traducere de Gyorfi-Deak Gyuri
V.O.R.I. Ollen studia teoria liniilor spiralate când membrana căştii a început să-i pârâie în ureche. A apăsat butonul de control şi a ascultat.
„Pentru V.O.R.I. Olen, din partea Comitetului de Stabilire a Ordinii. În gaz-arealul nouă s-a înregistrat activitate delta. Decolaţi şi acţionaţi.”
Şi-a încheiat copcile hainei de azbest, a inhalat câţiva centimetri cubi de gaz dulceag din rezervor şi s-a aşezat în aparatul de zbor. A ţâşnit fără niciun zgomot în înălţimi. Pentru o clipă, a zărit obeliscurile suple ale separatorilor de pâclă. Vasele sanguine au început să i se contracte, simţea cum i se dilată globurile oculare din cauza atmosferei rarefiate. A deschis robinetul sistemului de ventilaţie, apoi a oprit ascensiunea vehiculului. A ţâşnit înainte orizontal. În doar câteva minute, a părăsit sectorul disipatorilor de nori. Plutea deasupra zonei acumulatorilor termici când i s-a comunicat un nou ordin:
„Se raportează unde delta şi în gaz-arealul doisprezece.”
S-a ridicat şi mai sus. După o oră, plutea deasupra centralei de acumulare a energiei cosmice. Alături şi deasupra au apărut alte aparate, trimişii tăcuţi ai Comitetului de Stabilire a Ordinii. Pluteau alături ca nişte peşti-sacoşă cu ochi de ametist, în obscuritatea mării.
„Măsuraţi intensitatea undelor delta”, le-a ordonat.
Dar deasupra centralelor de acumulare a energiei cosmice încă nu se înregistrau unde delta. Noaptea era luminată în roz de fasciculele unor surse nevăzute. Şirul de hangare mate al termorezervoarelor şerpuia către orizont pe solul mut ca o coloană infinită de brontozaur.
Membrana căştii a început din nou să-i pârâie în ureche:
„În gaz-arealul nouă, intensitatea antiundelor sporeşte. În subteran, s-au ciocnit nişte garnituri de tren.”
N-a priceput. A pornit controlerul goniometric şi micul ac din aluminiu a tremurat. A măsurat distanţa şi intensitatea curenţilor. Apoi s-a întors şi s-a îndreptat către iniţiatoarele de unde. La ora două dinainte de crăpatul zorilor a primit un nou ordin:
„Extrageţi din tunele unităţile invalide şi grupaţi alţi colectori în echipe noi. Verificaţi personal separarea.”
Pe măsură ce se apropia mai tare de iniţiatoarele de unde, acul de aluminiu se agita tot mai mult. Fără nici o îndoială, antiundele izvorau de aici. Dar cum?
S-a lăsat mai jos. A examinat hangarele metalice luminate de zorii rozalii. Sub bolţile excesiv de înălţate stăteau sute de mii de unităţi, într-o nemişcare zgrunţuroasă, ghidând năvala unor curenţi şi unde aflate într-o perpetuă coliziune, transmise în chip de perturbaţii. Toate regiunile aflate între părţile meridionale şi ţinuturile arctice erau alimentate cu undele şi curenţii generaţi aici. Controlorii urmăreau cu priviri fixe şi cu cugete crispate manometre, aneoride şi distribuţii spectrale. Vegheau asupra ordinii de neclintit a Statului. Şi-a scos luneta şi a îndreptat-o în jos. Pe drumuri, nu circula niciun automobil-torpilă.
A aterizat. A trebuit să se deplaseze pe jos până la hangarul comandamentului. A durat cam o jumătate de oră până când au găsit dispozitivul care radia undele de blocare.
„Să sune sirenele!”, a dat ordin V.O.R.I. Ollen.
Apoi se apropie de difuzor.
„S-a comis o neglijenţă. Din cauza antiundelor, trenurile fulger din gaz-arealul nouă s-au ciocnit. Ca urmare a incidentului, unităţile din clădirea douăzeci şi şapte vor porni peste o oră către ţinuturile arctice.”
A aşteptat până când s-a realizat schimbul. Apoi s-a apropiat iar de difuzor.
„Înainte!”
Mulţimea ieşi tăcută din hangar. Chipurile le-au rămas obtuze şi neînduplecat de rigide. Statul nu cunoştea mila. Cuvântul detunat către ei definitiva o sentinţă. Mergeau. Picioarele se ridicau în cadenţă şi izbeau vlăguite solul. Membrele bubuitoare se isprăveau într-o structură din piele prevăzută cu blacheuri. Erau uniform de mecanice, invariabil lipsite de însufleţire. Păşeau boante şi nemiloase către orizont. Pe catargul central al coloniei, drapelul cocoţat în grabă a fluturat un onor şi V.O.R.I. Ollen şi-a pornit vehiculul. În câteva minute a atins înălţimea de croazieră şi a ţâşnit prin aerul rarefiat cu un murmur estompat. A trimis Comitetului de Stabilire a Ordinii un prim raport, apoi a acţionat butonul de continuare a deplasării.
„Gaz-arealul nouă să raporteze formaţiile retrase. Luaţi măsurile adecvate pentru reconfigurarea echipelor de înlocuire.”
Înainte de ivirea zorilor, a ajuns la liniile subterane. Locul fusese deja curăţat de fragmentele rezultate din coliziune. A trebuit să fie schimbate doar patru sute de entităţi. A urmărit cum erau încărcate în camioane unităţile rănite sau decedate. Apoi a transmis raportul final.
