aer cald sau dirijabile umplute cu hidrogen pot zbura, ceea ce s-a dovedit fals după anii 1903, când frații Wright au zburat cu un obiect mai greu decât aerul. Ceea ce tu spui, se bazează pe stadiul actual al cunoștințelor noastre științifice. Anumite lucruri mi se par improbabile sau chiar imposibile în momentul de față. Asta nu înseamnă că nu vom descoperi noi efecte fizice, noi posibilități și noi legi care să ne permită, poate, dezvoltarea de sisteme de propulsie sau unor nave spațiale cu proprietăți remarcabile care să ne permită să învingă aceste obstacole care există și pe care tu le-ai pomenit”.

Scriitoarea Laura Ceica a încercat să găsească o paralelă între eseul prezentat în partea legată de neanderthalieni și epopeea vedică „Ramayana”, având ca punct de plecare un documentar pe care l-a vizionat în urmă cu ceva timp, spunând următoarele: rediscutând între noi despre neanderthalieni și dispariția lor, mi-am adus aminte de un documentar. Nu era un documentar științific, era mai degrabă un documentar care încerca să explice, pe cât posibil, ce realități s-au aflat în spatele epopeii vedice «Ramayana», în ce măsură aceste informații din această epopee au fost autentice. Printre informațiile de acolo apare că Rama, în încercarea de a-și recupera soția furată de un personaj negativ, Ravana, construiește un fel de pod care trebuia să unească prin mare, undeva, două zone, iar în această construcție sunt implicați așa-zișii oameni-maimuță, iar unul dintre oamenii-maimuță este șeful lui de proiect care-i proiectează acest pod și-i coordonează toată munca la acest pod de piatră pe care îl face. Una din explicațiile foarte interesante din acest documentar era, dacă nu cumva oamenii-maimuță despre care se vorbește în «Ramayana», erau de fapt neanderthalienii care ar fi trăit alături de Homo sapiens la un moment dat și nu erau de fapt niște oameni atât de primitivi, ci erau niște ființe suficient de inteligente, dar și foarte puternice, pentru că Rama îi folosește pe majoritatea acestor oameni-maimuță pentru construcție. Doar inginerul este inteligent și este arhitectul podului. Oricum, acești neanderthalieni aveau atât capacități fizice de construcție, ridicare, deci, erau mult mai puternici decât Homo sapiens, dar, în același timp, aveau și capacități intelectuale suficient de dezvoltate.

Acum, toate treburile astea pot să țină de domeniul fanteziei. Pot să fie, undeva, niște adevăruri, dar, pur și simplu mi s-a trezit această întrebare în minte, dacă, într-adevăr, neanderthalienii n-au fost, la un moment dat, suficient de inteligenți încât să colaboreze cu Homo sapiens și să facă ceva în istoria civilizațiilor noastre de pe pământ”.

În finalul discuțiilor, Costel Baboș a mulțumit celor prezenți pentru răbdarea, dialogul și atenția lor la prezentarea susținută, însă a rămas cu regretul că fanteziile muzicale și piesa muzicală pe tema neanderthalieni nu a reușit să o prezinte în această ședință, dar i s-a propus ca piesa să fie postată, pentru a fi ascultată, pe revista „Helion” varianta on-line.

A urmat prezentarea ultimei ediții din acest an a revistei tipărite „Helion”, o ediție cu un conținut echilibrat, care-și păstrează rubricile cu care revista s-a consacrat, reșițenii aducându-și un aport considerabil la conținutul ei prin scrierile lor, în paginile acestei ediții a revistei putându-se citi un interviu, foarte bine realizat de redactorul șef al revistei, Cornel Secu, cu scriitorul Daniel Botgros, din Reșița, un debut, al lui Marius Dimcea, un tânăr scriitor, de asemenea, din Reșița, dintre cei mai „proaspeți” membri ai clubului „Helion”, cu capitolul trei din „Copiii măgurii” și, la „Opinii”, recenzia romanului „Respiră!”, roman scris de Daniel Botgros, cel mai nou lansat de acest distins autor, la editura „Pavcon”.

„Această «șuviță» reșițeană din această ediție a «Helion»-ului este cea mai importantă din ultimul timp, pentru că există Daniel Botgros cu interviul, există Marius Dimcea, cu debutul și există cronica la cartea lui Botgros, pe care onorabilul nostru coleg Cornel Seracin a făcut-o. Deci, există o prezență reșițeană consistentă, ce nu s-a mai întâmplat, nici în veacul acesta, nici în veacul celălalt”, a susținut în prezentare redactorul șef al revistei, omul de cultură timișorean, filologul Cornel Secu.

