În diminețile turcoaz, liniștea era singurul lucru care nu costa nimic. Aya călca cu grijă printre ruine, purtându-și trupul ca pe o hartă a propriei istorii, cicatrici ale rănilor și îmbunătățirilor deopotrivă, toate ascunse sub pielea sintetică perfect imperfectă. Nu-și amintea cum arătase cerul înainte. Nici nu știuse vreodată, iar băncile de date erau contradictorii. Albastrul, roșul sau portocaliul din memorie erau mereu amestecate cu pixeli și secvențe de cod, de parcă amintirile ei ar fi fost filtrate prin prisma modificărilor care-i traversau corpul. Îi plăcea totuși să creadă că acum cerul era exact așa cum fusese dintotdeauna.

Trimise un mesaj scurt spre Comunitate.

„Condiții optime pentru explorare astăzi. Mi-am schimbat tractul iliotibial, până la urmă, iterația aceasta e mai performantă, am crescut densitatea de colagenofori. Mai am de făcut câteva teste de anduranță, așa că profit de ocazie și mă plimb mai mult. Strâng datele si le centralizez. Ar fi o adiție bună pentru Codex”.

„Recepționat, Aya. Perfect. S-a înregistrat.” Veni imediat răspunsul. „În caz că vrei să știi, transmisiunile recente de la Centauri-B abia ce au fost descifrate. Se pare că roboții rămași acolo s-au hotărât să plece mai departe. Au în vedere o călătorie mai lungă: Beta Orionis, Rigel. Vrei acces la informațiile detaliate?”

Refuză politicos. Știrile de la colonii puteau aștepta; întotdeauna soseau fragmentate, incomplete, purtând ecoul unor voci și vieți atât de îndepărtate încât aproape păreau fictive. Patru mii de ani de expansiune stelară, la viteze relativiste, transformaseră omenirea într-o entitate dispersată, iar mesajele traversau spațiul cu o lentoare care făcea orice dialog imposibil.

 

Aya simți nevoia să meargă mai departe decât merseseră pașii ei până atunci. Dincolo de ruinele familiare se întindea un labirint de beton și metal, structuri enigmatice ale unor timpuri de mult apuse. Privea locurile acelea ca pe niște amintiri ale unei specii pierdute, oamenii originali, în întregime biologici, cei din care ea însăși se trăgea, într-un fel îndepărtat și estompat.

– Ce ciudat, murmură ea, oprindu-se lângă o structură prăbușită pe jumătate. Ce ciudat să te simți nostalgic după ceva ce n-ai trăit niciodată. Accesă Codex Terranum, iar rezultatele interogării despre starea ei fură că suferea de depresie: o tulburare de dispoziție caracterizată prin tristețe persistentă, pierderea interesului pentru activități exterioare. Hmm, își spuse, interesant. Nu știam că m-am născut depresivă.

Și atunci le văzu, stropi de viață imposibilă răsărind dintre dalele crăpate. Roșii ca sângele, perfecte în simetria lor, ca niște stele căzute din alt univers. Inima ei, hibridă și complicată, începu să bată mai repede.

– Flori, șopti, iar cuvântul, rostit pentru prima dată în viața ei, îi păru straniu în gură, de parcă ar fi rostit o incantație dintr-un basm uitat. Se așeză lângă ele ținându-și respirația, de frică să nu le rănească cu propria ei prezență. Le privi minute în șir, fascinată de felul în care lumina se juca pe petalele lor.

– Vă rog, le spuse, întinzând degetele spre ele, să nu dispăreți.

Le atinse cu delicatețea cu care atingi o amintire fragilă. Erau moi și ferme în același timp, rezistente într-un fel care o surprinse. Cu o grijă infinită, le culese una câte una, șoptindu-le scuze pentru fiecare tulpină ruptă. Ținea buchetul la piept, ca pe o comoară nepământeană. Închise ochii și, într-un gest atât de uman și de instinctiv, își apropie florile de față.

