Teroarea care l-a trimis pe John Bell în mormânt s-a declanşat în vara lui 1817. Întâi n-au fost decât nişte scrâşnete de gheare la uşi şi ferestre, ca şi cum cineva – sau ceva – căuta să intre în ferma izolată din Robertson County (statul Tennessee, SUA).

John se uita de fiecare dată afară, însă nu vedea nimic şi izbutea să-i liniştească pe soţia sa, Lucy şi pe copii… până în noaptea în care intrusul a izbutit să pătrundă în casă.

De atunci, sunete înfricoşătoare au umplut camerele: fâlfâit de aripi, ronţăituri de şobolani, zgomotul înăbuşit al unor labe. Cu fiecare zi deveneau tot mai desluşite, ca şi cum entitatea ar fi căpătat puteri. Ciocăniturile în pereţii casei s-au prefăcut în izbituri, cărora li s-au adăugat murmure, oftaturi şi gâlgâituri, de parcă cineva încerca să vorbească.

În dormitorul ei de la etaj, Elisabeth (Betsy) Bell s-a trezit într-o noapte ţipând. Ceva invizibil o lovea pe tot corpul, apoi i-a sfâşiat cămaşa. Ulterior s-au înregistrat agresiuni similare asupra fraţilor şi surorilor ei, atacuri ce sporeau în intensitate şi violenţă. Curând, aşternuturile de pe paturi, apoi mobila au fost azvârlite în toate părţile, iar ferestrele şi uşile sparte de o făptură invizibilă.

O vreme, membrii familiei Bell au încercat să păstreze tăcerea asupra teroarei care îi hăituia – deşi prietenii şi cunoscuţii remarcaseră că John arăta absent, tulburat sau, poate, bolnav. Până la urmă, Lucy nu a mai suportat tensiunea şi l-a chemat pe pastorul comunităţii, James Johnson, căruia i-a mărturisit prin ce treceau. Acesta a ascultat-o cu răbdare şi înţelegere, apoi a încercat să o scape de „blestem“ rugându-se împreună cu ea – cu singurul rezultat că „demonul“ a lovit-o pe Betsy atât de tare încât a aruncat-o pe podea.

După noua şi şocanta demonstraţie de forţă, familia l-a implorat pe John să îi ducă departe de casa „bântuită“. Bărbatul a refuzat: pedeapsa aceea, susţinea el, venea de la Dumnezeu şi era „crucea pe care îi fusese dat să o poarte“. Prietenii şi soţia sa i-au replicat că nu purta singur crucea şi îşi chinuie copii fără rost, dar John Bell s-a cufundat într-un mutism încăpăţânat.

Între timp, manifestările agresorului sufereau diverse metamorfoze. Dintr-o succesiune de cuvinte disparate, neinteligibile, murmurele s-au prefăcut în şoapte aspre, răzuind auzul, apoi în blesteme, blasfemii şi obscenităţi – iar fiecare mesaj avea acelaşi conţinut: străinul îl ura pe John Bell şi voia „să-l bage în pământ“.

Zvonurile şi spaima s-au răspândit printre vecini, iar prietenii de odinioară ai familiei au încetat să le mai calce pragul. Unii erau convinşi că Elisabeth era vrăjitoare şi cauza tuturor relelor… Însă, după tatăl ei, Betsy suferea cel mai mult: în afara abuzurilor fizice, tot mai numeroase, logodna sa cu Joshua Gardner a fost ruptă de tânărul înspăimântat de perspectiva de a se înrudi cu o familie „damnată“.

Deşi John Bell nu a vrut să cedeze presiunilor – nici ale poltergeistului, nici ale comunităţii care-l ostracizase –, într-un târziu, nu a mai rezistat teribilului stres şi a început să aibă frecvent atacuri convulsive, asemănătoare celor de epilepsie.

Farmacistul din localitatea cea mai apropiată îi recomandase un medicament pentru asemenea cazuri şi, în timpul unei crize, Lucy Bell şi-a trimis fiul, pe John jr., să îl aducă din cămară. În sticlă era însă un lichid gros, negru, ce nu părea a fi preparatul original… Iar recipientul ajunsese pe jumătate gol, dovadă că John băuse din el. Îngrozită, Lucy s-a dus după singurul doctor din Robertson County.

Rămaşi în casă, Betsy şi copiii nu puteau decât să privească neputincioşi agonia tatălui lor şi să asculte bubuitul uşilor date de pereţi, al scaunelor fărâmate, pocnetul şi grindina de cioburi din sticlele sparte – vacarm care nu izbutea să acopere glasul triumfător, răsunând în toate încăperile: „L-am terminat de data asta!“

John Bell şi-a dat ultima suflare în amiaza zilei de 20 decembrie 1820. Ajuns câteva minute mai târziu, doctorul a testat licoarea neagră pe pisica familiei şi bietul animal a murit imediat.

„De când intrasem, glasul ca un croncănit de corbi nu tăcuse deloc“, a declarat doctorul. „În Robertson County erau destui gata să jure că Elisabeth – pe care o numeau vrăjitoarea Betsy – scotea acele sunete oribile, prefăcându-şi vocea… I-am cerut atunci să-mi aducă trusa medicală pe care o lăsasem în trăsură. Elisabeth a ieşit, însă, în loc să înceteze, hohotele sinistre şi blasfemiile au devenit asurzitoare…“

După înmormântarea lui John Bell, „demonul“ nu s-a mai manifestat, mulţumit, probabil, că îşi atinsese ţelul: o crimă calificată de doctor drept „o întâmplare nefericită“ şi pe care şeriful nu s-a obosit măcar să o investigheze. Un „blestem“ ce a rămas, decenii la rând subiect fierbinte pe întreg teritoriul statului Tennessee, nu doar în Robertson County. Şi un incident încheiat tragic, a cărui anchetă, deschisă abia peste un secol şi jumătate, nu a dus la vreo rezolvare – măcar parţială – a enigmei.

Căci nu există un departament al poliţiei desemnat să se ocupe de „atacatorii invizibili“, nici vreun tribunal care să-i judece. Chiar presupunând că o instanţă umană ar condamna un criminal de Dincolo, cine şi cum să pună în aplicare sentinţa? Dacă societatea nu poate oferi protecţie, iar Ştiinţa şi Biserica nu găsesc soluţii… ce mai rămâne de făcut?

Un singur mijloc şi-a dovedit utilitatea de-a lungul secolelor şi în toate agresiunile: refuzul fricii. S-a constatat astfel o relaţie directă între frica resimţită de martori şi escaladarea fenomenelor poltergeist, teroarea victimei fiind unul din combustibilii care alimentează materializarea acţiunilor agresorului…. Destul încât să schimbe compoziţia moleculară a unui medicament, transformându-l în otravă? Să lase urme de dinţi, zgârieturi sau vânătăi pe trupul martorilor?

„Frica este moartea dinainte de moarte“, credeau chinezii antici. Să fi ştiut mai multe decât noi?