Ultimul punct al părții a doua a fost dedicat „helioniștilor”, mai precis, „helioniștilor” care, în acel fierbinte Decembrie 1989, la Timișoara, au fost prezenți în stradă, la revoluția anticomunistă, luându-și porția de Libertate printre gloanțele odiosului regim al clanului Ceaușescu. Despre acest episod a prezentat profesorul Cornel Secu, participant la revoluția anticomunistă, în stradă la Timișoara, periclitându-și viața atunci. A mai intervenit în acest episod, Costel Baboș, prezent în rândul demonstranților pentru Libertate, atunci, pe străzile Timișoarei, aducându-și astfel contribuția lui la înlăturarea regimului totalitar până atunci prezent peste România.

„În momentele importante ale lui ̓89 au fost câțiva «helioniști» care au contat foarte mult în mișcarea respectivă”, a spus Cornel Secu și a amintit aici, György Mandics, Lucian- Vasile Szabo, Marius Mioc, Liviu Pârvan, Corina Ozon, Adrian Bancu, Adrian Chifu (era în armată, la Arad) etc..

„În 15 Decembrie (era vineri), am avut ședință la «Helion» și după ședință, Mandics, care era reformat, s-a dus acasă și s-a oprit la casa lui Tőkés. Erau alți enoriași maghiari în față. El s-a așezat acolo, mă rog, nu mai știu cât timp. Mandics era unul din membri clubului, venea destul de des, era un tip simpatic, avea umor. Eu m-am înțeles foarte bine cu el.

Noi am avut expoziție a lui Vasile Sas din Sighetu Marmației în toate sălile de la etajul întâi de la Casa Universitarilor, inclusiv în «Auditorium». El luase un premiu națională, trebuia să se ducă să-l ridice la București, un premiu național pentru inventică și era foarte susținut de revista «Știință și Tehnică», de Albescu în special. Vasile Sas a avut vernisajul în 15, și în 16, seara, trebuia să plece la București, ca să ajungă luni să-și ridice premiul. În 16, a fost invitatul meu la masă, la Casa Universitarilor, alături de el, Lucian Szabo, șef de unitate și cum discutam noi, am auzit de afară, „Români veniți cu noi!”, „Români veniți cu noi!”. Asta era în 16, la ora 18, 18 și ceva.

A venit valul al doilea și s-a strigat, „Nu fiți lași!”. Noi eram la etaj, și un grup de tineri au intrat în restaurant și s-au adresat celor din restaurant să vină în Piața Maria. Nu s-a ridicat niciunul de acolo să se ducă. Au ieșit, au plecat mai departe, spre Piața 700. Valul al doilea a fost pe la ora 8 și ceva. Cred că opt jumate, nouă fără ceva, și atunci Sas, Vasile Sas, a zis, „Domnule, eu mă duc în Piața Maria!”. Lucian a zis că mai stă să încheie niște acte. Am așteptat și am plecat pe la nouă fără un sfert, acolo, toți trei. Am ajuns, până acolo nu era nicio problemă, nu era nimic pe stradă (am mers pe la Electro vechi, pe la Catedrală și am ajuns acolo). Când am ajuns acolo, era un grup de 200 de persoane care strigau, nu-ți venea să crezi, „Vrem pâine!”, „Vrem televiziune liberă!”. Cu „Jos Ceaușescu!” nu era chiar așa că s-a strigat de prima dată. Erau două circuite, era un circuit pe care pendulau milițienii, în partea cealaltă, cum era atunci Direcția Regională CFR, acuma e Direcția Apelor, până, să zicem, în dreptul stației de tramvai. Pe partea cealaltă nu era nimic, nicio mișcare. „Jos comunismul!” s-a strigat, în orice caz, asta știu. Să auzi „Jos comunismul” în acea Piață, atunci, la ora aceea, era ceva… . În momentul în care au venit cei cu tulumba cu apa, o parte dintre demonstranți au intrat pe Miron Costin. Acolo era o alimentară la colț, unde-i acuma Profi, spre Casa de Cultură, spre Sala Lira”.

Vicepreședintele Asociației „17 Decembrie” Timișoara, Cornel Secu, a continuat relatarea a celor trăite în acea seară de 16 Decembrie 1989, amintindu-și cum a rămas înconjurat de forțele de represiune în zona de conflict în timp ce colegii de cenaclu au reușit să fugă, cum a văzut momentul în care forțele represive au bătut crunt, lăsându-l grav lovit, poate chiar mort, pe unul dintre participanții la revoluție, iar alți revoluționari adăpostiți în acea zonă au ieșit și l-au lovit pe milițianul care-l bătuse pe demonstrant, apoi, când a venit salvarea, l-a luat doar pe milițian, nu și pe demonstrantul rămas pe caldarâm, aproape mort.