„Către Comitetul de Stabilire a Ordinii. Sunt V.O.R.I. Ollen. Am îndeplinit misiunea.”
A ajuns acasă la orele patru dimineaţa. A coborât în cantină, unde a primit lapte îndulcit, un ou şi piftie de revent, apoi s-a întors în compartimentul propriu şi a continuat studiul liniilor spiralate. Şi-a terminat schimbul la şase dimineaţa. Şi-a scos căştile de pe urechi, s-a spălat. Chiar şi în timp ce se spăla, s-a gândit la relaţia dintre curburile cochiliilor şi nesfârşit. S-a întors la birou ca să reexamineze datele numerice. Noţiunea de infinit i se părea un pic cam năstruşnică. I se părea imposibil ca, teoretic, să lipsească o modalitate de a ajunge în punctul care să reprezinte ultima staţie către nemărginire. A început să calculeze. În curând, pe când stătea afundat în fotoliu, l-a furat somnul.
Către prânz, uşa încăperii a pivotat fără zgomot. În uşă, a apărut o siluetă feminină. Ochii cenuşii s-au odihnit pe faţa bărbatului adormit, liniştit, ca apa unor bălţi lipsite de viaţă. De pe fruntea boltită şi palidă, privirea i-a alunecat către gura cu o linie abia schiţată, decolorată. Apoi pe mâna omului, care atârna deprimant pe braţul fotoliului, ca la morţi sau la cei rupţi de oboseală.
O privi îndelung, fără să se mişte. Ar fi putut să renunţe. Legile îi permiteau. Dar privirea i-a fost atrasă de ceva anume. Deasupra numeroaselor straturi ale obrazului, i s-a părut că mijeşte ceva neobişnuit. Semăna cu unul dintre zâmbetele care puteau fi văzute pe obrăjorii copiilor din fotografiile de odinioară. Era surâsul unui băiat de demult, a unui exponat de muzeu. Se aplecă înainte şi îl examină îndeaproape. Obrazul bărbatului era dur, nemişcat, nu era bântuit de neastâmpărul copilăriei.
Această moliciune iţită din măruntaiele unei ceţi îndepărtate a determinat-o să nu-l părăsească pe V.O.R.I. Ollen. S-a aşezat pe marginea divanului şi a aşteptat. O vreme, a urmărit degetele prelungi ale bărbatului, apoi s-a uitat pe fereastră. Afară se vedea alinierea clădirilor din metal care formau sediul Comitetului de Stabilire a Ordinii. Totul strălucea argintiu, lipsit de culoare. Soarele dogorea terenul plan, neînverzit, acoperit cu zgură.
Deschise cartea împrumutată de la bibliotecă, adusă cu sine.
«Societăţile din vechime fuseseră distruse de un mucegai, un saprofit otrăvitor numit „individ”, din care proveneau sintagmele „individual” şi „individualitate”. Pe atunci, Statul era format din miceliile milioanelor de indivizi şi individualităţi. Puterea exercitată de centru era firavă. Mulţimea şi persoanele călătoreau încolo şi-ncoace, pe teritoriile aflate atunci sub diferitele administraţii ale Statului, fără ca să li se poruncească aceasta sau să ceară permisiunea s-o facă. Foarte mulţi locuiau în case proprietate personală, construite conform aşa-numitelor concepţii proprii, cu structuri personalizate şi pe care, oricând pofteau, le puteau dărâma sau trece în proprietatea altcuiva. Toată lumea îşi căuta de mâncare acolo unde putea. Puteau să consume orice cantitate dorită, dacă în obiectele compartimentate din piele păstrate în buzunare dispuneau de suficiente mijloace de plată. Dacă cineva îşi uita acasă portofelul sau îl pierdea, ori nu îl umplea cu suficiente mijloace de plată, murea de foame. Bărbaţii îşi alegeau singuri femeile, se întâlneau pe stradă, în trenurile subterane sau în sălile de bal, iar apoi perechile se izolau cu totul de societate şi trăiau împreună, adesea până la moarte, într-o locuinţă comună. De obicei, îşi creşteau singuri progeniturile, mânaţi de dorinţa general răspândită ca urmaşii să le semene. Acest lucru le reuşea în bună parte, ceea ce a determinat răspândirea explozivă a prostiei şi semeţiei. Îmbrăcămintea le era multicoloră şi deloc practică, aleasă potrivit propriului gust, precum procedau şi în cazul caselor sau al culorii părului femeilor. Nu cunoşteau conceptele rânduite de Marea Unitate. În general, erau uimitor de pasivi în privinţa îndeplinirii unui ordin, traiul le era caracterizat de lipsa coeziunii. De exemplu, aveau sute de ziare, care nu urmau nicio indicaţie centrală, ci, iarăşi, răspândeau concepţiile unei anumite personalităţi sau grup, cu scopul de a-şi determina cititorii să gândească independent. Publicau şi rânduri rimate, metaforizate, despre manifestările vieţii sexuale; adesea, se refereau la Lună sau la arbori, simbolizând prin figuri de stil feluritele dispoziţii erotice. Prin publicarea continuă a acestor rânduri cu rimă, îşi educau cititorii să devină sentimentali. Cum arăta Individul, acest personaj mistic de mult dispărut? Să ne imaginăm o glandă lacrimară personificată, care, ocazional, în locuri şi în momente imposibil de prevăzut, începea să verse şiroaie de lacrimi din senin, fără nicio jenă. Erau nişte glande lacrimare bogate în lichid, cu funcţionare imediată, spre deosebire de corespondentul nostru atrofiat. Se organizau funeralii mari şi emoţionante, se înveşmântau în negru, ţineau discursuri, după care participanţii boceau îndelungat. Precum se vede, raţiunea lor era sărăcăcioasă şi poznaşă, ca şi legile de atunci. Aveau mici florării, unde intrau şi, în schimbul unei cantităţi suficiente de mijloace de plată, cumpărau rosa centifolia sau cactuşi; ateliere de fierărie, unde-şi făceau potcoave pentru cai; frizerii, unde-şi cârlionţau părul sau li se rădea barba în schimbul unor mici sume de bani. Unii indivizi redactau piese de teatru despre moarte, dragoste, foame. Ele erau reprezentate pe scenă şi, în schimbul unei fâşii de hârtie cumpărate pe bani, oricine putea să le vadă. O tulburare şugubeaţă îi stăpânea pe oamenii din această epocă. Aveau nişte legi jalnice, de unde rezulta un trai demn de milă.»