– Așa deci, respiră ea adânc, căutând senzația. Așa miroase… frumusețea.

Parfumul era complex și subtil, amintindu-i de descrierile pe care le citise cândva, dulce, delicat, cu nuanțe de viață și speranță. Deși nu avea niciun termen de comparație, era convinsă că simțea exact ce trebuia să simtă.

 

În camera ei singuratică, un borcan de sticlă deveni casă pentru florile salvate. Le aranjă cu meticulozitate, zâmbind când razele soarelui se reflectau în petalele lor.

– Voi fi grădinăreasa voastră de acum, le promise.

În zilele care urmară, Aya dezvoltă un ritual. Dimineața le vorbea florilor despre visele ei, la prânz le povestea din cărțile pe care le citea, iar seara le cânta. Fără să-și dea seama, florile deveniseră confidențele ei, martorele tăcute ale singurătății sale auto-impuse.

– Înainte să vă găsesc, le mărturisi într-o seară, simțeam că sunt singura persoană care încă mai visează și că, într-un fel, poate sunt nebună. Acum știu că nu îmi mai pasă, e prea minunat să visezi, ca să te trezești.

Le uda zilnic, uimită de rezistența lor.

– Sunteți incredibil de puternice, le lăuda ea, urmărind cum picăturile de apă alunecau pe suprafața petalelor fără să le schimbe vreodată strălucirea.

 

Anii treceau, iar florile rămâneau neschimbate. Aya își spunea că e un miracol, o dovadă că natura își revenea, că viitorul nu era complet pierdut. Într-o zi, în timp ce le atingea pentru a suta, a mia oară, ceva se schimbă în percepția ei. Un detaliu microsopic, o textură prea perfectă, o regularitate care nu aparținea lumii organice. Aya clipi și privi din nou, mai atent. Recunoașterea o lovi ca un val rece, inundandu-i trupul biomimetic. Degetele ei tremurară când atinse din nou petalele, de data asta cu intenția de a înțelege, nu de a admira.

– Nu e posibil, șopti, iar vocea îi suna străină în propriile urechi. Nu ați fost niciodată… reale? Sunteți…

Plastic. Polimeri perfecți, creați pentru a imita viața, rămășițe ale unei lumi care preferase copia în locul originalului. Aya stătea nemișcată, privind florile care fuseseră centrul universului ei atât de mult timp. Primul impuls fu să râdă, un râs amar, sfâșietor, care se transformă într-un șir de suspine. Se prăbuși lângă masă, îmbrățișându-și genunchii.

– Ani întregi… murmură ea, ani întregi v-am vorbit, v-am cântat, v-am iubit.

Își aminti parfumul pe care crezuse că îl simte și realiză că mintea ei crease acea senzație din nimic, dintr-o dorință profundă de a crede în miracole. Avea implanturile cele mai sofisticate, din ultima generație umană, dar tot fusese păcălită de propria nevoie de frumos.

Iluzia se spulberase, dar în dimineața următoare, Aya le udă din nou. Și în dimineața de după aceea.

– Poate că voi sunteți artificiale, le șopti într-o zi, dar sentimentele mele sunt reale. Poate că asta e tot ce contează în final, să găsești frumusețe chiar și într-o lume care a uitat cum arată.

 

Secole mai târziu, când sistemele Ayei începură să cedeze rând pe rând, ea încă ținea florile lângă ea. În ultimele ei momente de conștiință, când granița dintre amintiri și realitate devenea din ce în ce mai subțire, ea încă simțea parfumul lor imaginar, cea mai dulce minciună pe care o trăise vreodată. În camera tăcută, silueta ei rămase nemișcată lângă borcanul cu flori roșii. Două relicve ale unui trecut pierdut, una creată pentru a imita umanitatea, cealaltă pentru a imita natura. Două ecouri frumoase care continuau să răsune, chiar și când nu mai era nimeni să le audă.