Blestemul

Niculae Cărbunaru era porcar de când îşi aducea aminte. Altceva nu-și amintea și nici nu mai avea de la cine să afle, despre pruncia lui, ceea ce și-ar fi dorit să știe. Părinţi n-avea, adică nu știa el să fi avut vreodată, știa doar că îl găsise popa Timofte lângă uşa bisericii, într-o dimineață de vară a sfârșitului de veac, învelit într-o cârpă de sac pe care gândise s-o arunce, crezând că-i vreo otreapă adusă de vânt. Când s-o salte de jos, o aflase grea şi mişcătoare şi o aşezase iute înapoi, făcându-și cruce și coborând de-a-ndăratelea două trepte, simțind nevoia să se depărteze de lucrul acela necurat, care-l speriase și-l nedumerise deopotrivă. Se apropiase s-o cerceteze abia după ce scâncetul obosit, venit dinspre zdreanța murdară, îl lămurise ce era înlăuntru. Dezvelise pruncul din cârpa aspră de care se frecase pesemne până-i împurpurase pielea și-l dusese în biserică, lângă strană, acoperindu-l cu odăjdiile să-l ferească de răcoarea dinlăuntrul lăcașul sfânt. Îl ținuse acolo până spre amiază, neştiind ce-ar fi mai potrivit să facă într-o astfel de împrejurare. Popa avea şi el un fecior şi ar mai fi putut lua de suflet încă unul, că era om avut şi nu l-ar fi atins paguba de la atâta cheltuială, dar nu îndrăznise să-i spună asta coanei preotese, femeie aprigă, care-l prepuia de toate cele şi-l ţinea din scurt. Nu-l putuse lua de suflet, dar nici nu stătuse cu mâinile-n sân; ca slujitor al Domnului se știa dator să-i găsească un adăpost copilului. La amiază, după ce cugetase îndelung, îi chemase la biserică pe primar şi pe Vintilă Cărbunaru, un holtei care-i păștea turma de porci şi care avea la el o datorie de care nu se mai putea scăpa, o datorie veche, ce crescuse cu fiecare an. Într-un gând şi cu primarul, popa îl momise şi-l ameninţase pe Vintilă până când îl înduplecase să ia pruncul şi să-l crească el, ca și cum ar fi fost al soră-sei care trăise dincolo de marginea satului, singură, într-o casă răzlețită, și care murise în urmă cu două săptămâni, după ce suferise multă vreme de lingoare. Îi făgăduise porcarului că-l iartă de datorie şi-l lasă, pe deasupra, să-şi crească trei porci pe an, laolaltă cu turma lui, fără să-i ceară plată pentru porumb şi uruială. Vintilă trebuia doar să-l ţină în grijă pe copil şi să nu spună nimic alta decât ticluiseră ei, în ruptul capului, orișicine l-ar fi descusut. Adevărul e că popa nu se ferea decât de iscodeala coanei preotese, temându-se mai abitir decât dacă s-ar fi știut vinovat cu ceva.

Aşa rămăsese până la urmă, cum o puseseră ei la cale şi, după două luni, Vintilă se întorsese la popa Timofte să-l boteze pe băiat. Niculae îi zisese, dar acte nu-i făcuse, că nu-i venea la socoteală ca orfanul să-i poarte numele. În anii ce urmaseră băiatul crescuse fără ca porcarul să-i poarte prea mult grija și, pe la cinci ani, mâna și el turma popii, mai mult izmenindu-se pe lângă Vintilă. De pe la opt ani avusese singur grijă de douăzeci de porci şi zece scroafe cu purcei, iar de la nouă ani crescuse singur – Vintilă murise în tăvălugul răscoalei care îngropase jumătate de sat. Cam tot atunci pricepuse Niculae de ce-l învăţase Vintilă să-i zică „nene” şi-l împiedicase mereu să-l strige „tată”, cum făceau toţi copiii cu părinţii lor. Doar mai târziu aflase însă toată tărăşenia, cu învoiala dintre popă, primar şi Vintilă, care nu-i fusese nici tată şi nici rudă. Când aflase că el n-are pe nimeni pe lumea asta, nu se simțise mai singur decât înainte, pentru că, fără să fi ştiut de ce, nu fusese niciodată legat de porcarul care-l crescuse. Vintilă fusese pentru el doar cel care-i pusese pâine pe masă, un porcar cum ajunsese apoi şi Niculae şi cum avea să rămână toată viaţa.

Asta știa el despre copilăria lui petrecută lângă Vintilă Cărbunaru. După moartea lui Vintilă, chiar dacă Niculae avea doar nouă ani, nu s-a mai simțit vreodată copil. A păscut mai departe, singur, turmele popii, până la războiul cel mare, când părintele Timofte a căzut pe front, iar feciorul lui, Andrei, i-a vândut toată agoniseala, a luat-o pe maică-sa şi a plecat în ţări străine.

Niculae n-a ajuns pe front; cum n-avea acte, nu l-au recrutat, că nu-i știau vârsta și nici nu puteau scrie în livret doar Niculae, fără numele tatălui. Abia după război a venit o lege nouă care poruncea ca toată lumea să fie trecută în hârtiile de la primărie. Atunci i-au zis Cărbunaru, după numele celui care-l crescuse, şi l-au trecut în acte ca Niculae Cărbunaru.

Tot după război, a venit la ei în sat alt popă, dar ăsta nou n-avea porci. Nici porci, nici altceva. Nu mai avea, bietul de el, nici preoteasă: rămăsese văduv. Avea doar o fată de vreo zece ani, Ana, pe care o creştea singur, cu mai nimic, că era sărac lipit şi, dacă biserica n-ar fi avut chilia din spate, popa n-ar fi avut nici unde să doarmă. Prigoana războiului sărăcise satul, aşa că oamenii nu prea mai făceau pomeni şi nu mai aveau nici bani pentru miluit. Ca să trăiască, popa muncea cu ziua pe la unul şi pe la altul. Îl chema Aristide Plopeanu şi toată lumea îi zicea „părintele Aristide”, nu „popa Aristide”, că şi el îi domnea pe toţi şi nu cerea bani de la nimeni pentru treburile lui popeşti. Doar primarul, om cu carte, dar cu vorbă de plugar neumblat la școală, îi zicea câteodată „popa Tanda” şi apoi râdea cu gura până la urechi către cei cu care sta de vorbă. Niculae n-a priceput niciodată de ce-i zice Tanda când el era Aristide şi ce ar fi de râs la vorba asta.

Turma de porci a popii Timofte o cumpărase primarul, care-l ţinea porcar tot pe Niculae, că nici n-ar fi avut pe cine altul să pună. Îi dădea tot cât îi dăduse şi popa Timofte, dar îl muncea mai mult, iar banii nu mai prețuiau cât înainte de război. Dar Niculae nu se plângea; primarul îl lăsa să stea tot în odaia de chirpici în care crescuse şi altceva nu-i mai trebuia. La mâncare nu era fudul; cât avea, atâta mânca, iar când avea puţin, legumea.

Apoi a trecut vremea grea de după război şi lumea a-nceput s-o ducă mai bine. Părintele Aristide a cumpărat o casă veche de la marginea satului și a dres-o singur, de ziceai că-i ridicată de nouă. Pe lângă casă și-a adunat tot soiul de acareturi și a ajuns repede să aibă o gospodărie bogată, iar sătenii îl ţineau acum de bun mai abitir ca înainte. Niculae nu l-a mai auzit nici pe primar să-i zică „popa Tanda”, îi zicea „părinte”, ca toată lumea, şi-i pupa mâna la spovedanie.

Ana, fata popii, crescuse şi, cum taică-său avea acum ceva dare de mână, era mereu îmbrăcată ca o domnişoară de oraş. Era tare frumoasă, iar Niculae a început s-o privească altfel decât o privise până atunci. El nu se gândise vreodată la însurătoare și nu s-a gândit la însurătoare nici când a început să vadă femeia în care se prefăcuse Ana, că doar era la mintea oricui că n-ar putea ea să se uite la un porcar, dar îi plăcea lui să creadă c-ar putea fi, că doar ce păcat se poate afla în asta? Aşa s-a scurs vremea până când Ana a făcut douăzeci de ani. Niculae știa bine care-i e lungul nasului şi nu i-ar fi trecut prin minte să ceară ce n-ar fi putut avea, dar credea din ce în ce mai tare că Ana nu poate fi a altuia, iar dacă ea nu era a nimănui, era ca şi când ar fi fost a lui.