M.O.R.O. Linda a închis cartea. Rămăsese surprinsă de cele citite. Şi a căzut pe gânduri. Scriau despre Lună. Lucru care îi emoţiona. Ciudat. Şi pe ea o fascina Luna. O privea adesea. Era un sentiment ciudat. Oare să fi fost stăpânită de o tulburare şugubeaţă, în ciuda legilor glaciale, dar minunate ale Statului?
Şi-a coborât privirea către foiţa de celuloid ţinută în mână. Pe ea, erau trecute componenţa sanguină proprie şi cea a lui V.O.R.I. Ollen.
Apoi privirea i-a revenit asupra bărbatului. Peste zece minute, trebuia să se prezinte la Comitetul pentru Reproducţie, să-şi preia tichetul. A atins umărul bărbatului aţipit, care, simţind contactul, şi-a ridicat ochii gălbejiţi.
– Vin de la Comitetul pentru Reproducţie, V.O.R.I. Ollen. Aţi primit ordinul?
V.O.R.I. Ollen, care tocmai visase că încearcă să adune într-o piuliţă spirala degajată a unui cui strâmbat, şi-a privit vizitatoarea cu o uimire de-o clipă.
– M.O.R.O. Linda? a întrebat. Da, am primit-o.
I-a luat foaia de celuloid din mână şi a examinat-o.
– Da. Luaţi loc, M.O.R.O. Linda.
Vocea îi era incoloră, iar privirea lipsită de expresie.
– Unde lucraţi?
– În clădirea şaptesprezece. Am douăzeci de ani şi azi a trebuit să mă prezint la Comitetul pentru Reproducţie. M-au trimis la V.O.R.I. Ollen.
– Cunoaşteţi legile?
– Da.
– Legile au fost atent cumpănite şi sunt prevăzătoare. Scopul lor este să asigure completarea perfectă.
– Ştiu, V.O.R.I. Ollen.
– Oamenii de ştiinţă au demonstrat că pentru o prăsilă perfectă este indispensabilă reciprocitatea efectului galvanic produs de glandele ambelor sexe. Acest efect apare de la prima întâlnire a persoanelor de sex diferit, efect evidenţiat de excitaţia indusă. Dacă aparatele de măsură nu evidenţiază această reacţie, aveţi posibilitatea să cereţi desemnarea unui alt tată.
Femeia a privit fruntea şi degetele lungi ale lui V.O.R.I. Ollen. Pe măsură ce s-a apropiat de împlinirea vârstei de douăzeci de ani, s-a gândit adesea la copilul pe care va trebui să-l nască. Îşi imaginase o fetiţă cu degete lungi şi o frunte boltită.
– V.O.R.I. Ollen, dumneavoastră mă acceptaţi? a întrebat cu privirea aţintită prin fereastră.
Bărbatul s-a ridicat.
– Înotaţi? a întrebat distrat.
– Optzeci de minute în şir, fără nicio întrerupere.
V.O.R.I. Ollen a privit îndelung irişii albaştri ai ochilor, nasul, braţele şi picioarele. Apoi şi-a întors atenţia către sine. Înlăuntrul său, simţea cum pulsează impulsul magnetic. A aşteptat un pic, să se convingă de existenţa curentului indus.
– Vă accept, spuse după aceasta.
– Mulţumesc, a dat din cap femeia. Vă accept şi eu.
V.O.R.I. Ollen şi-a întins mâna.
– Trebuie să ne supunem legii, al cărei scop este perpetuarea Statului.
A prins braţul femeii, şi a condus-o în faţa unei hărţi.
– Ne stau la dispoziţie trei locaţii ale Comitetului pentru Reproducţie. Prima, pe ţărmul mării. A doua, în Alpi. A treia, într-o zonă cu relief variat.
M.O.R.O. Linda se uită de sus la desenul prevăzut cu linii şi cifre romane.
– Aţi mai fost în vreuna? se interesă.
– Am fost în toate trei.
Femeia îl aprobă din cap.
– Deci acesta este cel de-al patrulea tichet… Şi cât timp putem petrece acolo?
– Legea ne îngăduie şase săptămâni.
– V-aţi gândit vreodată la menirea legii, V.O.R.I. Ollen?
– Nu-i treaba mea, M.O.R.O. Linda.
– Vedeţi, eu deja m-am gândit la ea.
Bărbatul a ridicat bucata de celuloid şi a privit-o.
– De ce? Doar şi dumneavoastră lucraţi tot la Comitetul de Stabilire a Ordinii.
– Da, la Comitetul de Stabilire a Ordinii… Şi-a pus degetul deasupra staţiunilor de pe ţărmul mării din Sud. Aveţi ceva împotrivă?