Întreruperea circulației tramvaielor, de la ora 22, a determinat oamenii care nu mai aveau cu ce să meargă în schimbul doi, să se întoarcă acasă pe jos și au trecut din toate părțile orașului prin Piața Maria, iar în acel moment, numărul protestatarilor a crescut foarte mult. Referitor la acest episod, vicepreședintele Asociației „17 Decembrie”, Timișoara, Cornel Secu, a relatat, „am văzut un fenomen extraordinar! Cei care lucrau cu nevestele împreună, trăgeau nevestele de ei să-i scoată să nu se atașeze de grupul protestatarilor, care într-o oră, de la 200-300 s-a făcut 15000. Era plin, de acolo, până la Küttl. Bineînțeles că aparatul represiv a fost depășit și atunci, niște inși care erau acolo purtători de cuvânt au zis, „mergem în complex!”. Ei mizau pe forța studențească. A plecat un grup înspre complex, un alt grupă a luat-o în partea cealaltă, prin Circumvalațiunii etc. Szabo a fost din grupul Circumvalațiunii, Sas, la fel. Eu n-am putut să plec până la zece și un sfert de acolo, din locul acela. Eram ud, cu apă intrată în pantofi”.

În 17 decembrie, de la ora 18, în apartamentul lui Vasile Popovici, din strada Piatra Craiului, unde era el atunci, deasupra OJT-ului, am hotărât ca a doua zi, la ora 16, să facem o reuniune a intelectualilor pe care-i știam din Timișoara, la Casa Universitarilor, în Sala «Auditorium», lucru care nu s-a mai realizat, datorită faptului că eu am fost împușcat în 17 Decembrie.

Eu am fost împușcat în 17 Decembrie, la ora 9 și un sfert, în partea dinspre vest a Catedralei, pe linia de tramvai, iar înaintea mea a fost împușcat unul dintre demonstranți, probabil mortal, la colț, înspre trecerea de pietoni, înspre Catedrală. Eu, dacă nu întorceam capul să-l văd pe cel căzut acolo, pentru că nouă ni s-a spus că putem să mergem, eram mort.

Eram trei inși, eu eram la mijloc, pe linia de tramvai. Linia de tramvai era plină de fulare, încălțări (o gheată, un pantof de femeie), cum au fugit și cum s-au împiedicat. Mergeam dinspre Piața Maria, pe linia de tramvai, și când am fost împușcat în picior, am căzut jos, pentru că, când am călcat, mi s-a dus piciorul. Glonțul trecuse și prin tibie și prin peroneu. Dacă nu cădeam jos, eram împușcat de a doua rafală. A tras, alt încărcător, sau alt individ, sau același în mine. Mi-a rămas imaginea luminilor gloanțelor care săreau din granit (ricoșau din granit cartușele), apoi m-am târât pe burtă până la bordură, am trecut până pe trotuar şi la statuia lui Vinceţiu Babeş ne-am cuibărit toţi trei”.

Despre zilele de 16 și 17 Decembrie 1989, dar și despre cele care au urmat, Costel Baboș și-a amintit următoarele: „La mine axa revoluției a fost Solventul-Centru- Lipovei. În 16, eu doar am trecut prin la Piața Maria, pentru că nu aveam cu ce să vin acasă. Eu veneam de la tăiatul porcilor din Foieni și aveam două sacoșe cu cârnați. Am pierdut una dintre aceste sacoșe și m-am supărat și m-am dus acasă. Asta era seara, pe la pe la șase jumate, opt.

În 17, seara, am mers pe jos până la Solventul, pentru că nu existau mijloace de transport și am fost verificat de vreo trei-patru brigăzi din astea de securiști. Le-am spus că lucrez la un punct foarte important, care dacă explodează etc., etc., etc. În 17 eram de noapte și m-am dus acolo, l-am căutat pe secretarul de partid al combinatului și l-am pus să dea toate tablourile lui Ceaușescu, jos de pe perete, de la birourile TESA. Era 17, seara.

Pe 18, n-am mai stat acasă, am umblat toată ziua prin oraș, am fost la Elba. Fratele meu și cu mama lucrau la Elba, au ieșit în grevă, am asistat la celebra «aruncare a copilului în Bega», care era, de fapt, o cărămidă. A fugit o tanchetă din asta după noi și noi ne roteam în jurul stâlpului de la magazinul de pantofi din Iosefin, acel magazin cu un stâlp mare, rotund pe colț (magazinul «Banatul», cu pantofi Otter, n.r.). Ne învârteam în jurul stâlpului și cel din tanchetă tot întorcea turela spre noi, pentru că noi strigam acolo și eram foarte agresivi. Prin Lipovei, nu mai spun, în 17, seara, s-a tras. În blocul meu sunt și acuma gloanțe, copiii mi-au dormit în baie în seara respectivă, în vană. În data de 20 Decembrie, am ieșit toți afară. Am fost vioi, am fost activ”.

Odată cu aceste relatări, ultima reunire, din acest an, a clubului „Helion”, s-a încheiat, președintele Adrian Chifu trăgând cortina peste ședințele acestui an și anunțând revederea, pentru o nouă ședință a clubului, anul următor.

Florin Mihai