Toate au ţinut aşa până în iarnă, când învăţătorul din sat, Paraschiv Nicoară, i-a cerut părintelui Aristide mâna Anei. Părintele nu i-a făgăduit nimic, dar s-a învoit ca învățătorul să-i vorbească fetei, să hotărască ea dacă-i place sau nu de Paraschiv. Niculae nu s-a mai gândit că Ana poate zice ba, a simţit doar cum îl cuprinde o înverşunare năprasnică la gândul că Ana, Ana lui, poate fi a altcuiva. Îl ştia pe Paraschiv de dinainte de război, de când venise învățător la şcoala din sat. Pe vremea aia era tânăr şi era bărbat frumos, dar apoi plecase pe front şi venise înapoi bolnav de ftizie, de nu credea nimeni că mai trăieşte mult. Lui Niculae îi fusese milă de el, că învățătorul era om cumsecade şi-l chemase și pe el la şcoală, să-l înveţe să scrie şi să citească. Nu se dusese, lui nu-i trebuia carte, dar pricepuse că omul îi voia binele şi-l ţinuse de bun pentru asta. Acum însă nu-l mai vedea aşa, acum se uita la el şi vedea un desfrânat care vrea s-o batjocorească pe Ana, un nevolnic cu un picior în groapă care se uită să necinstească o fată tânără.

Paraschiv nu era bătrân, avea patruzeci şi unu de ani, cu unsprezece mai mult decât Niculae, dar boala îi stâlcise trupul și-l făcuse s-arate peste cincizeci. Niculae vedea la el toate câte nu le văzuse până acum, îl vedea sărac, ogârjit, ofticos, tuşind mereu şi scuipând într-o cârpă pe care și-o ținea în buzunar, necum omul care s-ar fi cuvenit Anei.

De la o vreme, înverşunarea lui Niculae s-a mai ostoit. Drumurile lui Paraschiv la Ana erau puţine şi fără prea mare nădejde. După câteva luni, Niculae putea să se gândească iar la Ana ca şi cum ar fi a lui pentru că nu era a altuia. Vedea drumurile învăţătorului la casa părintelui Aristide cu îngăduință, simţea iarăşi milă pentru el, ca şi cum era bun înțeles că fata nu-l vrea. Dar asta numai până la Înălțare, când a aflat de la Ilie, scripcarul, că Paraschiv l-a tocmit pentru cununia lui cu fata părintelui peste trei luni, după Sântămăria Mare. A simțit atunci Niculae, ca-n urmă cu șase luni, cum îl apasă o greutate mare care-l înțepenește locului de parc-ar încerca să-l îngroape de viu în pământ. Și n-a mai avut liniște de-atunci. A gândit iar ce gândise astă iarnă, că Paraschiv trăise mai mult decât se cuvenea unuia cu bojogii mâncați de ftizie. Și cum ofticosul nu dădea semne c-ar fi pe ducă, s-a gândit Niculae că n-ar fi niciun păcat să termine el ce începuse boala, că doar ceva necurat îl mai ținea viu când soarta lui trebuia să fi fost demult pecetluită.

Trei zile n-a putut mânca, n-a putut dormi; nici de porcii primarului și nici de altceva n-a mai avut răbdare. Trei zile și-a căutat iertare pentru ce-avea de gând să facă.

Acum pândea de după gardul primăriei, de unde se vedea școala, așteptând să iasă Paraschiv și să plece pe drum la deal, spre pădurea de salcâmi de la marginea satului. În toate zilele cu soare, învățătorul se plimba prin pădure vreme de două ceasuri, cum zicea că-l învățase pe el un doctor mare, ca să-și întremeze plămânii. Acum pricepuse Niculae că nu doctor trebuie să fi fost cine-l învățase asta, doar știe toată lumea că la durerile de piept trebuie să stai la pat și să bei lapte de capră, nu să umbli pe coclauri, prin pădurea unde, pesemne, Paraschiv se tocmise cu necuratul pentru viața lui păcătoasă.

După ce iureșul copiilor ieșiți de la școală s-a topit pe ulițele satului, a ieșit și învățătorul și a pornit pe drum la deal, apoi a ținut poteca ce se răsucea printre acareturile de lângă gospodăria potcovarului și urca prin livada de meri, până la pădurea de salcâmi. Niculae i-a luat urma, mergând ferit pe după garduri și pomii înfrunziți, ținându-se la depărtare și scăpându-l din priviri pe alocuri, fără teama că-l poate pierde. Sub mantaua soldățească, căpătată la parastasul de nouă ani al lui Vasile Filimon, ținea pitită pușca pe care o luase noaptea trecută din turla bisericii. Pușca stătea în turlă de zece ani, de când o dusese acolo Andrei, băiatul popii Timofte, și se acoperise de praf, după atâta amar de vreme, de nici n-ar mai fi găsit-o dacă n-ar fi știut de ea. Niculae trăsese cu pușca pe la șapte ani, îndemnat de Vintilă Cărbunaru, care se prăpădise de râs când lovitura grea a focului îl culcase la pământ pe copilul sfrijit și neputincios. Degeaba încercase porcarul pe urmă să-i mai așeze pușca în mână, nu mai fusese chip să-l înduplece. Niculae își zdrelise umărul și suferise cumplit două săptămâni, de crezuse c-o să rămână beteag toată viața.

Acum însă nu se temea să tragă iar cu pușca. Acum era om în putere și nici că i-ar fi păsat de și-ar fi zdrelit amândoi umerii pentru ce avea de gând să facă. După ce Paraschiv s-a abătut de la potecă și a intrat în pădurea de salcâmi, Niculae s-a ciucit după o buturugă și a așteptat până când l-a văzut pe învățător că se întinde în iarba rară dintre copaci. S-a apropiat apoi șerpește, ferindu-se să calce vreun vreasc sau să atingă vreo creangă ce-ar fi putut foșni. Nici când a ajuns la trei pași de umărul învățătorului acesta n-a dat vreun semn că l-ar fi auzit. Niculae a scos pușca de sub manta, a apucat-o bine cu amândouă mâinile și a ghiontit cu țeava coastele lui Paraschiv, nedumerit că pieptul învățătorului nu saltă a răsuflare și temându-se, parcă, să nu i-o fi luat soarta înainte tocmai acum, când el se și văzuse stârpindu-l pe ofticos. Cuprins de dușmănia lui, nu-l voia mort pe învățător, voia să-l sfârșească el, simțind că numai așa se poate lepăda de tot veninul pe care-l adunase.

Simțind împunsătura, Paraschiv a tresărit puternic și a deschis ochii, ferindu-se totodată de pușca a cărei răceală o simțise prin cămașă. Privirea învățătorului s-a lipit mai întâi de capătul țevii, săltând apoi de-a lungul ei, spre patul de lemn ținut strâns de două mâini aspre. Ochii i s-au bulbucat și spaima ce l-a cuprins l-a împiedicat să privească mai sus de trăgaciul pe care era înțepenit un deget butucănos, cu unghia vânătă. Câteva clipe a rămas fără suflare, apoi a îndrăznit să salte ochii spre cel care-l amenința cu pușca. Recunoscându-l pe Niculae, pe fața învățătorului a mijit un zâmbet firav, care nu i-a alungat totuși spaima. Apoi a deslușit înverșunarea din privirea porcarului și zâmbetul abia mijit s-a șters îndată. L-a auzit pe omul cu pușca vorbind cu glas guițat, ca și când l-ar fi strâns cineva de gât:

– Ți-a venit ziua de pe urmă!

Câteva clipe, Paraschiv a așteptat încremenit lovitura glonțului. Când așteptarea s-a prelungit până n-a mai putut-o îndura, l-a cuprins nădejdea și a căpătat curajul să zâmbească iar spre porcarul care, după ce vorbise, rămăsese nemișcat, îndoit parcă de ceea ce voia să facă.

– Niculae, tu nu poți avea dușmănie pe mine. Spune-mi, ce vrei!