– Nimic.
– Deci atunci…
– Ne-am înţeles, a cuvântat bărbatul.
M.O.R.O. Linda şi-a întors capul şi, pentru o clipă, şi-a închis ochii. Încerca să reproducă zâmbetul confuz de băieţel de pe chipul bărbatului adormit.
– Ne-am înţeles, a spus cu o voce scăzută şi a ieşit pe uşă.
S-a întors în biroul Comitetul pentru Reproducţie şi a ridicat tichetul cu o valabilitate de şase săptămăni. A doua zi, au fost luaţi în evidenţă şi li s-a permis să plece.
Clădirea care le fusese desemnată în locaţia din Sud era umbrită de nişte palmieri-evantai. Se însera. Deasupra ei, plutea discul mărit al Soarelui. Au coborât din vehicul şi au trecut prin mulţimea de perechi care se plimbau. Liftul i-a transportat la ultimul etaj. M.O.R..O Linda şi-a scos gentuţa în care îşi păstra echipamentul şi s-a îndreptat către fereastră. Privi palmierii Livistona şi talerul roşcat. A simţit cum genunchii îi sunt cuprinşi de o slăbiciune aparte.
– Apune soarele, a şoptit V.O.R.I. Ollen cu privirea aţintită la orizont.
– Da. Copilul pe care eu îl voi zămisli va avea parte de o lumină redusă similară, vreme de o jumătate de an.
– Copilul, a repetat M.O.R.O. Linda şi a simţit o strânsoare în interior. Buzele i s-au aprins, artera de la gât a început să-i pulseze puternic. A privit obrazul bărbatului, tuleii de păr şi s-a lăsat pradă aşteptării şi tristeţii interioare.
– Există doar legi? a întrebat cu o voce sugrumată.
– Statul este guvernat prin legi, a lămurit-o bărbatul. S-a apropiat de M.O.R.O. Linda şi a prins-o cu gingăşie de braţ. Nu ne este îngăduit să uităm aceasta. Niciodată.
M.O.R.O. Linda şi-a aplecat fruntea.
– Da, a răspuns în şoaptă.
V.O.R.I. Ollen a tras-o către el. În ceaţa îndepărtată din ochi, M.O.R.O. Linda a întrezărit silueta băiatului din muzeu. I-a zâmbit şi şi-a lipit obrazul de faţa bărbatului.
Au făcut zilnic baie în mare. Au înotat departe de ţărm. Au întâlnit bărci zvelte. Alte perechi făceau plajă. Unii căutau să se deconecteze alergând sau aruncând cu suliţa. La prânz, beneficiau de un meniu bogat în proteine, plus mulţi struguri şi banane. După-masă, perechile se despărţeau, fiecare îşi dedica timpul menţinerii sănătăţii sau sporirii culturii personale. La sfârşit de săptămână, V.O.R.I. Ollen şi M.O.R.O. Linda au ascultat expunerea Comitetului pentru Educaţie despre cum poate fi mărit efectul vitaminelor sintetice, transmis prin reţeaua de radioficare, apoi au pornit să se urce pe abruptul falezei. S-au căţărat printre bazalturi, până în vârf. A fost un efort de o sută douăzeci de minute până când au ajuns sus. Acolo s-au odihnit. Jos, în vale, au zărit nişte terase în trepte şi în fundal un grup de case fumurii, care semănau cu clădirile din vechile fotografii.
– Aţi dori s-o explorăm? a întrebat M.O.R.O. Linda, privind curioasă neobişnuita vale.
Bărbatul îşi examină ceasul.
– Trebuie să plecăm.
– V-aş ruga ca azi să nu vă mai uitaţi la ceas şi să mă însoţiţi în vale.
S-a grăbit înainte. V.O.R.I. Ollen a ezitat o clipă, apoi a urmat-o. Când au coborât mai mult, au văzut că pe fâşiile dispuse în trepte se aflau nişte livezi de portocali în floare. Clădirile erau scunde, înguste, iar pe acoperişuri se ghemuiseră nişte ghiveciuri şuie. Pe un ochi al unei vetre micuţe fierbea o supă, iar de pe celălalt se simţea aroma unei fripturi de vită. O femeie mătura, iar într-o colivie triluia o păsărică galbenă.
– Ce ciudat, a spus M.O.R.O. Linda înveselită.
– O fi avut vreun motiv să nu distrugă această aşezare, a constatat bărbatul cu o oarecare surprindere.
– Ştiţi că demult oamenii pictau asemenea peisaje? a întrebat femeia. Zugrăveau pe pânză pomi şi poduri.
– De ce? a întrebat V.O.R.I. Ollen în vreme ce a urmat-o pe femeia care a intrat într-una din vechile clădiri. Au ajuns într-o încăpere imensă, unde se prăfuiau mii de cărţi. M.O.R.O. Linda a trecut pe îndelete prin faţa lor şi a silabisit titlurile imprimate pe cotoare. Apoi a extras un volum şi l-a deschis. Paginile îngălbenite răspândeau un iz rânced.
– Ascultaţi, a spus minunându-se şi a început să citească: „Precum Luna singuratică pe cer, sufletul meu este un hoinar solitar. Cerul e atât de albastru, de nesfârşit, Luna sufletului meu e atât de întunecată. Nu ştiu ce să fac, nu ştiu încotro să mă îndrept. Aş stinge lumina Lunii, să nu clipească, să se scufunde, să rămână pierdută pe vecie.” Ce ciudat, V.O.R.I. Ollen, nu-i aşa?
– Ce exprimare confuză! Frizează maladivul, o aprobă bărbatul.
