Profeția celui Ales, substanțe halucinogene, vise, viziuni transpersonale

Ca prim contact cu Universul Dune, pentru cineva care nu a citit cărțile, nici nu a văzut filmul din 1984, nici serialele de televiziune și nici nu s-a jucat vreun joc video bazat pe seria de romane scrise de Frank Herbert, ecranizarea din 2021 poate părea puțin cam fadă (poate și din cauza filtrelor de culoare care dau un aspect monocrom, dar și a faptului că acțiunea este lentă și scenele în care ai impresia că nu se întâmplă mai nimic sunt lungi).

Încă de la început suntem avertizați că aceasta este partea întâi, deci, ca să avem o părere completă trebuie să vizionăm și partea a doua, anunțată deja în octombrie 2023.

De pe Pământ pe Marte, viitorul mult-visat al omenirii?

Dacă la John Carter mi s-a părut că acțiunea era mult prea complexă și condensată pe durata a două ore, unde cred că ar fi fost o decizie mai inspirată prezentarea în două părți, la Dune am simțit că cele 2 ore și 35 de minute puteau fi redate într-o oră și jumătate. Sper doar ca partea a doua să fie mai plină de acțiune și să justifice această introducere vastă, în care totuși, am simțit că nu primim prea multe informații (mai ales în ceea ce le privește pe misterioasele surori Bene Gesserit), ceea ce ar putea fi o strategie pentru a ne strârni curiozitatea cu privire la partea a doua.

Acțiunea se petrece în anul 10.191, avem de-a face cu un imperiu „medieval” interplanetar în care puterea este împărțită între case nobiliare care se luptă pentru supremație, iar în prim-plan se află Casa Atreides, de pe planeta oceanică Caladan, care este trimisă să guverneze Arrakis, cunoscută sub numele de Dune, o planetă deșertică de unde se extrage mirodenia, cea mai valoroasă substanță din Univers, un halucinogen sacru ce prelungește viața și fără de care, nu ar putea exista zboruri interstelare. Dune fusese înainte condusă de Casa Harkonnen, asupritorii populației locale, Fremenii. Casa Harkonnen, împreună cu împăratul, într-un joc politic meschin, cu această numire-capcană în funcție a Casei Atreides, reușesc să îl ucidă pe Ducele Leto Atreides, într-un atac din care scapă cu viață doar Paul Atreides și mama lui, Lady Jessica, soră Bene Gesserit, a căror relație este frumos redată pe parcursul filmului.

Pe Dune găsim viermi giganți de nisip, capabili să detecteze cea mai fină mișcare și să înghită întregi recoltatoare de mirodenie, ceea ce reprezintă una din scenele cele mai impresionante din film. Ideea de a te afla în deșert, să simți nisipul vibrând sub picioare pe măsură ce acea creatură se apropie să te devoreze, este de-a dreptul înspăimântătoare, iar într-o sală de cinema, efectul este redat superb de sistemele audio. Mă gândesc că varianta 4DX ar fi și mai potrivită pentru experimentarea acestui film.

Una din scenele mele preferate, care m-a ținut cu sufletul la gură, este cea cu proba cutiei „durerii”, în care Paul trebuie să își țină mâna, riscând să fie ucis dacă o retrage. Avem combinația perfectă de suspans, emoție și un mesaj extrem de important: FRICA UCIDE MINTEA.

Mi-au plăcut actorii, care, în timpul filmului, au devenit locuitorii acelei lumi, chiar dacă erau chipuri cunoscute, nume mari la Hollywood, fără să-i asociez cu alte roluri în care au excelat. Pentru mine, Timothee Chalamet chiar este, acum, Paul Atreides.

Visele sunt mesaje din adâncuri.

Mi-a plăcut mult și prezentarea acelor viziuni transpersonale datorate consumului de mirodenie (o ayahuasca a deșertului), dar și ideea unei abilități supraomenești ce se poate învăța, acea voce prin care poți ordona cuiva să facă ceea ce îți dorești, ceea ce înseamnă că potențialul uman este infinit și trebuie doar șlefuit.

Coloana sonoră, realizată de inegalabilul Hans Zimmer, reușește să te transpună cu totul în acea lume vastă, cu palate și nave spațiale la scale faraonice, suprinsă în imaginile spectaculoase și animată de efecte speciale credibile.

Singurul minus, cum am menționat la început, ar fi filtrul de culoare, care oferă o viziune aproape cenușie, dar care scoate bine în evidență ochii albaștrii ai fremenilor, datorați consumului îndelungat al mirodeniei. Poate tocmai aceasta a fost intenția…

Deși avem elemente similare care m-au dus automat cu gândul la AVATAR: un erou pe o planetă străină, o populație indigenă care este în comuniune cu natura și ajunge să fie opresată de cuceritorii veniți din spațiu după resurse, îndrăgostirea de o localnică și apoi schimbarea taberei, statutul de „cel ales”, care ajunge să unească triburile, căpătând un rol mesianic (Lisan al Gaib/Toruk Makto), Dune este varianta mai austeră, lipsită de culoare și magie (un fel de schiță în creion cu mină, ca apoi să poată fi realizată o pictură în culori?)

Seria Dune, creată de Frank Herbert, este în sine un Univers vast, complex, prezent în imaginația a milioane de cititori, iar tocmai de aici vine dificultatea ecranizării cinematografice. Este imposibilă realizarea unei versiuni care să mulțumească pe toată lumea, când există un asemenea potențial. Dacă romanele sunt iceberg-ul, filmul nu poate fi decât acel vârf vizibil la suprafața apei.

Eu aștept cu interes partea a doua, mai ales că finalul primei părți survine tocmai când acțiunea pare să înceapă cu adevărat, odată ce Paul o întâlnește pe fata din viziunile sale, Chani și astfel se alătură fremenilor.