Pe fața lui Niculae s-a lățit atunci un rânjet drăcesc, care a înghețat iarăși inima învățătorului. Paraschiv l-a auzit pe porcar repetând ce spusese mai înainte, de data asta cu voce groasă, hotărâtă:

– A venit ziua ta de pe urmă!

Hotărârea din glasul porcarului l-a făcut pe învățător să priceapă că nu-l mai poate întoarce din drumul pe care pornise. În aceeași clipă, cumva, Paraschiv s-a lepădat de toată spaima și și-a judecat cu sânge rece soarta care-l aștepta: a priceput că-i fără rost să mai afle pricina pentru care-i vrea Niculae moartea, că moartea va veni oricum, iar el n-o mai poate împiedica. O durere mare i-a alungat toate gândurile și l-a umplut de venin. Și-a văzut viața fărâmată tocmai acum, când el credea că va începe cu adevărat, când aflase că plămânii lui sunt vindecați, când Ana îi făgăduise că-i va fi soție, când toate necazurile păreau că ajunseseră la limanul după care râvnise ani de zile. A urât atunci tot ce vedea, tot ce simțea. A urât tot ce-l făcea fericit în urmă cu un ceas și spre toate ar fi vrut să-și reverse mânia, să le blesteme fiindcă-l amăgiseră.

O clipă trecuse doar de când începuse Paraschiv să le vadă pe toate așa cum le vedea și să le simtă așa cum le simțea, dar clipa asta l-a făcut să sufere cât pentru o viață. Toate i s-au șters apoi din minte, când chipul porcarului s-a deslușit iar dinaintea lui. Toată ura pe care o simțea s-a îndreptat atunci spre cel din fața lui. Nu s-a gândit c-ar mai putea să scape, acum parcă nici nu mai voia să scape; voia doar ca celălalt să sufere așa cum suferea și el, să simtă toate câte le simțea el. Și și-a dorit atât de aprig asta încât n-a avut vreo îndoială că așa va fi. Cuvintele i-au ieșit din gură împinse parcă de altcineva, de un alt Paraschiv care încerca să-și iasă din trup odată cu vorbele rostite:

– De ziua mea cea din urmă să ai parte, Niculae! Și de nimic altceva!

Cu fiecare cuvânt rostit s-a eliberat de ura ce-l cuprinsese, până când s-a simțit iarăși ca mai devreme, când se credea singur în pădure și-i râdea inima gândind la viața frumoasă ce-l aștepta de atunci înainte. Și l-a cuprins o liniște binecuvântată, înțelegând că nimic nu-l mai poate atinge acum, nici măcar plumbul care a ieșit din țeava ruginită și a sfârtecat o carne moartă, din care sufletul plecase deja.

***

Cântecul cocoşesc l-a îndemnat să deschidă ochii, însă lumina lăptoasă l-a orbit preţ de-o clipă şi l-a silit să-şi mijească pleoapele, lăsându-le crăpate doar atâta cât să poată zări împrejur. Prin crăpătura dintre gene a desluşit pereţii cu zugrăveala albă, scorojită pe alocuri, acoperită ici-colo de mobila puțină și sărăcăcioasă, răspândită prin camera mică, ale cărei cotloane le-a scormonit cu privirea căutând să afle unde s-a trezit. O uşă veche, hâită din țâțâni, închisă la culoare și lucioasă în jurul ivărului de la multele mâini ce-l apăsaseră, era cea mai mare pată pe albul pereţilor. În dreapta uşii, spre fereastră, un dulap îngust împărţea latura camerei în două, acoperind din albul peretelui încă şi mai puţin decât uşa. Pe peretele următor, fereastra mică şi joasă, fără perdea, alcătuită din ochiuri de geam murdare pe margini, era împinsă spre capătul dinafară al unei găuri săpate în zidul gros ce dădea camerei înfăţişarea unei chilii. De cel de-al treilea perete era lipit patul în care dormise el şi pe care şedea acum într-o rână, pat îngust, dar podit cu saltea groasă, învelită cu aşternuturi albe, curate, mototolite însă de zbaterile unui somn neliniştit. În stânga uşii, o masă de lemn, neacoperită de vreun ştergar, desena un pătrat pe ultimul perete al camerei. Alături, un scaun fără spătar era fratele mai mic al pătratului mesei. Podeaua de lemn era străbătută de-a curmezişul de un preş din cânepă de culoare cărămizie, cu ţesătura rărită şi zdrenţuită pe margini.

Pe capătul preşului, spre pat, a zărit jumătate dintr-un pâslar şi s-a răsucit spre marginea patului, curios să-i afle perechea. Simţindu-se însă glodit de ceva tare între coaste, s-a ridicat în capul oaselor, căutând ce-l ghiontise, şi a simţit cămaşa de noapte atârnând mai greu pe-o parte. Un buzunar cusut dintr-un alt soi de pânză stătea umflat şi atârnat pe lângă şold, ascunzând ceva în burta lui şi sumeţind cămaşa. Buzunarul ferecat cu patru nasturi, ca şi cum ar fi păstrat înlăuntru ceva de mare preţ, s-a lăsat descheiat cu migală, nasturii mari pătrunzând anevoie prin cheotorile strâmte. Din buzunar a scos o carte mică şi groasă, cu coperţi întărite cu piele argăsită, murdărite şi roase pe la colţuri, pe care vremea desenase crăpături așijderea unui vitraliu mărunt. Între coperţile care-şi pierduseră culoarea şi înscrisurile, fiind cu neputinţă de aflat care-i începutul şi care-i sfârşitul cărţii până a o deschide, se zărea teancul de foi cu colţurile îndoite şi rupte de nenumărate răsfoiri. A deschis-o la întâmplare şi a aflat că ţine în mână un fel de jurnal, şi nu o carte. Întorcând foile tot mai grabnic, n-a găsit nimic altceva decât propoziţii scurte, scrise cu plaivazul, mai toate copiate una după alta, deosebindu-le doar data ce creştea curgător la fiecare rând:

…

15 august 1932 Azi nu s-a întâmplat nimic aparte.

16 august 1932 Azi nu s-a întâmplat nimic aparte.

17 august 1932 Azi nu s-a întâmplat nimic aparte.

…

L-a răsfoit întorcând foile tot mai nedumerit de încăpățânarea celui care scrisese cu atâta migală unul și același lucru. În două locuri, curgerea netedă a scriiturii era ruptă de propoziţii mai lungi, care îndoiau linia dreaptă a sfârşiturilor de rând.

…

3 mai 1934 Azi am avut fierbinţeli şi n-am putut mânca nimic.

…

28 septembrie 1936 Azi mi-am scrântit încheietura mâinii stângi.

…

Un scris caligrafiat, scris de om umblat la şcoală, umplea, pagină după pagină, jurnalul zgârcit în cuvinte, care nu lămurea nimic din nedumerirea ce-i crestase fruntea cu două cute pe pielea de deasupra nasului. Ultima pagină a caietului nu se deosebea de celelalte, nota de la sfârşit, asemenea celorlalte, purtând data de 21 August 1940 şi fiind urmată în josul paginii de un ultim rând, nescris încă, ce părea că aşteaptă și el apăsarea plaivazului pentru a duce la bun sfârşit lucrarea începută cine știe când.

În mintea lui, o nouă mirare a luat locul celei dintâi: oare când începuse? L-a răsfoit repede îndărăt, trecând de locul unde-l deschisese prima oara şi ajungând la început, unde acelaşi scris frumos lăsase în urmă altceva decât ce găsise el până atunci. Era o scriitură scurtă, dar curgătoare, erau vorbe cu noimă, menite să stea în fruntea unui jurnal sadea:

Jurnalul vieţii de după patruzeci şi unu

de ani a lui Paraschiv Nicoară, învăţător

în satul Comăneşti, născut în vara anului

1888, din părinţii Anghel şi Maria.

Cele patru rânduri erau urmate de-o semnătură cărturărească, greu de desluşit, așezată în josul paginei. Pe foaia cealaltă… pe foaia cealaltă începea înşiruirea de rânduri scurte, ce se repetau pe tot cuprinsul caietului asemenea unei ștampile apăsate pe fiecare pagină de câte douăzeci de ori.