– E o poezie, V.O.R.I. Ollen.
– Ceva incomprehensibil. Despre ce e vorba?
– Despre doruri şi lacrimi. Oamenii obişnuiau să plângă şi să aibă dorinţe.
– Şi ce sens avea?
– Iar femeia, continuă M.O.R.O. Linda, căreia Comitetul pentru Reproducţie îi rezerva un tichet îşi punea o coroniţă din flori de mirt în păr.
– Precum copiii…
– Trăiau după cum îi mâna inima, V.O.R.I. Ollen.
– Împinşi prin artere? Huţunaţi de valve?
– Stăteau sub teii înfloriţi, priveau dealurile şi lacurile, râdeau şi cântau. Ochii li se umezeau când aveau parte de durere, iar când vedeau o floare sau un copil le înflorea zâmbetul pe buze.
– Şi aveau timp s-o facă? a întrebat bărbatul.
– Viaţa le aparţinea în întregime, Statul nu pusese stăpânire pe ea. Uneori chiuiau de bucurie, altele se prăbuşeau cu povara unei tristeţi şi îşi lepădau viaţa.
– Şi acizii? Curenţii? Valurile?
– Nu ştiu…
M.O.R.O. Linda a privit în depărtare, prin fereastra camerei bătrâneşti, prăfuite şi greu mirositoare. Surâdea.
– Cred nu prea aveau nici acizi, nici curent.
– Doar nişte legi neghioabe.
– Legile… Cine ştie?…
Ieşi din sala bibliotecii. Pe terase, sub stânci, erau portocalii înfloriţi. Un copil trăgea de o jucărie stricată. Semăna cu un căluţ şi părea foarte veche. Femeia s-a oprit şi a privit copilul. Nu purta bluza cenuşie a celor din Campamentele de Răspândire a Raţiunii. Purta un şorţ micuţ, decorat cu desenele colorate ale unor animale. Mâna îi era mânjită, iar în jurul gurii se zărea murdăria lăsată de zeama uscată a unor fructe.
M.O.R.O. Linda a mângâiat cu buricele degetelor obrăjorul rozaliu al pruncului.
– Da, a spus, în vreme de treceau printre portocali. Aveau nişte legi neobişnuite. Şi aveau un cuvânt pentru a desemna cea mai de preţ bucurie de pe Pământ. Dragoste. El contopea în sine bucuria şi disperarea, renaşterea şi moartea. Se spunea că este cel mai frumos dar al vieţii; adesea, cei uniţi de această concepţie erau însoţiţi de ea şi dincolo de moarte.
– Ce nerozie, a remarcat cu indulgenţă bărbatul.
– Femeia şi bărbatul, când mureau, erau îngropaţi unul lăngă celălalt.
– Ce superstiţie înfiorătoare! a respins ideea V.O.R.I. Ollen.
S-au căţărat din nou pe poteca stâncoasă. Când au ajuns pe platou, s-au oprit. M.O.R.O. Linda privi îndărăt, către valea uitată de timp.
Din casele înnegrite, dărăpănate, se auzi muzica de pe un disc rotit pe un gramofon antic. Sunetele se hâţânau, de parcă s-ar fi rostogolit pe o pârtie excesiv de alunecoasă.
V.O.R.I. Ollen le-a ascultat rezervat. Şi-a privit ceasul.
– Să mergem.
M.O.R.O. Linda l-a privit implorator.
– Încă şaizeci de secunde…
Când s-a scurs minutul, bărbatul a pornit. Pe panta abruptă, femeia l-a rugat s-o prindă de mână. Cum i-o ţinea în timp ce se apropiau alene de mare, degetele i s-au înfierbântat. M.O.R.O. Linda a strâns palma bărbatului.
– Ce ciudat, a şoptit. Marea şi palmierii…
– Da, o aprobă bărbatul.
Au perceput din nou curentul galvanic simţit la prima întâlnire. Dar magnetismul care le bântuia interiorul acum părea mai intens. Mai puternic şi mai aromat, cu un gust mai dulce. Ca şi gazul W. Dulceaţa l-a surprins. Să fi fost provocată de atingerea degetelor?
Se plimbau cu feţele scăldate de lumina Soarelui la apus. Vedeau pata palmierilor cu trunchiuri prelungi, învăpăierea roşiatică a apei. Deasupra capetelor, plutea o păsărică. I-au auzit viersul. Femeia şi-a ridicat capul. Gâtul i s-a încordat, obrazul i s-a orientat orizontal, îndreptat către cer.
– Şi ele au legi? s-a interesat.
– Nu există viaţă organică în lipsa legilor.
M.O.R.O. Linda s-a oprit.
– Niciodată n-aţi urât legile?
V.O.R.I. Ollen îşi ridică degetele prelungi.
– Aveţi grijă! a zis şi ochii cenuşii i s-au înnegurat consternaţi. Aveţi grijă, M.O.R.O, Linda! Acestea sunt nişte idee cutezătoare, nu ni se potrivesc. Păcatul îndoielii este unul şi acelaşi lucru cu delictul revoltării.
Femeia şi-a aplecat fruntea.
– N-o s-o mai fac, spuse încet, spăşită.
– Nu-i permis să vă ocupaţi de non-sensurile străvechi… Nu-i îngăduit să citiţi aşa-numitele poezii. Sunt nişte măgării.
– Da, nişte măgării înfiorătoare, a repetat supusă femeia şi a suspinat.
După ce au cinat, au făcut un pic de gimnastică, apoi au ascultat mai întâi raportul Comitetului de Stabilire a Ordinii, urmat de cel al Comitetului de Producţie, apoi s-au dus să se odihnească.
Când au trecut cele şase săptămâni , V.O.R.I. Ollen şi-a adunat echipamentul şi a pornit înapoi, către cartierul Comitetul Central de Stabilire a Ordinii.
– Ni s-a terminat timpul, M.O.R.O. Linda, a spus în chip de despărţire.
– Ni s-a terminat timpul, răspunse femeia.
– Trebuie să ne adaptăm legilor, ca să puteţi servi Statul cu un descendent sănătos.
– Da. Trebuie să ne supunem.
A prins fără vlagă mâna întinsă către ea. A privit pe fereastră cum V.O.R.I. Ollen se grăbeşte să coboare la ascensor. Nu s-a întors, s-a urcat în vehiculul care a sărit în tării.
Peste alte patruzeci şi opt de ore a trebuit să plece şi ea. S-a prezentat la Evidenţa Reproducerii, de unde au trimis-o la un salon de observaţie. Acolo a petrecut două săptămâni, apoi a fost trimisă să lucreze ceva uşor într-o colonie îndepărtată. Mai târziu, au strălumitat-o de mai multe ori. Ziua de lucru i-a fost redusă progresiv şi a fost nevoită să se plimbe cu alte tovarăşe, însărcinate şi ele, într-un crâng de dafini. A reuşit să vorbească o dată cu V.O.R.I. Ollen, care tocmai se afla într-una dintre staţiile extreme ale Comitetului pentru Climă.
– O să vă amintiţi de mine, V.O.R.I. Ollen?
Prin sticla comunicatorului, ochii bărbatului priveau visător în gol.
– Cred că da, M.O.R.O. Linda.
– Azi-noapte am fost împreună, V.O.R.I. Ollen. Ne-am plimbat printre terasele cu portocali.
– Dispun de prea puţin timp ca să visez, a spus cu năduf bărbatul.
– N-a fost un vis. Am fost împreună, V.O.R.I. Ollen. Am simţit cum mi-aţi mângâiat sufletul.
– Sufletul? Pe obrazul de culoarea untului a trecut o urmă de zîmbet. A devenit un termen demult ieşit din modă, M.O.R.O. Linda!
– Sufletul meu, a repetat femeia cu ochi înrouraţi. Niciodată nu v-aţi simţit sufletul?
– Mă cheamă datoria, a atenţionat-o bărbatul.
– De ce nu-mi răspundeţi?… Reflexia dungată a bărbatului a avertizat-o că n-are dreptul să pună întrebări nesăbuite. Şi-a aplecat supusă capul. Iertaţi-mă.
V.O.R.I. Ollen şi-a luat rămas bun cu un:
– Onor Statului, care ne furnizează curentul cel de toate zilele.
M.O.R.O. Linda şi-a ridicat încă o dată fruntea.
– Suntem oameni, i-a scăpat amarul printre buzele tremurânde. Niciodată n-aţi simţit aceasta?
– E suficient s-o ştim, M.O.R.O. Linda, a răspuns bărbatul cu îngăduinţă.
Imaginea din sticlă s-a estompat. I s-a schimbat şi vocea.
– Mi s-a terminat timpul, a mai auzit femeia şi capul i s-a frânt pe braţ. „V.O.R.I. Ollen”, ar fi dorit să strige, dar strigătul i-a rămas în gâtlej. A părăsit pavilionul, a coborât în parcul cu dafini şi şi-a îndreptat ochii înlăcrimaţi către o pasăre în zbor. „Cerul e atât de înnegurat, nemărginit”, i-a ţâşnit în minte. „Luna inimii mele s-a-ntunecat… Aş stinge-o, ca să rămână moartă.”
Peste câteva săptămâni l-a apelat din nou. Dorise să-i spună că poartă un băiat sub inimă, dar V.O.R.I. Ollen n-a ajuns s-o asculte până la capăt, deoarece i s-a ordonat:
„În zona polară, circulă iarăşi curenţi vagabonzi. Unităţile internate în ţinuturile arctice au început să se întoarcă nepermis la iniţiatoarele de unde. Preluaţi comanda şi aplicaţi sentinţa.”
Ajuns la ascensor, i s-a raportat că sistemul de aprindere a vehiculului s-a magnetizat. Undele de blocare deja cotropiseră întreg teritoriul Statului. S-a grăbit către debarcaderul secret de pe canal. Interceptorul de culoarea opalului a ţâşnit fără zgomot din labirintul canalului. Pe întinderea sinilie adăsta o tăcere letargică. Prin deschizăturile hornurilor nu ieşeau cârlionţii de fum ai cazanelor, pistoanele maşinilor nu susurau în noapte şi, la ivirea zorilor, frunzişul fremătător al stejarilor nu proiecta o pată unsuroasă pe orizont. Pe cuprinsul centralei de acumulare a energiei cosmice, uriaşele discuri din vârful turnurilor absorbante de lumină priveau însetate înspre partea de răsărit a bolţii cereşti, ca nişte ochi imobili de peşte.
Degetele lungi ale lui V.O.R.I. au izbit în butoanele transmiţătorului. A apăsat şase butoane de aluminiu, apoi cu al şaptelea a aşteptat vreme de cincizeci de secunde. Ca urmare a acţionării, în sectorul generatoarelor de unde s-au aprins proiectoarele cu heliu. Apoi, a acţionat şi ultimul buton. Dispozitivul de control a pârâit. În aţâţata lumină a aurorii, a distins clar cum undele rătăcitoare opriseră peste tot activitatea din centrale. Luminile galbene din vârful turnurilor de răcire se stinseseră. Manometrele se blegiseră, nivelul apei din reţeaua de canale scăzuse. În aer, se simţea mirosul de păr pârlit.