23 Mai 1929 Azi nu s-a întâmplat nimic aparte.

24 Mai 1929 Azi nu s-a întâmplat nimic aparte.

…

1929… Aşadar, vreme de unsprezece ani, Paraschiv Nicoară notase acelaşi lucru în jurnalul lui, ca şi când îi fusese alcătuită soarta cu o tiparniţă stricată, ca şi când toată viaţa lui avusese parte de una şi aceiaşi zi.

Dar cine era oare Paraschiv Nicoară? Şi ce căuta jurnalul ăsta în buzunarul lui? Pesemne că-i luase fără să ştie cămaşa de noapte, altfel ce legătură putea fi între Nicoară şi el… el…

A simţit deodată cum îi pătrunde în creieri un cui înroşit. Spaima și desperarea l-au cuprins când n-a putut să-şi rostească numele, când N-A ŞTIUT să-şi rostească numele. Scăpând din mână jurnalul, desperarea i-a înălțat palmele deasupra capului ca pentru a începe o rugă. Dar ruga n-a mai început. Palmele i s-au prefăcut în gheare, încercând să se agațe cu unghiile de ceva ce nu era acolo. A mestecat aerul cu mâinile asemenea unui prunc ce-și caută spăimântat mama după un vis rău, până când deznădejdea a luat locul desperării, pricepând că nu poate fi nimic acolo care să-l ajute, care să-i spună cine e. Brațele i-au căzut pe lângă trup, lipsite deodată de vlagă, izbindu-se cu zgomot de scândura patului, fără ca el să simtă vreo durere. Ca şi cum l-ar fi aşezat cineva într-un carusel, dulapul, uşa, masa, fereastra au început să se rotească, tot mai repede şi tot mai departe, zvârlindu-l în miezul întunecat al unui vârtej fără margini, împiedicându-l să mai poată pătrunde cu privirea către toate câte plecaseră de lângă el. O negură la-mpresurat din toate părţile, o negură ca de iad, un întuneric ce l-a spăimântat de moarte, spaima arzându-i parcă măruntaiele şi rupându-i carnea, până când durerea s-a mistuit într-un leşin tămăduitor.

Când s-a dezmeticit zăcea lângă pat, cu gura uscată, fără vlagă şi cuprins de friguri. Întâi n-a știut ce e cu el acolo, iar leșuiala cu care se trezise dădea de înțeles că zace de multă vreme. N-a avut putere să se ridice de jos, dar și-a rotit încet privirea împrejur, fără a-și clinti capul, până când a zărit alături de el jurnalul deschis şi căzut pe foile îndoite. Și-a amintit atunci tot ce petrecuse de la trezirea lui de azi dimineață și până la leșinul care-l doborâse la pământ. Nu știa cât zăcuse, dar afară era tot lumină, iar liniștea curmată când și când de câte un ciripit de rândunică lăsa de înțeles că nu e mai târziu de amiază, nu se auzeau încă lăcustele și greierii ce năpădesc miriștea către seară.

Gândul care-l pleznise în moalele capului când pricepuse că nu-și ştie numele a venit iarăşi spre el, de data asta tiptil, neînsoţit de durere, dar mai desluşit: el trebuie să fie Paraschiv Nicoară… El trebuie să fi scris vreme de unsprezece ani în jurnal. El trebuie să-și fi pitit jurnalul în buzunar, ca să afle în fiecare zi că nu mai poate ține minte… Aşadar, asta fusese viaţa lui din ultimii unsprezece ani, toate zilele ca una, începute în neştiinţă şi sfârşite mereu cu câteva cuvinte scrise în jurnal: „Azi nu s-a întâmplat nimic aparte.”.

Ajuns aici cu gândurile, a făcut o sforțare și s-a răsucit cu fața spre pat. Apucând scândura patului cu mâna, s-a împotrivit vlăguielii ce-l ţintuia la podea şi s-a tras lângă pat, opintindu-se să ajungă pe salteaua moale. A izbutit să urce pe saltea şi a rămas o vreme nemişcat, suflând greu şi fără vrerea de a mai gândi ceva. Privirea i-a lunecat spre jurnalul căzut, pe care-l privea acum în neştire. Când a simţit că se poate mișca fără să-l mai cuprindă leșinul, s-a aplecat încet şi l-a ridicat de pe podea, trecându-l apoi dintr-o mână într-alta ca şi când ar fi fost de jăratec. Acum, când îşi aflase numele, alte întrebări s-au înfiripat în mintea lui. Unde se afla? Care-i fusese viaţa până a-ncepe să scrie jurnalul? Ce-l făcuse să fie cum era? Socotind anevoie după înscrisurile din jurnal, a găsit răspuns la unele întrebări. Vasăzică, se născuse în o mie opt sute optzeci şi opt, iar ultima dată din jurnal era din o mie nouă sute patruzeci. Avea prin urmare cincizeci şi doi de ani. Şi-a privit mâinile: păreau de om mai tânăr. Faţa nu şi-o putea vedea, însă părul ce-i cădea pe frunte era negru, fără fire albe.

S-a gândit să iasă pe uşă și să caute pe cineva care să pună capăt neştiinţei lui, dar a-nţeles că asta trebuie să se fi întâmplat de multe ori fără folos; uitarea venea iar peste el. Iar acum, chiar acum, nu voia să vadă pe nimeni, acum îi era frică să vadă chipuri de oameni, fiindcă prin faţa ochilor minții îi treceau necontenit chipuri necunoscute, chipuri fără nume, pesemne din viaţa lui de mai demult. Odată cu chipurile, în minte i-au venit şi glasuri neştiute, glasuri care rosteau vorbe anapoda, culese de colo şi de dincolo, amestecate de nu se mai lipeau unele de altele. A încercat atunci să le potrivească, să lipească fiecare glas de câte un chip, nădăjduind că se va lumina, că-şi va putea scormoni amintirile şi va afla ce voia să ştie. I-a fost peste putință. Când părea că le prinde, se răzleţeau iar şi fugeau care-ncotro, amestecându-se într-o grămadă pestriţă, de nedesluşit.

A lăsat nădejdea de-o parte, gândind că poate în fiecare zi făcuse acelaşi lucru și îndurase aceeași suferință, fără sorţi de izbândă, de vreme ce jurnalul arăta că toate zilele s-au sfârşit ca una. Ce rost avea să caute ce nu găsise unsprezece ani?

Ca pentru a se lămuri totuşi că nu pricepuse greşit, a luat jurnalul şi l-a deschis la ultima pagină să afle dacă poate scrie cu aceeaşi slovă. Negândit, a căutat cu mâna în buzunarul în care găsise jurnalul şi a dibuit o fărâmă de plaivaz. A priceput atunci, mai abitir ca înainte, că el nu poate fi altul decât Paraschiv Nicoară, altfel cum ar fi ştiut de plaivazul pe care nu-l văzuse încă? S-a aşezat totuşi pe scaun, a pus jurnalul deschis pe masă şi a-nceput să scrie:

22 August 1940

Neîndoios, era acelaşi scris, scrisul lui. N-a scris nimic mai departe, ziua nu se sfârșise. A băgat încet jurnalul și plaivazul în buzunar, a trecut cei patru nasturi prin cheutori și a rămas o vreme cu privirea țintită spre niciunde.

Spaima ce-l stăpânea s-a muiat, lăsând loc unui simțământ nou. O silă pentru tot și toate a crescut în el până când a simțit că mațele i se întorc pe dos. S-a ridicat anevoie de pe scaun și s-a apropiat încet de pat, unde s-a întins pe spate nădăjduind să scape de gheara din burtă, care-i ghiontea măruntaiele spre gură. S-a simțit deodată scârbit de toată viața lui; nu doar de cei unsprezece ani de neștire, ci și de viața lui de dinainte, cea pe care nu și-o amintea. Ce rost are să trăiești dacă nu mai știi cum ai trăit, dacă nu mai știi cine ești, cine ai fost? Ce viață e asta despre care tu, viețuitorul, nu mai poți spune nimic, pentru că nu-ți mai amintești nimic? Cu ce rost să fi trăit dacă nu-ți mai poți ști bucuriile și tristețile trecute, dacă nu mai poți vedea cu mintea pe cine ai iubit, pe cine ai cinstit, pe cine ți-a fost aproape, dacă tot ce ți-a alcătuit viața n-a lăsat nicio urmă în mintea ta?