Interceptoarele au gonit cu o viteză şuierătoare către portul iniţiatoarelor de unde. Era deja dimineaţă, când a ajuns la imensul hangar. Tocmai atunci au ajuns şi unităţile revenite din ţinuturile arctice. V.O.R.I. Ollen se grăbi să ajungă pe acoperiş. Porni difuzoarele, dar vocea i-a amuţit după un scurt icnet. Microfoanele fuseseră sugrumate. Sub imensa clădire fojgăiau păduchii de lemn. Erau echipele rebele revenite din ţinuturile arctice. Din creştetele crâncen date pe spate aburea mohorâtă nesupunerea, iar pe chipurile galben-maronii se aşternuse o îndârjire de neclintit.
S-a răstit la ei cu ajutorul unei pâlnii:
– Aţi încălcat legile Statului!
– Schimbaţi-le! i-au răspuns strigătele câtorva voci.
– Elevatoarele se opresc. Valurile sparg totul în cale. Razele absorb apa din canale.
Glasul i s-a pierdut anemic în tumultul mulţimii. A aşteptat. A privit cu uimire îndărătnicia răsculaţilor. Le-a ascultat strigătele lipsite de noimă. Apoi a cuplat dispozitivul de afişare. În aer, a apărut incandescent un cuvânt, sortit să se vadă de la mare depărtare, un oprobiu aspru, format din doar câteva litere, dar nemilos şi petrifiant:
– Sentinţa!
Mulţimea a amuţit. Către nori, au ţâşnit înflăcărate alte litere de lumină.
Mulţimea n-a reacţionat.
– Înapoi!
– Nu! a răsunat surd împotrivirea.
– Sentinţa! s-a înălţat în tării decizia înmărmuritoare.
– Nu ne pasă.
– Statul! Legile! Munca! i-a atenţionat V.O.R.I. Ollen.
– Hai sictir!
– Vreţi să rămâneţi aici?
– Nu-i îndeajuns! a vuit dinspre mulţime către acoperiş.
V.O.R.I. Ollen s-a minunat. Nu era destul, că le-a permis să rămână aici, să-şi continue munca după ce le va anihila căpetenia? Da, şi-a amintit că M.O.R.O. Linda i-a povestit că, înainte de unirea statelor, pe când individualităţile jucau un rol atât de distructiv în viaţa Marii Organizaţii, se întâmplase ca mulţimile de unităţi să părăsească halele de producţie, să strige lozinci provocatoare şi să ceară alte legi.
– Doriţi mai mult ozon? a întrebat. Injecţii nutritive?
– Altceva!
– Ce?
Tumultul s-a domolit, s-a săvârşit, s-a întins între hangare ca un leş imens.
– Ce doriţi?
– Ne este sete! a răsunat strigătul unei voci subţiri, luptându-se cu o incertitudine imensă.
O sută de gâtlejuri au repetat:
– Ne este sete… Daţi-ne ceva…
– Ce anume? se chinui V.O.R.I. Ollen să înţeleagă. Ce anume?
– Copacii… Câmpiile… au strigat câţiva.
– Cerul… Cântecele… Copiii… Femeile…
Prin creiere, li se învălmăşea deruta răzmeriţei.
– Cântecele… Daţi-ne înapoi femeile… Bărbaţii… Daţi-ne înapoi copiii…
– Daţi-ne înapoi pe noi înşine…
Strigau că vor să cânte, să trăiască, să iubească şi să lucreze. Răsunau. Ochii mici, mijiţi, aruncau săgeţi aprinse. Braţele înţepenite se legănau nătâng.
În sfârşit, V.O.R.I. Ollen i-a înţeles. Se răzvrătiseră împotriva Statului, a legilor, vroiau să dispună liber de viaţa lor.
S-a retras. În aer, s-a aprins un nou şir de litere:
– Comitetul de Stabilire a Ordinii va aplica sentinţa!
Deodată, lentila mistuitoare s-a răsucit. Un fascicul alb ca varul a ţâşnit în spaţiul din faţa hangarelor. În aer explodară vaiete. Mişcarea fasciculul măturător era urmată de horcăituri şi fum. Aplicarea sentinţei a durat treizeci şi două de secunde. Lentila şi-a îndeplinit misiunea, s-a rotit încă o dată, arcul incandescent i s-a ridicat spre boltă, a fulgerat tivul norilor şi s-a stins.
Jos, în partea de sub hangar, zona devenise pustie. Deasupra, pluteau câţiva vălătuci de fum. Şi mirosul de carne mistuită de flăcări. Pe catarg, steagul se avântă triumfător în sus.
V.O.R.I. Ollen a coborât la interceptor şi l-a pornit. Apa din canal a început să se umfle. Discurile şi oglinzile pârlite de soare s-au răsucit lacome înspre astru. Pe turnurile de răcire s-au aprins din nou luminile galbene şi în hangarele cenuşii curelele de transmisie au pornit să lucreze. Indicatoarele de pe cadrane au sărit în sus odată cu creşterea tensiunii.
V.O.R.I. Ollen a raportat. A consumat câteva banane şi un concentrat cu hormoni, s-a îmbăiat şi s-a întins pe un şezlong. Simţea o lânceazeală în muşchi. Şi-a închis ochii. Când s-a trezit, Soarele deja coborâse sub orizont. Visase că străbătea o spirală şi căuta punctul de la capătul infinitului. Pe drum, s-a rătăcit într-o livadă de portocali şi a ascultat vocea unui disc străvechi. Visul ori vederea teraselor cu pomi înfloriţi a stârnit ceva cald, sentimentul unei dulci absenţe. Să fi fost o sete trupească? Pofta de a consuma sucuri dulci? Căzut pe gânduri, a privit orizontul violet. Şi-a atins gura, i s-a părut că buzele îi sunt fierbinţi. Apoi şi-a luat pulsul. Lâncezeala i s-a transformat într-o nemaiîntâlnită stare de epuizare. Avea febră, dar pulsul era totuşi de numai şaizeci, apoi cincizeci şi opt bătăi pe minut. Cunoştea simptomele. O febră mică, uşoară, iar pulsul scădea, scădea într-una. Efectul undelor de blocare. Neglijase respectarea regulilor de protecţie. Şi-a scos casca de pe urechi şi a vrut să se ridice, ca să meargă la infirmerie. Dar genunchii i s-au frânt, s-a prăbuşit pe pânza dormezei. Alături, pe podea, a pârâit casca receptorului. Şi-a întins neputincios braţul către el, dar muşchii i s-au înmuiat, iar cotul i s-a izbit fără vlagă de mânerul scaunului.
A privit uimit stelele care răsăreau. Ochii i s-au lărgit şi au examinat în profunzime bolta cerească. Sub costumul din azbest, în coşul pieptului, a simţit o uşoară apăsare. Dacă ar face o injecţie, poate că ar scăpa. A deschis gura şi a strigat, dar nimeni nu i-a auzit glasul lipsit de putere. Nici nu mai reuşea să se ridice. Apăsarea a început să se extindă în interior, simţea că-l trec căldurile, de parcă stelele s-ar fi lăsat şuie peste el. O durere molcomă, dar simţită tot mai clar, a ţâşnit dintre coaste.
Obrazul i s-a încordat, îndreptat rigid către cerul înstelat. A văzut cum răsare Luna. A privit-o cum porneşte la drum prin noapte. Era atât de solitară. A socotit că-i atât de tristă. Poate că întotdeauna a fost tristă, dar el n-a examinat-o niciodată cu seriozitate. Nu l-au interesat corpurile cereşti. Lucra la Comitetul de Stabilire a Ordinii. Îl preocupau doar problemele profesionale. Luna, stelele, pomii, câmpiile, setea, durerea îi erau complet străine.
Membrana căştii de pe podea pârâia neostenită.
Simţi cum propriul sânge îl înjunghie.
„Ce-o fi asta? s-a întrebat. Paralizia nu doare. Nici stelele nu pot provoca suferinţă, se află prea departe. Deci, ce este rama aceasta din regiunea sternului, dintre coasta a cincea şi a şasea. Totuşi, ce mă doare?”
Dispozitivul de apel îi scrâşnea numele. S-a ridicat în coate. Şi-a dat seama de unde provine durerea sângerândă.
– Mi-e sete! a strigat, dar fără să-i iasă un sunet pe gură.
O sete cumplită, nemaisimţită, îi strângea gâtul. Nu mai era dulce şi caldă, precum cea din vis, ci una întunecată şi absurdă. Suferea de sete şi creierul său convulsionat urmărea pe bolta infinită, sfâşiat de chinuri, acel ceva necunoscut care ar fi putut să aline setea cea fără de nume. Dispozitivul de apelare funcţiona acum cu o intensitate maximă şi a auzit acum clar pârâitul glasului însetat, binecunoscut, disperat, care-l chemat din depărtări. S-a ridicat foarte chinuit şi s-a rostogolit pe pământ. N-a mai simţit durerea impactului. Urechea i s-a lipit lacomă de cască.
– M.O.R.O. Linda! a strigat fără voce în noapte. M.O.R.O. Linda…
Din pâlnia hârâitoare, acum se auzea o muzică suavă, ca şi când o mie de viori ar fi plâns pe ţărmul cu palmieri. Degetul a căutat butonul de pornire a dispozitivului de apelare, dorea să-i vadă chipul, să-l vadă încă o dată, dar degetul nu l-a ascultat, frânt de setea disperării.
„… Şi întotdeauna… Întotdeauna… mă voi gândi la V.O.R.I. Ollen” – a auzit plânsul dulce al miilor de viori, vocea lui M.O.R.O. Linda.
Atât şi nimic mai mult. Din gâtlej, glasul cel dres a gângurit înfierbântat cuvântul rebel, din ochi i-a ţâşnit lacrima cea mult căutată şi, în timp ce surâdea ca un copil, din suflet a erupt numele purtat de sete:
– M.O.R.O. Linda…
Din ochi, îi izvora apa din belşug. Stelele păreau purpurii şi galbene. Iar Luna traversa bolta cerească, însingurată, ca M.O.R.O. Linda. Ca şi sufletul ei, rătăcit în bezna legilor. Cerul era atât de albastru şi de infinit. Ca şi sufletul său.
– Îl sting… ca să moară cu adevărat, a şoptit înseninat şi capul i-a căzut pe podea, lipsit de suflare.
Încă în zori, cadavrul i-a fost expediat la unitatea de mistuire.
––-
Titlul original:
Karácsony Benő – Ember a csillagok alatt
Ediţia de bază:
Textul definitivat, republicat în volumul „Morel találmánya” (Invenţia lui Morel), antologie de texte SF scrise de literaţi, alcătuită de Ágoston Hugó, Editura Kriterion, Bucureşti, 1986.
Credit art: Kevron 2001