S-a gândit atunci că lumea toată, de care îl cuprinsese sila, nici sila lui n-o merita. Și l-a împresurat o liniște cum nu s-ar fi gândit vreodată că poate afla. O liniște ca de mormânt. O liniște pe care nădăjduia să n-o mai piardă.

***

În urmă cu două săptămâni, tânărul doctor Alexandru Anicet primise ordin de recrutare cu termen în douăzeci și patru august și gândise că dacă pleacă din Târgu Jiu cu o zi mai devreme va ajunge la timp în București. Încorporările începuseră odată cu înființarea regimului carlist, așa că ordinul de recrutare era oarecum așteptat după ce mai mulți cunoscuți ai doctorului, toți tineri, îl primiseră și plecaseră tot câte doi, câte trei în ultimele luni. Războiul se apropia din toate părțile și nenorocirea mare era că țara se rupea iarăși, acum, după ce abia se întregise. Doctorul Anicet nu-și dorea războiul, dar era parcă mai împăcat după primirea ordinului, simțind că civilia nu e potrivită cu vremurile astea tulburi.

Pornise așadar de dimineață, însă, după jumătate de ceas, trenul oprise la Copăcioasa, iar conductorul îi înștiințase pe călători că vor rămâne să lipească o garnitură de vagoane cu cărbune. Doctorul Anicet coborâse din tren să afle cât vor întârzia și, după un sfert de ceas, se ținea strâns de bancheta de lemn a unei șarete, înghesuit de-a dreapta și de-a stânga de un vizitiu și de un călugăr, gonind pe un drum desfundat ce urca destul de abrupt pe lângă un pârâu aproape secat. Călugărul și vizitiul coborâseră de la mănăstire după felcerul din comună dar, printr-un lanț de împrejurări de care el era străin, doctorul Anicet ajunsese să-l înlocuiască pe acesta într-o chestiune de natură medicală, pentru care era se cerea prezența lui sus, la mănăstire. În zăpăceala iscată de graba cu care fusese abordat, preocupat să se asigure că nu va pierde trenul dacă părăsește gara, nu se gândise să întrebe pentru ce trebuie să urce la mănăstire, aflând abia pe drum motivul călătoriei sale cu șareta: murise un pacient dintr-o aripă a mănăstirii prefăcută în sanatoriu și el urma să întocmească actul de deces.

Odată ajunși la mănăstire, călugărul l-a purtat pe sub arcadele zugrăvite în alb și sprijinite pe partea dinspre curte de stâlpi din lemn crestați cu motive ce nu prea se mai deslușeau de la găurile de cari și crăpăturile căscate de anii mulți și vremea aspră de la munte. Cu pași grăbiți ce pocneau pe podina de lemn, primind necontenit răspunsuri înfundate, întoarse dinspre pereții de pe latura cealaltă a curții, au dat ocol bisericii în jurul căreia se înălțau clădirile de chilii, alcătuite ca ziduri de apărare ale mănăstirii, au urcat o scară cu trepte de lemn înguste de un lat de palmă, lucrate parcă de un tâmplar zgârcit și, odată ajunși la pridvorul ce ocolea toată curtea lipit de partea de sus a mănăstirii, au intrat pe prima ușă deschisă. Ușa dădea într-un vestibul îngust, care avea o fereastră mică pe peretele opus intrării și câte o ușă pe fiecare din cele două laturi. Ușa din dreapta era întredeschisă, iar lângă ea, în genunchi, se ruga un călugăr tânăr, cu tuleiele abia mijite, care nu și-a oprit ruga la sosirea celor doi, arătând netulburat aceeași evlavie față de rugăciunea ce-i mișca doar buzele, fără să se lase auzită. Împingând ușa abia crăpată, călugărul ce-l adusese de la gară i-a făcut loc doctorului Anicet să intre în chilia mică și luminată doar printr-o ferestruică prin care soarele pătrundea anevoie. În mijlocul cămăruței, pe o masă pătrată, era trupul unui bărbat întins pe năsălie, fără sicriu. Pe peretele din față, lângă un pat vechi cu așternuturile frumos aranjate, se rezema o raclă din lemn de brad care împrăștia un miros puternic de rășină. Pe capacul raclei era crestată o cruce mare, cu înflorituri săpate în lemn de o mână pricepută. Doar crucea lucrată cu măiestrie arăta la ce va fi întrebuințată racla înjghebată la repezeală din câteva scânduri crăpate, negeluite și nevopsite, pe marginea cărora se vedeau din loc în loc capete de cuie ruginite. Vremurile tulburi, care sporiseră fărădelegile și omorurile, cereau deja prea multe sicrie, nu mai aveau tâmplarii vreme de migălit. La căpătâiul mortului, pe un scaun fără spătar, era așezat un sfeșnic în care ardea o lumânare groasă, alături de care, mucurile altor lumânări arătau că trecuse ceva timp de la moartea omului.

Pătrunzând în chilie, doctorul Anicet și-a făcut cruce și s-a apropiat de năsălie. Mortul era un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu trup bine clădit, ale cărui palme aveau o piele moale, contrastând cu degetele butucănoase. Părul negru și cam năclăit înconjura o față palidă și cu o expresie liniștită, ca și cum moartea l-ar fi găsit împăcat cu soarta. Era îmbrăcat cu o manta soldățească veche, din cele care se purtaseră în războiul cel mare, și o pereche de pantaloni de dimie țesută din lână nevopsită, vechi și ei, cu țesătura roasă pe alocuri, dar spălați și cu urme de scrobeală. Doctorul Anicet s-a întors către călugărul care rămăsese în pragul ușii.

– Cum a murit?

– Îl găsirăm ieri pă la amiază, când venirăm cu mâncarea. Dimineața nu-i d’am să mănânce, că era ‘gresiv. Zăcea întins pă pat, fără suflare. Fratele Anghel îl chemă pă părintele stareț, care îl văzu și zise că treb’e să fi murit în somn. Sfinția Sa zise să nu-l băgăm în raclă până n-o veni felceru’ să-l vază… Scăpă, săracu’, fie-i țărâna ușoară!

Neîncrezător, doctorul Anicet s-a întors iar către cel de pe năsălie și a privit atent fața și palmele mortului. Culoarea lor palidă te ducea cu gândul la pierderea sângelui, la o moarte violentă, nu era tipică celor care mor de moarte bună, a căror piele e vânătă în dreptul venelor și capătă o culoare pământie. A ridicat capul mortului și a căutat atent urme de rană, apoi i-a descheiat mantaua, i-a sumecat cămașa, întorcând cu greutate trupul masiv pe o parte și pe alta, i-a suflecat pantalonii, constatând că nu are nicio urmă de rană. Constatarea l-a nedumerit, făcându-l să se întoarcă încă o dată spre călugăr.

– Când l-ai găsit, purta hainele astea?

– Nuu… avea cămașa dă noapte. P’ormă îl îmbrăcarăm, eu și cu fratele Anghel, după ce-l văzu părintele stareț.

– Cămașa de noapte unde e? Vreau s-o văd.

Călugărul a pășit peste prag și a deschis dulapul îngust de lângă ușă, de unde a scos o cămașă de noapte albă, împăturată, pe care i-a dat-o doctorului. Acesta a cercetat-o atent pe toate părțile fără a găsi vreo urmă de sânge, sau vreo gaură ori tăietură. Într-un buzunar făcut din altă pânză decât cea a cămășii, cusut într-o parte și încheiat cu patru nasturi, a găsit un caiet pe care l-a așezat pe pervazul ferestrei, atenția fiindu-i îndreptată acum către alte amănunte. Cămașa era purtată, dar destul de curată, fără a fi fost spălată de curând. S-a uitat atunci spre pat și s-a apropiat de el, întrebând totodată fără a întoarce privirea:

– Astea sunt așternuturile pe care stătea mortul ieri?

– Da. Le întinse oleacă fratele Anghel după ce-l pusărăm pă năsălie.

Nici pe așternuturi nu era nimic din ce credea doctorul Anicet c-ar trebui să fie. Și salteaua era fără urmă de pată, fapt care schimbă neîncrederea doctorului în nedumerire. A cerut un lighean, săpun și apă și, până s-a întors călugărul cu ele, a privit dus pe gânduri prin fereastra mică a chiliei, fără să fie atent la ce era dincolo de sticla murdară.

Când s-a întors călugărul, doctorul a așezat ligheanul lângă fereastră, unde era mai multă lumină, a turnat în el apa din carafă și s-a spălat meticulos pe mâini, întrebându-se dacă era îndreptățit să constate decesul fără a menționa cauza morții, moartea fiind una care ar fi trebuit să lase urme, pe care el nu le găsise, oricât de atent căutase. Într-un asemenea caz, etica profesională îl împiedica să semneze actul de deces în lipsa unei autopsii, autopsie pe care nu avea cum s-o facă aici, în două ore, câte mai rămăseseră până la plecarea trenului.

După ce și-a șters mâinile pe ștergarul pe care îl primise odată cu apa și săpunul, privirea i-a fost atrasă de caietul găsit în buzunarul cămășii de noapte, ce stătea acum pe pervaz. L-a luat de pe pervaz și l-a întors pe ambele fețe, deschizându-l apoi la întâmplare, fără să-și fi dat seama care e începutul și care e sfârșitul. L-a răsucit încă o dată, fiindcă îl ținea cu susul în jos, și l-a deschis la prima pagină. Un scris caligrafiat umplea câteva rânduri în partea de sus a paginei:

Jurnalul vieţii de după patruzeci şi unu

de ani a lui Paraschiv Nicoară, învăţător

în satul Comăneşti, născut în vara anului

1888, din părinţii Anghel şi Maria.

– Cum îl chema? Întrebă arătând spre năsălie.

– Apăi… io îi ziceam nebunu’… ca toată lumea. Așa îl prinsăi, că io venii aci numa’ dă patru ani.

– Și el de când era aici?

– Nu știu.

Doctorul Anicet s-a aplecat iar spre jurnal și a întors foaia. Următoarea pagină nu mai era la fel de lămuritoare. De sus până jos se repeta o singură propoziție scurtă, schimbându-se doar data de la începutul rândului:

23 Mai 1929 Azi nu s-a întâmplat nimic aparte.

24 Mai 1929 Azi nu s-a întâmplat nimic aparte.

…

Pagina următoare… tot așa. Nedumerit doctorul Anicet a dat foaie după foaie, tot mai repede, găsind că pe tot cuprinsul jurnalului, cum îl intitula autorul, nu se schimbă nimic în afară de dată. În două locuri apărea câte o propoziție tot scurtă, alta decât cea care se repeta la nesfârșit, fără ca asta să lămurească în vreun fel ceva:

…

3 mai 1934 Azi am avut fierbinţeli şi n-am putut mânca nimic.

…

28 septembrie 1936 Azi mi-am scrântit încheietura mâinii stângi.

…

Pe ultima pagină nu era nimic deosebit, mai puțin ultimului rând, care era neterminat:

…

22 August 1940

Cu sprâncenele ridicate a mirare, doctorul Anicet s-a gândit că astăzi erau în 23 august 1940. Douăzeci și doi fusese ieri, când îl găsiseră mort pe autorul jurnalului. Oare mortul era într-adevăr autorul jurnalului? El să fi fost Paraschiv Nicoară? Ar fi trebuit să aibă cincizeci și doi de ani, însă trupul de pe năsălie părea al unui om mai tânăr. Îndreptând jurnalul către călugărul care aștepta să ia ligheanul și carafa de apă, l-a întrebat răstit:

– Caietul ăsta era asupra mortului când l-ai găsit?

Speriat de tonul aspru, acesta a răspuns cu oarecare întârziere:

– Apăi… când îi scosărăm cămașa… era ceva tare acolo… da’… io n-am cotelit.

– Știi să citești?

N-a răspuns, dar și-a clătinat capul cu putere, ca și când ar fi fost bănuit de ceva necurat.

– De când l-ați găsit și până l-ați schimbat de haine, a rămas singur?

– Io stătui la priveghi. Nu plecai nicăirea până azi, când mă trimise Sfinția Sa după felcer.

– Și, când te-ai dus după stareț, n-a rămas singur?

– Fratele Achim se duse, eu nu mă mișcai de acilea.

Se vedea pe fața lui că nu minte. Asta însemna că jurnalul era al mortului. Doctorul Anicet a deschis încă o dată jurnalul și l-a răsfoit mai atent. Datele erau în ordine cronologică, nu lipsea niciuna, nu lipsea nici măcar data de 29 februarie din fiecare an bisect. Așadar Paraschiv Nicoară fusese un om meticulos, unsprezece ani să completezi zilnic un jurnal cu aceeași frază fără rost…

Pe lângă moartea suspectă, jurnalul mai adăuga un motiv de ciudățenie. Cu toate astea, nu mai putea amâna plecarea către gară, altfel risca să piardă trenul. S-a hotărât să întocmească actul de deces, chiar dacă, în condițiile date, asta i se părea a fi, cel puțin pe jumătate, o fărădelege. Dar ce putea face? Până la urmă, războiul, această mare fărădelege a națiilor, împinge pe mulți oameni la fărădelegi personale. S-a întors către călugărul pe a cărei față se citea încă teama că va fi certat:

– Cu cine trebuie să vorbesc pentru actul de deces? Cine te-a trimis după felcer?

– Părintele stareț zise că după ce să termină cercetarea să mă duc să-i spui, că vine el acilea.

– Bine. Du-te și cheamă-l!

După vreun sfert de ceas s-a arătat în pragul ușii un preot cu părul cărunt care, după modestia veșmintelor, părea un călugăr de rând. Doar înțelepciunea din privire și potcapul croit cu meșteșug dădeau de înțeles că el trebuie să fie starețul. Trecând pragul, și-a făcut semnul crucii și a murmurat neînțeles câteva cuvinte de pomenire, îndreptându-și apoi privirea spre doctorul Anicet. Intimidat de privirea pătrunzătoare și totuși blajină, acesta s-a hotărât greu ce formulă de salut să folosească. A rostit totuși un „Sărut mâna, părinte!”, după care, primind doar o încuviințare din cap, fără vorbe, mândria l-a îndemnat să fie mai îndrăzneț.

– Dumneavoastră sunteți părintele stareț?

– Eu sunt, fiule. Înțeleg că felcerul n-a fost de găsit și te-au rugat pe dumneata să întocmești actele cuvenite într-o asemenea împrejurare. Îți mulțumesc pentru bunăvoință. În vremuri ca astea suntem tot mai adesea siliți să facem lucrurile altfel decât cum le știam noi.

– Era de multă vreme la mănăstire? A întrebat doctorul arătând spre mortul de pe năsălie.

– De unsprezece ani. Eu l-am găsit aici când am venit să păstoresc turma Domnului la mănăstirea asta. Am aflat că l-au găsit ciobanii pe munte, aproape mort, și l-au adus aici, unde știau că va fi îngrijit creștinește. Purta mantaua asta și l-au crezut soldat. Își pierduse mințile încă de atunci, nici numele nu și-l mai știa și, până să vin eu la mănăstire, nimeni n-a știut cine e. Eu l-am recunoscut, că am stat preot ani buni în Comănești, de unde era și el. De ajutat, nu l-am putut ajuta nicicum; nebunia lui era pesemne fără leac.

În ochii starețului se citea mila cuvenită unui preot, însă în vocea lui se mai afla ceva, ceva ca o mustrare adusă mortului, ce nu putea fi cu totul ascunsă. Doctorul Anicet a simțit asta și ar fi vrut să afle care e motivul, dar nu se cădea să pună asemenea întrebări. Faptul i se părea totuși destul de straniu ca să nu caute să afle mai multe.

– L-ați cunoscut bine?

– Ca pe toți enoriașii unui sat mic. Ca preot afli mai multe decât ai vrea să ști și cari poverile unor oameni care nu le pot duce singuri.

– Și despre Paraschiv Nicoară ce era de știut, părinte?

După o mirare scurtă, chipul starețului s-a asprit peste măsură, ca și cum întrebarea era una păcătoasă. I-a aruncat doctorului o privire grea și i-a vorbit apăsat, dojenitor.

– Ce era de știut despre Paraschiv Nicoară nu mai are nicio însemnătate. Nici până ieri nu mai avea, iar de ieri, judecata ucigașului său a trecut în mâinile Domnului. Dar dumneata de unde știi de Paraschiv Nicoară? Ești prea tânăr să-l fi cunoscut, iar aici, la mănăstire, nu se află nimeni care ar fi putut să-ți spună ceva despre el.

Cu sentimentul că a fost aruncat de pe drumul pe care o apucase, doctorul a rămas fără cuvinte. Așadar Nicoară fusese totuși ucis! Iar starețul afirma asta fără niciun fel de teamă, ca pe cel mai natural fapt. Hotărârea lui de mai devreme, de a semna totuși actul de deces, s-a schimbat dintr-odată. Acum nu mai putea să facă ce gândise. Nu după ceea ce aflase. Și totuși asta nu lămurea cum de n-avea nicio urmă de rană? Atunci cum fusese omorât? Și de către cine? Și de ce spunea starețul că aici la mănăstire nu-l cunoștea nimeni, când tocmai îi povestise că l-a recunoscut de când a venit? Oare nu mai spusese asta nimănui? Și de ce să fi ținut ascuns numele celui dintr-un sat cu el. Ce secret nu fusese încă dezvăluit? Doctorul Anicet uitase de trenul pe care putea să-l piardă. Acum nu mai avea în minte decât întrebările ce se nășteau una dintr-alta și era hotărât să le afle răspunsul. Sfiala lui în fața starețului a dispărut dintr-odată și i-a întins acestuia jurnalul pe care îl ținea în mână, deschis la prima pagină.

– De aici știu despre Paraschiv Nicoară. Și ce nu știu voi afla, într-un fel sau altul. Fiindcă așa ceva nu poate rămâne ascuns.

N-a mai continuat. Acum aștepta răspunsuri la întrebări pe care nu avea rost să le mai pună. Popa trebuia să se mărturisească. Starețul a apucat jurnalul cu mâna stângă și și-a aruncat privirea spre el. După câteva clipe i-a pierit asprimea din privire și o curiozitate grăbită i-a luat locul.

– De unde ai dumneata jurnalul ăsta?

– Din buzunarul cămășii de noapte a lui Nicoară. Spuse doctorul, arătând cu bărbia spre năsălie. Nedumerirea starețului parcă l-ar fi dezbrăcat de hainele preoțești și l-ar fi pus laolaltă cu norodul. Acum părea un om de rând, lipsit de importanța stăreției, buimac, neînțelegând ce vrea să spună tânărul din fața lui.

– Care buzunar? Care Nicoară?

Doctorul a simțit din purtarea starețului că acesta e mai nedumerit acum decât fusese el mai devreme și s-a temut că bănuielile lui erau deșarte. Dar tot nu pricepea ce e de neînțeles pentru preot.

– Călugărul care l-a găsit mi-a spus că l-a găsit mort, îmbrăcat în cămașă de noapte. Când am cercetat cămașa, am găsit jurnalul într-un buzunar. Nu știați nimic despre el?

– Nu știam… și nu pricep cum să fi fost jurnalul lui Paraschiv la Niculae.

Doctorul Anicet a simțit că se împotmolește și mai tare în înțelegerea faptelor. Buzele i-au rostit întrebarea înainte s-o gândească:

– Care Niculae?

– Mortul. A arătat la rândul lui spre năsălie starețul.

Crezând că buimăceala nu l-a părăsit pe bătrânul preot și îl face să încurce lucrurile, doctorul s-a grăbit să-l lămurească:

– Mortul e Paraschiv Nicoară. Firește că jurnalul trebuia să fie la el.

Vorbele astea au deslușit în mintea starețului neînțelegerea în care intraseră amândoi. Abia acum a priceput de ce crezuse tânărul că mortul e Paraschiv. A tăcut câteva clipe, căutând să iasă el însuși din starea în care îl împinsese amintirea învățătorului, după care, cu glas domol, a început să povestească întru lămurire:

– Mortul e Niculae Cărbunaru, era porcar în satul Comănești. Cu unsprezece ani în urmă l-a împușcat pe Paraschiv Nicoară, învățătorul din sat, apoi a fugit. Un băiat care se întorcea de la școală trecând pe lângă locul unde s-a petrecut nelegiuirea a văzut toată prăpădenia, dar s-a temut să spună cuiva până a doua zi. Pesemne că Niculae era departe a doua zi. L-au căutat jandarmii câteva săptămâni, dar nu l-au mai găsit. După trei ani, când am venit la mănăstire, l-am recunoscut numaidecât, nu se schimbase, doar că nu mai era întreg la minte. După lege, ar fi trebuit să chem jandarmii, dar m-am gândit că nu mai are niciun rost, omul pătimea cum n-ar fi pătimit nici la ocnă. Am lăsat lucrurile așa cum erau, așa cum le sortise Dumnezeu… Se vede că, după ce l-a omorât, i-a luat jurnalul și de atunci îl ține la el… Unsprezece ani… o viață de om! Grea pedeapsă i-a fost sortită.

Doctorul Anicet îl ascultase tăcut pe preot și încă nu știa ce să creadă. Se vedea că preotul nu ascunde nimic, mai cu seamă că îi dispăruse și mustrarea pe care i-o simțise în vorbă prima dată când îi povestise despre mort, însă acum îi venea greu să uite tot ce crezuse până atunci, ca să înțeleagă bine ce tocmai auzise. După o vreme, în care a reușit să priceapă lucrurile așa cum erau, și-a amintit ceva care l-a întors iar la enigma născută de jurnal. A pășit lângă stareț, care ținea încă în mână jurnalul deschis la prima pagină și a început să dea foaie după foaie, făcându-l pe acesta să le vadă pe toate și întrebându-l totodată:

– Și astea ce sunt, părinte, dacă jurnalul l-a luat de la Nicoară? Ce sunt toate paginile astea care au până și data de ieri și pe care e același scris ca la început, unde numai Paraschiv Nicoară putea să fi scris?

Abia atunci a privit starețul mai cu atenție în jurnal. L-a răsfoit o dată, încă o dată, până când pe frunte i-au apărut broboane de sudoare. A privit cu spaimă spre mortul de pe năsălie, iar mâinile au început să-i tremure. Când a simțit că nici picioarele nu-l mai țin, a ocolit masa pe care era așezată năsălia, frecându-se cu spatele de zid și apoi de raclă, ca și cum s-ar fi temut să nu întindă mortul mâna și să-l apuce și s-a așezat pe patul din partea cealaltă. A început să-și facă semnul crucii, rostind fără încetare:

– Doamne apără-ne, Doamne ajută-ne, Doamne păzește-ne. Fie-ți, Doamne, milă de noi, păcătoșii, că mila ta e mare și numai tu ne poți scăpa de cel necurat, Doamne apără-ne, Doamne ajută-ne…

Surprins și mișcat de teama care-l năpădise dintr-odată pe stareț, simțindu-se răspunzător pentru asta, pătruns și el cumva de același simțământ, dar căutând încă să înțeleagă taina ce însoțea jurnalul, doctorul Anicet a încercat să-i întrerupă acestuia litania nesfârșită.

– Părinte, toate astea trebuie să aibă un rost pe care noi suntem datori să-l găsim.

Întrerupându-și ruga, privind roată împrejur ca și cum nu mai știa unde se află, starețul și-a oprit privirea la tânărul din fața lui și i-a vorbit înfricoșat, după o tăcere lungă în care încercase să priceapă vorbele auzite:

– Un rost au toate, fiule. Un rost întunecat, care a abătut blestemul ăsta nelegiuit asupra bietului Niculae. Păcatul lui e mare, dar blestemul ăsta e pentru o mie de păcate și asta nu i se cuvenea unui om să îndure. Și de-ar fi căzut blestemul numai pe el…

Cuvintele starețului l-au lămurit pe doctor care e pricina fricii lui: punea cele întâmplate mortului pe seama unui blestem, ceva supranatural care depășea rațiunea și nu mai cerea vreo cercetare. Asta scurta drumul unei căutări la care doctorul Anicet nu era pregătit să renunțe.

– Chiar un blestem nu cred să fie, părinte. N-ar fi primul ucigaș care își pierde mințile când înțelege ce a făcut.

– Asta, fiule, numai un blestem năprasnic putea să o facă. Nebunia nu poate face așa ceva. Spuse starețul ridicând mâna în care ținea jurnalul și azvârlindu-l cu grabă în celălalt ungher al odăii, ca și cum s-ar fi scăpat de un fier înroșit ce-i bășica palma în care îl ține. Apoi s-a ridicat anevoie în picioare, și-a făcut semnul crucii de trei ori, s-a apropiat de năsălie unde l-a închinat și pe mort tot de trei ori și și-a plecat privirea în pământ, murmurând o rugăciune pentru iertarea sufletului celui trecut în neființă.

Văzând că apăsarea fricii nu l-a părăsit pe preot, doctorul Anicet a găsit de cuviință să-i mărturisească un gând care-i venise în vreme ce starețul se ruga. Un gând care aducea din nou faptele petrecute pe un făgaș pământesc, cu care se putea împăca mai ușor, care era mai apropiat de înțelegerea lui.

– Părinte, cu jurnalul ăsta trebuie să fie ceva mai lumesc decât crede Sfinția Ta. Poate că porcarul a găsit jurnalul asupra celui pe care l-a ucis, scris doar pe prima pagină, apoi n-a făcut decât să-i imite scrisul. Plastografi sunt de când lumea.

Starețul ocolise masa cu mortul și se îndrepta deja către ușă. În pragul ușii s-a întors, a mai făcut o dată semnul crucii și i-a vorbit sentențios tânărului doctor:

– Niculae Cărbunaru n-a scris în viața lui. Nu știa carte. După care s-a răsucit și a lăsat în urmă chilia în care, după spusele din urmă, nici doctorul Anicet n-a mai avut tăria să rămână.

Era spre amiază când doctorul Anicet se urca lângă vizitiu, în șareta cu care venise de la gară. Întocmise actul de deces și îl semnase, însă, dacă l-ar fi întrebat cineva, n-ar fi putut să spună ce pusese pe hârtie. Scrisese totul repede, nerăbdarea împiedicându-l până și să se așeze pe scaunul de lângă el. Întocmise actul aplecat peste masă, într-un fel de cancelarie cu pereții acoperiți de rafturi pline cu cărți bisericești, nerăbdător să plece cât mai curând și amăgindu-se că se grăbește să nu piardă trenul. Simțea că nu acesta e motivul grabei sale, dar îl ținea de bun, neîndrăznind să și-l mărturisească pe celălalt, pe cel adevărat. N-a mai așteptat să-l întâlnească pe stareț, i-a făcut semn vizitiului că poate porni. Abia dincolo de poarta mănăstirii, unde verdele copacilor mângâiați de soarele lui gustar alunga fricile dinlăuntrul lăcașului sfânt, a simțit că graba nu e așa de mare. Mai era un ceas până la plecarea trenului, iar la venire drumul durase mai puțin și merseseră mai încet la deal. Prin minte i-au trecut toate câte se întâmplaseră de la intrarea lui în chilia unde se afla mortul și până la ieșirea grăbită în pridvorul podit cu scândură. Din toate nu uitase nimic și se simțea atât de pătruns de ele încât credea că-l vor urmări toată viața. Încercând să le alunge din minte, a intrat în vorbă cu vizitiul, dar s-a trezit că tot despre ce găsise la mănăstire aduce vorba:

– Dumneata ești vizitiu la mănăstire?

– Nu, domnule, dar urc o dată la săptămână cu corispondența, sau când îmi trimite Sfinția Sa vorbă că are nevoie de mine. Când au trebuință de cărat ceva se duce Petre Lupoi, că are căruță mare și…

– Așadar îl cunoști pe părintele stareț?

– Pe starețul Ifrim? Apăi toată lumea de jos îl știe. Om bun, pâinea lu’ Dumnezeu. Pe toți ajută, nu e careva să nu-l fi ajutat cu ceva. Pe mine, de două ori m-a scos din necaz, necaz mare, că…

– Ifrim îl chemă? L-a întrerupt neinteresat de necazul lui. Nu avea răbdare de poveștile omului și știa că e guraliv, tot drumul spre mănăstire îi povestise vrute și nevrute călugărului.

– Ifrim, da’ ăsta e numele sfânt, că de botez îl cheamă Aristide Plopeanu. Da’ lumea îl știe numa’ de Ifrim. Doar eu îl știu după numele de botez, că eu îi duc corispondența și…

– Îl știai și înainte să vină stareț?

– Atuncea nu-l știam, da’ am un cumnat care-l știa de dinainte de nenorocirea cu fată-sa, că pe vremea aia…

– Ce nenorocire? Starețul are o fată?

– Nu mai are, că s-a spânzurat acu’ zece ani. Trebea să se mărite cu un învățător, da’ pe învățător l-a omorât unu’ și fata s-a căpiat. A fost popa… mă iertaț’, părintele stareț, cu ea pe la spital, apoi a stat fata la un sanator’, da’ fără folos. Când a adus-o acasă, a lăsat-o singură într-o dimineață și la prânz a găsit-o atârnată într-un măr. Lumea zice că de necaz că murise învățătoru’, da cumnatu’ meu a aflat că era atinsă de blesteme, că s-a amărât dup’aia bietu’ popă… mă iertaț’, părintele stareț, s-o îngroape în pământ sfânt, da’ n-a mai putut, că nici primaru’, care avea putere în sat…

Doctorul Anicet nu-l mai asculta. Abia acum înțelegea o vorbă pe care o rostise starețul: „Și de-ar fi căzut blestemul numai pe el…”. L-a cuprins iar trăirea care-l grăbise să plece de la mănăstire. Simțea iar că trebuie să fugă, altfel ceva rău îl ajunge din urmă. Turuiala vizitiului n-a reușit să-l liniștească, deși, după o vreme, s-a străduit din nou să-l asculte, fiindcă terminase povestea cu fata starețului și explica de ce i-a căsăpit regele pe legionari și că rău a făcut, că erau singurii care puteau scăpa țara, că știa el de la un cumnat, nu ăla, altul, care fusese legionar, dar nu mai era, că el respectă legea și…

Drumul până la gară i-a lăsat în minte o amintire alcătuită din gândurile lui amestecate cu vorbăria vizitiului, ce părea mai mult amintirea unui vis rău decât a ceea ce fusese aievea. Doctorul Anicet crescuse într-o familie cu frica lui Dumnezeu, însă anii de studenție îl înstrăinaseră întrucâtva de biserică. Acum se simțea din nou ca în serile în care își spunea rugăciunea înainte de culcare, știind că va putea dormi liniștit doar apărat de atotputernicia Domnului. De mai multe ori, pe drumul șerpuitor, și-a făcut cruce, căutându-și liniștea pierdută, iar când a reușit să nu mai ia în seamă vorbăria vizitiului, a spus în gând și rugăciunea aproape uitată.

Ajuns la gară, și-a luat valiza pe care o avusese cu el de teamă să nu rămână fără ea dac-ar fi pierdut trenul, a zis: „Da,da.” către vizitiu, care-l întrebase ceva, deși el nu ascultase întrebarea, și a pornit spre peron. Trenul era acolo unde îl lăsase, însă cele patru vagoane cu care venise erau acum doar fruntea unei garnituri lungi de vagoane pline cu cărbune. A urcat în vagon și, în gălăgia ce stăpânea tot culoarul în drumul lui spre cușetă, a pierdut starea apăsătoare cu care coborâse din șaretă. Simțindu-se oarecum vinovat că tot ce simțise până atunci dispăruse, că afecțiunea pe care o căpătase vremelnic pentru cei cu care avusese de-a face în ultimele trei ceasuri se stinsese, a încercat să se justifice în fața propriei conștiințe: „Până la urmă, fiecare își duce singur crucea. Și apoi… fiecare cu necazurile lui.”. Iar el era dator să se gândească la propriile necazuri, care, în situația lui, erau abia la început.

Daniel Barbu

Credit art: Matheus Bertelli

Apreciază:

Related Posts